Câţiva oameni de seamă în biserica din apus

Vom lăsa pentru o clipă biserica din Răsărit, mereu tulburată de rătăciri, şi ne vom duce în Apus, pentru a face cunoştinţă cu câţiva oameni care s-au deosebit prin credinţa şi râvna lor în sarcina ce le era încredinţată. Ca şi cei din Răsărit, toţi cunoşteau bine Scripturile şi le iubeau ca fiind într-adevăr Cuvântul lui Dumnezeu.

Am văzut istoria lui Ambrozie din Milan, episcop credincios şi curajos. Ceilalţi despre care vom aminti sunt Ilarie de Poitiers, în Franţa; Ieronim, născut în Dalmaţia; şi Augustin, de origine din Africa de Nord. Despre acesta din urmă ne vom ocupa în mod deosebit, mai întâi pentru că el şi-a istorisit întoarcerea la Dumnezeu într-o carte vestită pe care a numit-o „Mărturisiri”, apoi din cauza marei influenţe pe care Dumnezeu i-a dat-o în creştinătate şi de râvna cu care, luptând împotriva învăţăturilor greşite care distrugeau Evanghelia, a statornicit adevăruri scripturistice de preţ. Marele reformator Luther datorează mult scrierilor lui Augustin.

Ilarie de Poitiers

Ilarie, care ajunsese episcop de Poitiers în Galia, s-a născut în acest oraş din părinţi nobili, care erau păgâni. Ca toţi tinerii de rangul său, a studiat literele în şcolile publice. Apoi s-a căsătorit şi trăia continuându-şi studiile şi bucurându-se de plăcerile lumii. Dumnezeu îi pusese pe inimă dorinţa de a cunoaşte adevărul şi el căuta cu înţelepciunea lui firească mijlocul de a-l găsi. Vedea bine că fericirea nu se găseşte în împlinirea poftelor şi a plăcerilor trupeşti. Dumnezeu i-a descoperit că aşa ceva nu-i vrednic pentru un suflet nemuritor; el ajunsese totodată la convingerea că omul nu sfârşeşte prin moarte. În acelaşi timp, conştiinţa îl făcea să vadă că omul trebuie să trăiască pe pământ în curăţie (Romani 2.14-15). „Trebuie”, zicea el, „să-ţi păstrezi conştiinţa curată de orice pată.” Dumnezeu l-a călăuzit şi mai departe. El a ajuns la convingerea, aşa cum Pavel a spus Atenienilor, că „nu trebuie să credem că Dumnezeu este asemenea aurului sau argintului sau pietrei cioplite potrivit artei şi imaginaţiei omului” (Faptele Apostolilor 17.29). De asemenea, el nu vedea în corpurile cereşti la care se închinau oamenii, decât nişte lucruri create şi nu pe Creatorul, şi a fost călăuzit să recunoască existenţa unui Dumnezeu Atotputernic şi veşnic, Creatorul tuturor lucrurilor, şi care nu este nepăsător faţă de om. În adevăr, apostolul, în capitolul 1 din epistola către Romani spune că oamenii sunt fără cuvânt de apărare pentru faptul că n-au cunoscut pe Dumnezeu în lucrările Sale şi s-au închinat la idoli, pentru că „puterea Lui veşnică şi dumnezeirea Lui se văd lămurit… fiind înţelese de minte, prin lucrurile făcute de El” (Romani 1.20). Este un nebun cine zice în inima sa: „Nu există Dumnezeu!” (Psalmul 14.1).

Dar este oare de ajuns să recunoşti doar existenţa unui Dumnezeu veşnic şi Atotputernic? Ilarie nu găsea în această cunoaştere împlinirea nevoilor sufletului său. A şti că cineva există nu înseamnă că ştii ce este el; şi tocmai de aceasta avem nevoie în ceea ce priveşte cunoaşterea lui Dumnezeu. Dar cum să ştim ce este Dumnezeu? Nu putem ajunge la această cunoaştere decât dacă Dumnezeu Însuşi ni Se descoperă.

Ceea ce Ilarie nu ar fi putut cunoaşte prin înţelepciunea şi judecata sa, Dumnezeu i-a descoperit, călăuzindu-l să citească Vechiul Testament. El a găsit această mărturisire pe care o dă Dumnezeu despre El Însuşi: „Eu sunt Cel ce sunt” şi a ajuns să cunoască nu numai că este un Dumnezeu creator, dar ceea ce este acest Dumnezeu.

Ajunge aceasta pentru suflet? Erau împlinite în felul acesta toate nevoile sufletului? Nu, pentru că acum vine întrebarea: Cum am să mă apropii de un Dumnezeu sfânt şi drept, eu, un păcătos? Ilarie nu s-a mulţumit să citească Vechiul Testament, ci studia şi Noul Testament, iar Dumnezeu l-a dus astfel la cunoaşterea Domnului Isus Hristos, prin care păcatele noastre sunt şterse, prin care putem să ne apropiem de Dumnezeu, pentru că El este Mijlocitorul între Dumnezeu şi oameni şi S-a dat ca răscumpărare pentru toţi (1 Timotei 2.5-6). Şi în acel timp el a mai învăţat că Hristos nu era o simplă creatură, cum îl socoteau arienii, ci era Fiul veşnic al lui Dumnezeu. El a înţeles ca şi noi că Dumnezeu este Tatăl. Acesta este numele atât de duios sub care Îl cunosc creştinii. Singurul Său Fiu, Isus Hristos, ni L-a făcut cunoscut. Ilarie spune în scrisoarea în care vorbeşte cum a fost adus la Dumnezeu: „O, Dumnezeule Atotputernic! mărturisesc că eşti veşnic ca Dumnezeu, dar tot veşnic şi ca Tată. Eu nu pot să cred că Tu ai fost vreodată fără Înţelepciunea Ta, fără puterea Ta, fără Cuvântul Tău.” Vedem că acest lucru este potrivit cu Cuvântul, care ne spune că singurul Lui Fiu este în sânul Tatălui (Ioan 1.18).

Ilarie, găsind astfel răspuns la nevoile adânci ale sufletului său, a îmbrăţişat din toată inima sa creştinismul şi a fost botezat împreună cu soţia şi fiica sa. La câţiva ani după întoarcerea sa la Domnul a fost numit de adunarea creştinilor din acest oraş episcop de Poitiers.

Era pe timpul când împăratul Constanţiu sprijinea învăţătura lui Ariiu şi a partizanilor lui şi prigonea pe cei care i se împotriveau. Teama de a nu plăcea împăratului nu a închis gura lui Ilarie. El lupta cu tărie pentru adevărul pe care îl găsise în cărţile sfinte şi care îi umplea inima, şi se împotrivea rătăcirilor ce căutau să-l nimicească. În acelaşi timp s-a adresat împăratului, rugându-l să nu împiedice pe cei care nu puteau accepta învăţătura lui Arius, de a sluji lui Dumnezeu potrivit convingerilor lor. Dar împăratul, departe de a-l asculta, l-a alungat în ţinutul Frigiei, după ce curajosul episcop a fost anatemizat de un sinod arian. În exilul său, Ilarie a scris mai multe lucrări, printre care şi un tratat asupra Sfintei Treimi. În acelaşi timp, el desfăşura o mare activitate pentru a sprijini credinţa celor care îl înconjurau, şi prin scrisorile sale încuraja pe episcopii din Apus să rămână alipiţi de adevărata învăţătură cu privire la Fiul lui Dumnezeu. Aceasta era singura ţintă a gândurilor şi lucrărilor lui: „Să fim chiar în exil”, zicea el, „numai adevărul să fie predicat.”

După patru ani de exil, la moartea lui Constanţiu, Ilarie a venit din nou la Poitiers, unde şi-a reluat funcţiile de episcop, instruindu-şi turma, încurajând-o şi arătându-şi iubirea în mijlocul credincioşilor săi. El a introdus în biserica sa obiceiul cântecului amestecat cu rugăciuni şi, în acest scop, a compus cântări. Ilarie se revolta văzând că episcopii, fie ortodocşi, fie arieni, căutau sprijin pentru cauza lor de la puterea lumească şi le spunea: „Cât de mare este ticăloşia din acest timp, când se crede că oamenii pot să ia apărarea lui Dumnezeu şi când se caută a apăra pe Isus Hristos prin uneltiri lumeşti! Pe ce putere se sprijineau apostolii pentru a vesti pe Isus Hristos şi pentru a face să treacă neamurile de la închinarea la idoli la închinarea faţă de adevăratul Dumnezeu? Căutau vreo aprobare din partea împăratului când cântau laude lui Dumnezeu într-o temniţă? Oare prin edictele cârmuitorilor, Pavel, dat privelişte lumii, în lanţuri şi prigoniri, alcătuia adunările lui Hristos? Când apostolii trăiau din lucrul mâinilor lor, când se adunau pe ascuns în camere izolate, când străbăteau cetăţile şi târguşoarele tuturor neamurilor, cu toate împotrivirile din partea cârmuitorilor, nu se vedea atunci că puterea lui Dumnezeu se arăta în ciuda urii oamenilor şi că vestirea Evangheliei se făcea cu atât mai mult cu cât i se puneau mai multe piedici? Acum însă, biserica ameninţă cu închisoarea şi exilul; ea vrea ca să facă pe oameni să creadă de frică, când altădată credeau chiar când erau exilaţi sau aruncaţi în temniţă.”

Aceste cuvinte n-au fost însă ascultate. Din ce în ce mai mult, biserica s-a sprijinit pe braţele omului, ale stăpânirilor şi ale celor puternici ai veacului acestuia, pentru a persecuta şi omorî pe cei care nu voiau şi nu puteau să se supună ei, ci voiau să rămână alipiţi numai de Hristos.

Ilarie a murit în anul 367.