Creştinismul în Scoţia şi în Irlanda

Chrisostom, Ieronim, Augustin şi Leon ne-au călăuzit în Răsărit, la Constantinopol şi în Siria, apoi în Apus, la Roma şi în partea de miazănoapte a Africii. Aceşti oameni erau nişte slujitori ai lui Dumnezeu plini de râvnă, care stăruiau asupra nevoii unei vieţi curate şi despărţite de lume şi care — Augustin mai ales — cunoşteau şi vesteau mântuirea numai prin harul lui Dumnezeu. Ei însă nu erau străini de greşelile şi rătăcirile care se strecuraseră în Biserică şi care aveau ca ţintă să aşeze un cult de forme şi ceremonii în locul închinării în duh şi în adevăr (Ioan 4.23-24). În acelaşi timp, stăpânirea clerului asupra credincioşilor simpli se arăta din ce în ce mai mult, iar episcopul Romei îndeosebi căuta necurmat să aibă stăpânire asupra tuturor celorlalţi. Vom vedea mai târziu în ce stare tristă a căzut Biserica puţin câte puţin. Deocamdată vom spune cum a fost adus şi cum s-a răspândit creştinismul în Scoţia şi în Irlanda.

Evanghelia fusese adusă de timpuriu în partea de miazăzi a Angliei. Din cauza persecuţiilor din timpul lui Diocleţian, mulţi creştini au fugit în Scoţia şi şi-au făcut locuinţe simple, asemenea cu cele ale călugărilor. Cunoscuţi sub numele de culdeeni, aceşti creştini smeriţi s-au simţit îndemnaţi să se roage pentru mântuirea păgânilor care îi înconjurau şi să le vestească Evanghelia. Culdeenii nu recunoşteau formele superstiţioase şi întâietatea bisericii din Roma şi spuneau că mântuirea se capătă numai prin credinţa în Domnul Isus Hristos. Viaţa lor liniştită şi simplă izbea pe locuitorii sălbatici ai acestor ţinuturi şi mulţi dintre ei şi-au părăsit superstiţiile şi obiceiurile sângeroase ale religiei lor şi s-au întors la Dumnezeu. Însă năvălirile dese ale Picţilor şi Scoţilor, vechi locuitori ai munţilor Scoţiei, au silit pe Culdeeni să fugă în Hebride.* Mai târziu au trebuit să le părăsească pentru că nu voiau să se supună cerinţelor bisericii romane, şi s-au împrăştiat în partea de răsărit a Scoţiei, unde au rămas până la sfârşitul secolului al XIII-lea. Câţiva ani mai târziu s-a născut Wycliffe, unul din premergătorii Reformei. În felul acesta s-a menţinut flacăra adevărului purtată de martorii pe care i-a ridicat Dumnezeu în mijlocul rătăcirii.

În secolul al cincilea, Ninian, „omul preasfânt al neamului breton”, cum îl numeşte un vechi istoric, predica Evanghelia în părţile de miazănoapte ale Scoţiei. Fusese crescut la Roma şi îşi terminase studiile pe lângă vestitul episcop Martin de Tours. S-a dus apoi în Scoţia şi a rămas în Galloway. După istorisirile care au venit până la noi, Ninian vestea pretutindeni în jur cuvântul crucii.

Locuitorii sălbatici ai Scoţiei ascultau cu mirare predicile lui încântătoare şi un mare număr s-au întors la Dumnezeu. Plin de râvnă, Ninian se ocupa cu lucrarea pentru care îl trimisese Duhul Sfânt. Pretutindeni pe unde se ducea, mulţimea alerga şi primea cu bucurie vestea cea bună. Din toate părţile răsunau laude pentru Domnul. El se purta ca un credincios şi harnic lucrător în via Stăpânului său, şi mii de suflete au fost aduse la Isus prin mijlocirea sa. Lucrarea lui a avut roade mai ales în mijlocul unui trib de Picţi. Istoria nu ne spune cine l-a urmat în această lucrare şi ce s-a petrecut cu aceşti noi convertiţi.

Să lăsăm deocamdată Scoţia şi să ne ocupăm de Irlanda şi de slujitorii lui Dumnezeu care au lucrat aici mulţi ani pentru a vesti Evanghelia.

Pe la anul 372, s-a născut în Scoţia, în satul creştin Bonavern, nu departe de Glasgow, un copil pe care părinţii săi l-au numit Succat, dar care este mai cunoscut sub numele de Patrick. Părinţii lui erau nişte creştini serioşi. Bunicul său fusese prezbiter, iar tatăl său, Calpornius, un om simplu şi evlavios, era diacon al bisericii din Bonavem. Mama sa, numită Conchessa, soră cu arhiepiscopul Martin de Tours, era o femeie cu renume între cele din timpul ei. Din vârsta fragedă, părinţii lui Succat au căutat să facă în aşa fel ca să-i pătrundă în inimă adevărurile creştine. Însă tânărul zburdalnic nu voia să-şi plece urechea la învăţăturile mamei lui, nu asculta îndemnul înţeleptului: „Ascultă, fiul meu, învăţătura tatălui tău, şi nu părăsi îndrumarea mamei tale” (Proverbele 1.8). El iubea plăcerea şi o căuta cu patimă împreună cu tinerii de vârsta lui. Târât de patimi, când era în vârstă de 15 ani, a căzut într-o greşeală grozavă.

Avea aproape 16 ani, când părinţii au fost chemaţi să părăsească Scoţia şi s-au dus să locuiască în Armorica. Acolo, Succat şi cele două surori ale sale, Lupita şi Pigris, au fost răpiţi de pe malul mării de nişte piraţi irlandezi sub comanda unuia numit O Neal. Aceştia i-au dus în Irlanda, unde au fost vânduţi unuia dintre şefii acestor popoare păgâne. Asemenea fiului risipitor, Succat a fost trimis cu porcii la păşune. A petrecut şase ani în scalvie, unde a avut mult de suferit. Dumnezeu însă a folosit aceste încercări grele pentru a-l face să se gândească serios. Singur pe aceste câmpii, fără nici un ajutor religios, Duhul Sfânt a lucrat în inima sa. El îşi amintea de viaţa din trecut şi simţea că păcatul pe care îl făptuise altădată apăsa greu asupra sufletului său. Zi şi noapte se gândea la asta.

În strâmtorarea sa, plângea şi se ruga, şi luptele ce se dădeau în el erau aşa de mari, încât trupul îi ajunsese aproape nesimţitor la asprimile vremii, la oboseală, la foame şi la sete. Dar, în timp ce aducerea aminte a faptelor sale rele îl tulburau în felul acesta, venindu-i în gând anii copilăriei, şi-a adus aminte şi de duioasele cuvinte ale mamei, de rugăciunile ei şi de versetele din Sfânta Scriptură unde era vorba de Mântuitorul şi pe care ea i le citea. Dumnezeu, care este plin de har faţă de păcătosul care se pocăieşte, S-a servit de aceste aduceri aminte pentru binecuvântarea lui Succat. El s-a îndreptat spre slăvitul Mântuitor, despre care Conchessa îi vorbise, şi a găsit pacea în El.

„Aveam şaisprezece ani,” spunea el, „şi nu cunoşteam pe Dumnezeul cel adevărat; dar, în această ţară străină Domnul a deschis inima mea necredincioasă în aşa fel încât mi-am amintit de păcatele mele şi m-am întors din toată inima la Domnul Dumnezeul meu, care a privit la ticăloşia mea, a avut milă de tinereţea şi neştiinţa mea şi m-a mângâiat cum mângâie un tată pe copilul său.” Fără vreo unealtă din afară, Duhul Sfânt lucra în inima acestui tânăr. Era o lucrare de dragoste, în care, ca şi în istoria fiului risipitor, vedem pe Dumnezeu dând o sărutare de iertare fiului care se pocăieşte.

Astfel, în aceste ţinuturi depărtate de centrul imperiului roman, departe de toate certurile teologice care tulburau bisericile din Apus şi din Răsărit, Evanghelia se păstrase întrucâtva curată. Era harul Domnului Isus care aduce mântuire şi puterea Duhului Sfânt care îl pune în inimă. După ce a făcut această experienţă, iată ce mai povesteşte Succat: „Dragostea lui Dumnezeu creştea din ce în ce în mine, împreună cu credinţa şi teama de Numele Său. Duhul mă făcea în aşa fel că mă rugam până la o sută de ori într-o singură zi. Şi în timpul nopţii, în păduri şi pe munţi, când păzeam turmele, ploaia şi zăpada şi gerul şi suferinţele pe care le înduram mă îndemnau să caut pe Dumnezeu. Atunci nu simţeam indiferenţa care o am acum în mine; Duhul îmi aprinsese sufletul.” Putem vedea în Succat un suflet care a fost adânc încercat înaintea lui Dumnezeu şi care ştia ce este legătura personală şi nemijlocită cu Dumnezeu şi cu Hristos, produsă de lucrarea şi puterea Duhului Sfânt, în afara cultului de formă al Romei. Şi aşa era în general creştinismul din insulele Britanice în secolul patru şi cinci, înainte ca Roma să vină şi să-i impună preoţii şi ceremoniile sale.

Succat, deşi a scăpat odată, a ajuns din nou în robie; a putut în cele din urmă să-şi găsească familia. Curând, însă, s-a simţit cu totul îndemnat să se întoarcă în acea ţară unde aflase mântuirea. Trebuia să meargă pentru a vesti Evanghelia acelor păgâni în mijlocul cărora vieţuise în Irlanda. În zadar au căutat prietenii şi părinţii săi să-l ţină pe loc. Dorinţa lui arzătoare îl urmărea şi în vis; i se părea că în timpul nopţii aude voci, care îi strigau: „Vino, copil sfânt, şi rămâi din nou printre noi.” Inima îi era cu totul mişcată. În sfârşit, fără a ţine seamă de cei care voiau să-l împiedice, a plecat pătruns în totul de dragostea lui Hristos. „Nu în mine a stat această putere,” a zis el, „ci Dumnezeu este Cel care a biruit toate.”

Succat, pe care îl vom numi acum Patrick, nume ce i s-a dat mai târziu, s-a întors deci în Irlanda, plin de râvnă pentru mântuirea păgânilor din această ţară. Priceput în mijloacele de cântat, el bătea un fel de ţambale şi aduna astfel în jurul lui pe câmp mulţimea, căreia îi mărturisea în propria ei limbă, istoria lui Isus, Fiul lui Dumnezeu. Aceste suflete, grosolane încă şi barbare, erau atinse puţin câte puţin de aceste istorisiri simple. Cuvântul lui Dumnezeu îşi arăta dumnezeiasca lui putere asupra inimilor şi multe suflete au fost aduse la creştinism. În felul acesta, în acea ţară păgână au luat fiinţă biserici creştine, unde, amestecată poate cu greşeli, Evanghelia era totuşi vestită.

Fiul unui domn pe care Patrick îl numeşte Benignus, a învăţat de la el să predice Evanghelia şi, fiind cântăreţ sau poet al curţii, în locul imnurilor sângeroase ale Druizilor, cânta cântece de laudă adresate lui Isus Hristos. Patrick a petrecut restul vieţii numai în serviciul locuitorilor din Irlanda şi a lucrat în mijlocul lor pentru a răspândi cunoştinţa lui Isus Hristos, deşi a trecut prin multe primejdii şi greutăţi. Nu se ştie în ce an a murit.

Lucrarea începută în Irlanda de Patrick s-a continuat după moartea sa şi s-au putut vedea din plin roadele slujbei lui. La începutul secolului al şaselea, Irlanda ne este înfăţişată ca un ţinut binecuvântat, un centru de curată învăţătură creştină, de evlavie şi pace, ceea ce a făcut să i se dea numele de „insula sfinţilor”. Mânăstirile, unde se cercetau cu sârguinţă Scripturile, erau pline de călugări evlavioşi, care, negăsind în jurul lor un câmp de activitate destul de întins şi însufleţiţi de o dragoste arzătoare pentru sufletele bieţilor păgâni, îşi părăseau ţara sub conducerea câte unei căpetenii iubite şi se duceau până departe pentru a vesti Evanghelia. Aşa a fost misiunea lui Colomba. Trebuie să amintim însă că, în acel timp, o mare parte din Europa era locuită încă de popoare păgâne şi barbare.

Colomba s-a născut în Irlanda pe la anul 521; el a trăit deci cam la două secole după Patrick. Se trăgea din neam regesc, dar preţuise crucea lui Hristos mai mult decât un rang înălţat în lume şi se întorsese la Dumnezeu. Colomba simţea adânc cât e de însemnat să vestească Evanghelia în ţinuturile unde nu era cunoscută încă. Gândul său era îndreptat mai ales spre Scoţia, acea ţară de unde venise Succat să aducă în Irlanda vestea cea bună a mântuirii, dar care acum era dată pe mâna sălbaticilor Picţi şi Scoţi. „Voi merge,” spune el, „să vestesc Cuvântul lui Dumnezeu în Scoţia.”

El a împărtăşit câtorva prieteni creştini planul său, iar aceştia, nu numai că l-au aprobat, dar s-au declarat gata de a-l însoţi. Aceste lucruri se petreceau în anul 565. Dar cum să-şi ducă la îndeplinire planul? Comunicaţiile între diferite ţări nu erau uşoare. Vor găsi o corabie care să vrea să-i transporte unde vor ei să meargă? Nu voiau să fie opriţi de vreo greutate. Colomba şi cei 12 tovarăşi, care ştiau cum îşi construiesc pescarii şi piraţii bărcile, au coborât la ţărmul mării şi acolo au făcut din răchită împletită, o luntrişoară pe care au căptuşit-o cu piei de animale. Au părăsit Irlanda pe această luntrişoară slăbuţă, sub călăuzirea Domnului şi, după o lungă şi periculoasă navigare, curajoşii misionari au ajuns în arhipelagul Hebride. Piraţi destul de îndrăzneţi cutreierau totodată aceste mări furtunoase, însă pentru a duce până departe jaful şi omorul; paşnicii şi smeriţii slujitori ai lui Hristos îşi puneau viaţa în primejdie pentru a duce nenorociţilor de păgâni vestea mântuirii şi a vieţii veşnice. Colomba s-a oprit aproape de stâncile pustii ale lui Mull, la miazăzi de vestitele peşteri de bazalt ale lui Staffa, într-o mică insulă pe care a numit-o Icolmkill, adică insula chiliei lui Colomba (dar mai este cunoscută sub numele de Iona sau Jishona, ceea ce înseamnă insula sfântă). Druizii, alungaţi cândva din Galia şi Britania de către Romani, s-au refugiat în aceste insule. Se aflau astfel de preoţi în Iona, când Colomba ajunsese acolo; împreună cu indigenii, ei s-au arătat duşmănoşi faţă de noii veniţi. Dar puţin câte puţin împotrivirea a încetat şi Conall, regele Picţilor, a dat lui Colomba insula Iona.

Colomba a înălţat acolo o capelă şi a întemeiat o mânăstire, prin care a câştigat o aşa de mare reputaţie încât, timp de mai multe secole, a fost privită ca lumina lumii din Apus. Oameni din toate părţile se duceau acolo şi apoi, plini de râvnă şi de credinţă, înfruntând greutăţile şi suferind atâtea lipsuri, mergeau ca să vestească Evanghelia până departe, la Picţii din Scoţia, la Celţii şi Saxonii din Marea Britanie.

Colomba era un slujitor al lui Dumnezeu plin de râvnă, trăind înaintea lui Dumnezeu, purtându-se aspru cu trupul său, culcându-se pe pământul gol, purtând însă pretutindeni o figură strălucitoare de dragoste şi pe care se vedea bucuria şi seninătatea ce-i umplea sufletul. El nu voia să piardă o clipă din lucrarea lui pentru Dumnezeu.

Îşi petrecea tot timpul rugându-se, citind, scriind, învăţând şi predicând Cuvântul lui Dumnezeu. După exemplul lui, călugării se ocupau cu cititul, cu gândirea adâncă şi rugăciunea. Nu se mărgineau însă numai la asta; se ocupau cu lucrurile de mână, cultura câmpului şi a grădinilor şi se hrăneau din roadele muncii lor. Erau de asemenea un exemplu pentru locuitorii din Iona şi insulele vecine, învăţându-i să-şi cultive pământul, în timp ce le vesteau calea mântuirii. Insula fiind dată în seama lui Colomba, acesta a făcut să domnească acolo ordinea şi cea mai serioasă moralitate. Colomba locuia de obicei la Iona, dar de acolo vizita şi alte insule şi Scoţia. Cu o putere de muncă neobosită, mergea din casă în casă şi dintr-un ţinut într-altul, vestind pe Hristos şi făcând lucrare de evanghelist printre Picţii şi Scoţii încă barbari. Regele Picţilor s-a întors la Dumnezeu, împreună cu un mare număr dintre supuşii săi. Timp de 43 ani, Colomba şi-a îndeplinit astfel lucrarea, având, prin înţelepciunea, viaţa sfântă şi râvna sa, o mare influenţă asupra oamenilor de orice rang şi din orice clasă socială. Dar lucrul lui principal era de a instrui oameni în stare să vestească Evanghelia. Pentru aceasta, scrieri de preţ au fost aduse la Iona şi puţin câte puţin s-a alcătuit o bibliotecă, care a ajuns vestită. În felul acesta puteau să fie instruiţi călugării, însă studiul principal era mereu Sfânta Scriptură. Colomba a murit în anul 597, după ce îşi închinase întreaga viaţă în lucrarea Domnului.

Creştinismul care se găsea la Iona şi în celelalte ţinuturi unde se vestise Evanghelia de către aceşti misionari era cu totul deosebit de sistemul religios care stăpânea tot mai mult în celelalte părţi ale Europei, sub influenţa şi autoritatea crescândă a preoţilor şi mai ales a episcopilor din Roma, care râvneau stăpânirea spirituală a întregii lumi; sistemul acesta tindea să înlocuiască închinarea în duh şi în adevăr cu forme şi ceremonii amestecate cu idolatrie şi superstiţie. Cu toate că şi la Iona erau unele forme, nu în ele însă căutau mântuirea. În fruntea bisericilor acestor creştini erau bătrâni sau prezbiteri şi supraveghetori sau episcopi, dar aceste două sarcini erau aproape la fel. Iona era cârmuită de un simplu bătrân. Misionarii care vesteau Evanghelia purtau titlul de episcopi şi erau puşi deoparte prin punerea mâinilor din partea bătrânilor. Dar nu o sfinţire omenească făcea pe cineva prezbiter, episcop sau misionar. „Duhul Sfânt,” spunea Colomba, „poate face pe cineva un slujitor al lui Dumnezeu” (vezi Faptele Apostolilor 20.17-18). Învăţătura dată de bătrâni era simplă: „Sfânta Scriptură,” ziceau ei, „este singura regulă de credinţă. Cu faptele, nimeni nu se poate lăuda; să nu aşteptaţi mântuire decât de la harul lui Dumnezeu. Păziţi-vă de religia care este alcătuită din forme în afară; a păstra o inimă curată înaintea lui Dumnezeu este mai de preţ decât a te înfrâna de a nu mânca uneori carne. Isus Hristos este singura căpetenie a Bisericii. Episcopii şi prezbiterii sunt egali în funcţie. Ei trebuie să fie căsătoriţi, să aibă o singură soţie şi să-şi crească în supunere copiii.” Aceste învăţături le găsim în Cuvântul lui Dumnezeu şi îndeosebi în epistolele lui Pavel.

După Colomba, Culzii, aceşti creştini care se refugiaseră în Hebride, au păstrat orânduirile evlaviosului slujitor al lui Dumnezeu, şi a trebuit să treacă mult timp până ce Roma papală să ajungă a-i pune sub jugul şi rătăcirile sale. Totuşi lumina adevărului se întindea şi strălucea în mijlocul întunericului care începuse să înăbuşe creştinătatea!

Astfel Colomban, care nu trebuie confundat cu Colomba, cu toate că amândoi au trăit cam în acelaşi timp, „simţând,” zice un autor, „arzându-i în inimă focul pe care îl aprinsese Domnul,” a hotărât să meargă pentru a vesti Evanghelia, până dincolo de marginile împărăţiei Francilor. Născut în Irlanda, petrecuse cei dintâi ani în Iona, apoi fusese în marea şi vestita mânăstire din Bangor, în Irlanda. De acolo a plecat în anul 590 împreună cu 12 misionari şi s-a dus la Gali. Vestea despre viaţa sa evlavioasă ajunsese până la urechile lui Gontran, regele Burgunzilor, care l-a îndemnat să se oprească în ţara sa. Colomban a refuzat însă şi s-a dus să se aşeze în ţinutul Vosgilor, ce era încă sălbatic şi aproape de nepătruns. Acolo, în mijlocul locuitorilor primitivi din această ţară, care îi priveau cu neîncredere, misionarii au avut să sufere în primul rând mari lipsuri, negăsind adesea pentru hrană decât ierburi sălbatice, coajă de arbori şi puţin peşte. Puţin câte puţin, însă, aceşti oameni sperioşi s-au arătat mai blânzi faţă de ei. Viaţa sfântă a acestor călugări străini şi faptul că erau gata de a se sacrifica, le-a inspirat respect. Ei le-au adus hrană şi, crezând că rugăciunile lor au ascultare, au cerut ca să intervină pentru ei la Dumnezeu. În curând s-au întors la Dumnezeu mulţi dintre ei şi Colomban a ridicat în diferite locuri mânăstiri unde domnea o severă disciplină şi în acelaşi timp o adâncă evlavie.

Colomban, ca un credincios slujitor al lui Dumnezeu şi având ca model pe Ioan Botezătorul altădată, nu se temea să dojenească pe mai-marii pământului pentru păcatele lor. În Burgundia domnea pe atunci Thiery II, fiul cel mic al lui Gontre. Acest rege, sprijinit şi încurajat de bunica sa Brunehaut, vestită prin dezmăţul ei, ducea o viaţă foarte destrăbălată. El se ducea totuşi adesea pe la Colomban pentru a-i cere să se roage pentru el, crezând poate că prin aceasta i se vor ispăşi păcatele. Dar omul lui Dumnezeu îl mustră serios pentru desfrâul său, şi regele făgădui că se va îndrepta. Dar Brunehaut îl instiga împotriva slujitorului lui Dumnezeu şi făcea totul pentru a-l pierde. Colomban, ştiind că ea pregătea curse împotriva lui, s-a dus la palatul regal şi, odată sosit acolo, nu a vrut să intre. Auzind că este acolo, regele a trimis pe un aghiotant pentru a-i da onorul. Dar Colomban îl respinse, spunând: „Cel Prea Înalt nu primeşte darurile unui nelegiuit, nici slujitorul Său nu le poate primi.” Regele şi Brunehaut, înspăimântaţi, au venit să-l roage ca să-i ierte, promiţând că se vor îndrepta. În curând însă au căzut iarăşi în viaţa lor de păcat şi, pentru a scăpa de înştiinţările omului lui Dumnezeu, Thiery, neîndrăznind să-l omoare, l-a izgonit din regatul său şi l-a trimis la Nantes. Acolo Colomban s-a îmbarcat pentru Irlanda. O furtună a împins corabia spre ţărmul Britaniei şi Colomban a văzut în aceasta un semn că Domnul voia să-şi continuie misiunea pe continent. El s-a dus în Elveţia şi a rămas câtva timp pe ţărmul lacului Constance, evanghelizând împreună cu credinciosul său tovarăş Gall pe păgânii din aceste ţinuturi. Apoi a trecut în Italia, unde a vestit Evanghelia Lombarzilor, pe al căror rege l-a botezat la Milan. A murit în anul 616, în mânăstirea pe care o întemeiase în Bobbio. Totdeauna s-a împotrivit pretenţiilor papii sau episcopului din Roma.

Când Colomban a plecat în Italia, a trebuit să părăsească pe discipolul său Gall, care căzuse bolnav. Gall a rămas în Elveţia şi mai târziu a vestit Evanghelia, în limba lor proprie, locuitorilor din această ţară, care erau păgâni încă; un mare număr dintre ei s-au întors la Dumnezeu. El a întemeiat vestita mânăstire care îi poartă numele şi este socotit ca apostolul Elveţiei. A murit în anul 627.

Astfel, prin râvna şi devotamentul acestor călugări veniţi din Scoţia şi Irlanda, creştinismul s-a răspândit în Ţările de Jos, Galia, Elveţia, o parte din Germania şi nordul Italiei. Aceşti creştini, liberi de jugul bisericii romane, au făcut mai mult decât ea pentru a răspândi Evanghelia în Europa de mijloc. Din nenorocire, folosindu-se de neştiinţa timpurilor care au urmat, biserica Romei a sfârşit prin a atrage mulţimile în rătăcirile sale şi le-a trecut sub stăpânirea sa. Nu a scăpat de lucrul acesta nici Scoţia, nici Irlanda; ele au căzut după mari lupte şi în ele n-au rămas până în zilele Reformei decât mici focare de lumină, împrăştiate ici şi colo.