Papa Leon I, zis şi Cel Mare (440-461)

Episcopii sau papii Romei căutau prin toate mijloacele să li se recunoască întâietatea asupra tuturor celorlalţi episcopi ai creştinătăţii. Ei se bazau pe aşa-zisa întâietate a lui Petru asupra celorlalţi apostoli şi se socoteau urmaşii lui. Mai aduceau ca dovadă şi faptul că Roma, fiind capitala imperiului, şi episcopul Romei trebuia socotit şeful creştinătăţii. Sprijinindu-şi astfel pretenţiile, îşi dădeau silinţa, fie prin sinoade, fie prin ajutorul împăraţilor, să obţină o hotărâre care să le asigure acest rang de seamă. La început, însă, au întâmpinat o puternică împotrivire. Încă din secolul al treilea, Ciprian din Cartagina a ţinut piept acestor pretenţii şi mult timp nu li s-a recunoscut titlul de episcop al episcopilor. Bisericile din Apus, în urma unor diferite împrejurări, au sfârşit prin a primi întâietatea lor; dar biserica greacă sau de Răsărit, ca şi bisericile nestoriene, armene şi altele, despre care vom vorbi, n-au recunoscut-o niciodată. Biserica greacă s-a despărţit definitiv de Roma la mijlocul secolului unsprezece.

Printre papii care cereau cu tărie ca Roma să aibă întâietatea asupra celorlalte biserici, unul dintre cei mai vestiţi este Leon I, care a fost supranumit Cel Mare. Acesta s-a distins într-adevăr prin mari calităţi, dar trebuie să ne amintim că mărimea din punct de vedere omenesc nu e totdeauna cea pe care o vrea Dumnezeu. Leon I a ajuns episcop al Romei în anul 440. Augustin murise în 430, Leon era deci contemporan ai ultimilor ani ai săi. Timpurile în care a trăit erau deosebit de tulburi. În Răsărit, imperiul era tulburat de erezii ce se iveau mereu din cauza geloziei a diverşi patriarhi sau stareţi ai diferitelor provincii şi de teama barbarilor care ameninţau frontierele. Apusul fusese într-o bună măsură înghiţit de ei, Roma însăşi fusese cucerită şi jefuită de Alaric, regele Vizigoţilor, în anul 410. Demnitatea numelui imperial dispăruse odată cu Teodosie Cel Mare. Urmaşii săi slabi n-au avut tăria necesară de a respinge atacurile vrăjmaşilor imperiului. În aceste împrejurări, Leon, prin curajul şi îndemânarea sa în afacerile politice, a ştiut să insufle respect barbarilor, să scape Roma, în timp ce ţinea piept ereziilor şi menţinea adevărul cu privire la Persoana Domnului Hristos. Nu trebuie să ne mirăm dacă scaunul episcopal al Romei, ocupat de un astfel de om, a dobândit un prestigiu în stare să-i mărească autoritatea.

În anul 452, Atila, groaznicul rege al Hunilor, după ce a pustiit Lombardia, s-a îndreptat spre Roma cu gând de a o cuceri. Împăratul Valentinian s-a refugiat în mod mişelesc într-o cetate întărită a Romei. Părea că nimic nu putea să oprească marşul regelui barbar, când senatul şi poporul roman au hotărât să ajungă la o înţelegere cu el. Dar pe cine să aleagă şi cine ar fi vrut să ia asupra sa această misiune atât periculoasă cât şi delicată totodată? Papa Leon a fost ales ca şef al ambasadei şi, împreună cu doi senatori de cel mai înalt rang, au luat hotărârea să meargă în întâmpinarea regelui barbar. Mândria lui Atila a fost atinsă când a văzut că cetatea imperială, capitala lumii, cum se numea, se umileşte până acolo încât cere pace de la el prin gura unor oameni aşa de renumiţi. Mişcat de cuvântarea lui Leon, el a acordat ceea ce a venit să-i ceară — pacea, în schimbul unui tribut anual. Un cronicar din acel timp, care era secretarul lui Leon, a zis: „El s-a lăsat în seama lui Dumnezeu, care nu dă de ruşine pe cei credincioşi în sforţările lor; iar credinţa i-a fost încununată cu succes.” Aşadar, Leon nu a întreprins această sarcină grea de a cruţa Roma de grozăviile unei cuceriri de către barbarii păgâni încrezându-se în el însuşi, ci încrezându-se în Dumnezeu. La trei ani după aceea, Roma a fost ameninţată din nou, de data asta de crudul Genseric, regele Vandalilor. Nu mai era nici armată, nici general care să o apere. Leon, în fruntea clerului, a mers în întâmpinarea regelui barbar, dar nu a căpătat tot atâta trecere ca în cazul cu Atila. Tot ceea ce a obţinut a fost faptul că s-a pus un frâu neorânduielilor acestor învingători sălbatici.

Dacă în aceste două mari împrejurări, Leon a avut un oarecare rol politic, el s-a arătat mai ales plin de râvnă şi de activitate în sarcina sa de episcop. Ca atare a avut de luptat pentru adevărul creştin.

Manicheismul, adică învăţătura lui Manes, despre care am amintit când a fost vorba de Augustin, se răspândise în nordul Africii. Dar Cartagina, fiind luată de Genseric, mai mulţi manicheeni au căutat un loc de adăpost la Roma şi, ascunzând învăţăturile lor rele, au voit să treacă drept adevăraţi creştini. Leon s-a interesat în grabă de aceşti eretici, dintre care a găsit un mare număr şi, printre ei, pe mai mulţi episcopi. Un tribunal alcătuit din magistraţi şi cler i-a cercetat şi au mărturisit că în adunările lor secrete practicau nişte fapte grozav de urâte. Episcopii nu puteau decât să condamne învăţăturile lor greşite şi să-i îndemne să le părăsească; magistraţii au trebuit să ia măsuri împotriva celor vinovaţi de fapte nelegiuite. Cei care nu s-au oprit de la astfel de rele au fost izgoniţi din Roma, iar Leon îndemna pe episcopi să vegheze ca nu cumva aceşti eretici să atragă de partea lor sufletele slabe. A trebuit totodată să se împotrivească învăţăturii greşite a priscilienilor, ale căror învăţături se asemănau cu ale manicheenilor.

Erezia lui Eutih cu privire la Persoana Domnului Hristos tulbura Biserica din Răsărit. Despre aceasta vom vorbi mai târziu. Leon, care era la curent cu această grozavă chestiune, a trimis delegaţi la sinodul din Efes (cel care a fost numit „sinod de tâlhari”) cu o scrisoare în care expunea adevărata învăţătură cu privire la Hristos. Falsul sinod din Efes a refuzat s-o citească, ea a fost însă citită în sinodul din Calcedonia, care a avut loc mai târziu şi care a anulat hotărârile sinodului din Efes şi a condamnat pe Eutih. Acest sinod însă a fost convocat să aranjeze alte chestiuni şi îndeosebi cea cu privire la rangul patriarhilor. A confirmat pe patriarhul de Constantinopol ca şef al bisericilor din Răsărit, dar nu a atribuit scaunului episcopal al Romei supremaţia universală. „Părinţii,” spune sinodul, „au dat întâietate, desigur, pe drept, scaunului vechii Rome, pentru că era cetatea regală; în acelaşi timp însă, cei 180 de episcopi (care alcătuiau sinodul) au dat o întâietate egală noii Rome” (adică oraşului Constantinopol). Cu toate acestea adăugau: „imediat după vechea Romă.”

Leon, prin delegaţii săi, nu a dat consfinţire acestui canon sau articol al sinodului. A fi numit episcop universal era ambiţia papei Romei, şi el a luat asupra lui acest titlu. Dar a întâlnit încă împotrivire, chiar în Apus.

În timpul lui Leon, Ilarie, episcop de Arles — pe care nu trebuie să-l confundăm cu Ilarie de Poitiers — era mitropolitul Galilor. El era mai luminat decât mulţi alţi episcopi din această epocă. Fusese călugăr şi, ajungând episcop, a continuat să trăiască serios şi simplu. Muncea pământul cu mâinile sale, ca să câştige bani pentru a răscumpăra nişte bieţi prizonieri. Petrecea cea mai mare parte din timp în rugăciune şi studiu şi predica bine, cu o putere ce captiva pe ascultătorii săi.

Ca mitropolit, vizita bisericile din Galia, unde a găsit un episcop, numit Chalidonius, care se căsătorise cu o văduvă şi care, înainte de a fi episcop, fiind judecător, condamnase la moarte pe un vinovat. După canoanele bisericii, nu-i era îngăduit să ocupe un scaun episcopal. Ilarie a convocat un sinod la Vienne şi Chalidonius a fost scos din funcţie. Dar Chalidonius a făcut apel la Roma, unde Ilarie s-a dus pentru a convinge pe Leon că a lucrat după canoanele bisericii. Cu toate acestea, papa a restatornicit pe Chalidonius în sarcina sa şi voia să înlocuiască pe Ilarie din funcţia de mitropolit al Galilor, cu episcopul Viennei; a obţinut chiar de la împărat o hotărâre împotriva lui Ilarie, pe care îl învinuia că tulbura pacea bisericii. Ilarie s-a împotrivit pretenţiilor lui Leon şi a continuat să-şi îndeplinească slujba până la moarte.

Dacă dăm la o parte pretenţiile de întâietate asupra celorlalţi episcopi, Leon a fost apărătorul adevărului atât cât îl cunoştea şi căuta să combată cu o râvnă neobosită rătăcirile şi învăţăturile rele cu privire la Persoana Domnului.

Un mare număr din predicile lui sunt cu privire la Persoana Domnului Hristos şi tratează fie adevărata Sa dumnezeire, fie firea Lui cu adevărat omenească, adevăruri dintre cele mai însemnate şi temelie a creştinismului. Dar cu privire la ispăşire, învăţătura lui era greşită. El credea că omul fiind rob Satanei, ispăşirea făcută de Domnul era ca un preţ plătit Diavolului pentru a scoate pe om de sub autoritatea lui. Acest gând nu este potrivit cu Scriptura.

Deşi spunea că numai meritele şi moartea lui Hristos sunt singurul izvor de mântuire, el mai adaugă că prin meritele sfinţilor se fac minuni pe pământ şi că sfinţii vin în ajutor Bisericii. În acest sens menţionează pe sfântul Pavel, sfântul Petru, sfântul Laurenţiu, dar niciodată pe Fecioara Maria, şi nu spune că trebuie să li se adreseze direct rugăciuni. În ce priveşte calea mântuirii, el spunea: „Prin rugăciune, se caută îndurarea lui Dumnezeu; prin post, poftele sunt înăbuşite; prin milostenii, păcatele sunt ispăşite. Cel care s-a răscumpărat prin milostenii, nu trebuie să mai aibă îndoială că, chiar după ce a făptuit multe păcate, strălucirea naşterii din nou n-ar fi fost restabilită în el.”

Iată drumul trasat pentru învăţătura mântuirii prin fapte, drum cu totul deosebit de mântuirea prin har, şi un început pentru invocarea sfinţilor! Vedem fuga după ajutor la autoritatea civilă şi robia faţă de lume; Numele Fiului lui Dumnezeu este încă menţinut.

Acesta este timpul înfăţişat prin adunarea din Pergam (Apocalipsa 2.12-17).