Misiunea lui Augustin în Anglia şi urmările ei

Cel pe care l-a ales Grigore ca să-l trimită în Anglia pentru a vesti Evanghelia păgânilor de acolo a fost unul din prietenii săi, numit Augustin, stareţ al unei mânăstiri. Era un om de o mare râvnă si de o înflăcărată evlavie, un om pe care Grigore se putea bizui. Însă la aceste merite ale lui Augustin se adăuga multă mândrie spirituală şi, în dorinţa de a mântui sufletele, el căuta să alipească de biserica Romei pe cei întorşi la Dumnezeu şi să-i supună autorităţii papei. A plecat în anul 596 cu patruzeci de însoţitori misionari. Ajunşi în Provence, au fost înspăimântaţi când se gândeau la greutăţile ce vor întâmpina în mijlocul popoarelor păgâne a căror limbă nu o cunoşteau, şi Augustin s-a întors la Roma pentru a cere învoire papei ca să părăsească o astfel de lucrare. Dar Grigore nu era omul care să se lase de un lucru pe care îl avea pe inimă şi la care se gândise mult. El îndemnă şi încurajă pe Augustin, arătând lui şi tovarăşilor lui răsplata cerească şi a dat lui Augustin scrisori de recomandare pentru episcopii ţinuturilor pe unde aveau să treacă şi pentru regii francezi Teodoric şi Teodebert.

Misionarii au prins curaj şi după un drum lung şi greu au debarcat în Anglia, pe insula Tanet, în Kent. Peste acea ţară domnea atunci Ethelbert, cel mai puternic rege anglo-saxon. Se căsătorise cu o prinţesă creştină, Bertha, fiica lui Charibert, rege al Parisului. Augustin a trimis nişte vestitori lui Ethelbert, pentru a-i face cunoscut sosirea unor oameni care aduceau vestea nouă a drumului pe care trebuie să umble pentru a dobândi fericirea veşnică, slava cerului, împreună cu pacea şi binecuvântarea adevăratului Dumnezeu.

Ethelbert a încuviinţat să fíe primiţi, însă în aer liber undeva, temându-se ca nu cumva aceşti străini să se folosească de vrăjitorii; poate că preoţii păgâni i-au inspirat acest gând. Pentru a atrage atenţia acestui popor şi a produce asupra regelui o impresie oarecare, Augustin şi călugării săi s-au aranjat în formă de procesiune, purtând înaintea lor o mare cruce de argint cu chipul lui Hristos, şi au pornit intonând cântări latineşti, spre ţinutul unde îi aşteptau regele şi curtea sa. Augustin şi-a îndeplinit însărcinarea, anunţând păgânilor uimiţi, vestea cea bună a binecuvântărilor veşnice din cer. Regele, deşi aprobă, a spus totuşi că atât el cât şi poporul nu pot schimba religia înainte de a chibzui bine. A promis misionarilor că îi ia sub ocrotirea sa şi că poate să treacă de partea lor oricare om din poporul său. Apoi, pentru a-şi putea îndeplini cultul, le-a dat o veche capelă ruinată care slujise altădată creştinilor bretoni, aşezată aproape de Canterbury, reşedinţa regelui.

Viaţa evlavioasă şi devotată a lui Augustin şi a tovarăşilor săi, precum şi minunile ce se zice că le-au făcut, au câştigat încrederea poporului, şi în curând regele şi mulţi dintre supuşii lui au primit creştinismul aşa cum l-a adus Augustin, adică unele învăţături creştine amestecate însă cu rătăcirile, ceremoniile religioase şi dreptul de întâietate al Romei. Astfel Biserica Romei şi-a stabilit reşedinţa şi în Anglia.

Augustin a trimis la Roma vestea succeselor lui. Papa l-a numit arhiepiscop de Canterbury şi l-a pus în fruntea celor 12 episcopi peste toţi creştinii — nu numai peste Saxonii întorşi de curând la Dumnezeu, dar şi peste Bretonii care se trăgeau din primii creştini. Aceştia, după năvălirea Picţilor, Scoţilor, apoi a Saxonilor, s-au refugiat în Ţara Galilor. Acolo s-a întemeiat o mare mânăstire numită Bangor, ca aceea care se afla în Irlanda. Aproape 3000 de oameni se adunau acolo, lucrând, citind şi rugându-se. Mulţi misionari au ieşit din mijlocul lor. Augustin a voit să-i aducă să primească obiceiurile şi întâietatea bisericii din Roma şi să-l recunoască pe el drept episcop al lor. În vederea aceasta, a convocat un sinod, alcătuit din episcopii bretoni şi saxoni. Au luat parte foarte puţini.

Dionat, care era în fruntea bisericii din Bangor, a răspuns lui Augustin: „Vreau să iubim pe toţi oamenii, şi ceea ce facem pentru tine, vom face şi pentru acela pe care voi îl numiţi papa. Nu trebuie însă socotit părintele părinţilor bisericii, şi singura supunere pe care i-o putem arăta este aceea pe care o datorăm necurmat tuturor creştinilor” (Efeseni 5.21). O a doua adunare a avut loc, dar episcopii bretoni au rămas neclintiţi şi unul dintre ei a spus că ei nu pot încuviinţa nici îngâmfarea Romanilor, nici tirania Saxonilor. Augustin îi îndemnă, îi rugă, îi dojeni şi se zice ca s-ar fi folosit chiar de minuni, dar fără rezultat.

Trăgând mereu nădejde să biruie împotriva episcopilor bretoni, Augustin i-a convocat pentru a treia oară. Ce era de făcut? se întrebau bieţii episcopi, înfricoşaţi şi oarecum tulburaţi de marele nume al Romei, care îşi păstrase oarecare autoritate morală asupra sufletelor din ţările îndepărtate. Era un pustnic cucernic şi înţelept, despre care se dusese vestea că trăieşte în sfinţenie. Câţiva Bretoni s-au dus să-l întrebe: Trebuie să ne părăsim obiceiurile şi să urmăm pe Augustin? — Dacă este un om al lui Dumnezeu, urmaţi-l, a fost răspunsul. — Şi după ce îl vom cunoaşte? — Domnul a spus: „Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi de la Mine, căci Eu sunt blând şi smerit cu inima” (Matei 11.29). Dacă Augustin este blând şi smerit cu inima, atunci el poartă jugul lui Hristos şi vă îndeamnă să purtaţi acelaşi jug; dar dacă este mânios şi îngâmfat, el nu este de la Dumnezeu şi nu aveţi să daţi nici o atenţie celor spuse de el. — Cum vom cunoaşte umilinţa sa? au mai întrebat ei. — Faceţi în aşa fel ca el şi ai lui să ajungă cei dintâi la locul de întâlnire. Dacă se vor scula când voi veţi intra acolo, ascultaţi-l.

Ce s-a întâmplat însă? Când au intrat episcopii bretoni, Augustin aşezat în toată măreţia sa şi voind să arate că este mai presus ca ei, nu s-a ridicat ca să-i salute. Izbiţi de această privelişte, episcopii bretoni pentru a treia oară au refuzat de a se supune papei de la Roma şi nu au voit să cunoască alt stăpân decât pe Hristos. Augustin le-a scris atunci: „Pentru că nu voiţi să primiţi pe nişte fraţi care vă aduc pacea, veţi suferi din partea duşmanilor, care au să vă aducă războiul. Dacă nu vă uniţi cu noi pentru a vesti Saxonilor calea vieţii, veţi primi din partea lor lovitura de moarte.” Şi s-a retras.

Locuia în el duhul şi blândeţa lui Hristos? Nu, desigur; ci se vedea mai degrabă mândria şi duhul de stăpânire care se observă tot mai mult în biserica Romei, mereu doritoare de a fi cea dintâi şi de a stăpâni peste celelalte biserici.

Augustin nu a putut deci să înduplece pe episcopii bretoni să se supună autorităţii Romei. A avut mai multă izbândă în sforţările de a întoarce la Dumnezeu pe păgâni. Pe lângă cei din Kent, el a izbutit pe lângă Sebert, regele din Essex, care a îmbrăţişat creştinismul cu tot poporul său, şi a câştigat totodată şi pe Redwald, regele Angliei de Răsărit. Trebuie să recunoaştem râvna şi devotamentul lui Augustin şi fără nici o îndoială, creştinismul pe care l-a adus în Anglia, oricât de amestecat cu rătăciri, era cu mult mai de preţ decât păgânismul Saxonilor; cât de rău este însă că în loc de a predica Evanghelia curată şi simplă, care vesteşte mântuirea oricui crede în Domnul Isus, a fost prezentată o religie de forme şi ceremonii religioase sub autoritatea unui cler supus papei de la Roma. Nu aşa lucrau apostolii; sistemul acesta lăsa sufletele lipsite de Dumnezeu. Prea adesea, păgânii doar schimbau o formă de cult cu alta şi, în locul zeilor lor, puneau pe sfinţi sau aşa-zişii sfinţi.

Grigore, pentru a nu lovi popoarele păgâne în obiceiurile lor, a sfătuit pe Augustin să transforme templele păgâne în biserici, sfinţindu-le în onoarea unui sfânt sau a altuia. Se credea că prin aceasta va câştiga mai uşor populaţia. Sărbătorile creştine au fost aşezate în aceleaşi zile în care se ţineau cele păgâne. La aceste sărbători se ridicau barăci, se înjunghiau animale, iar poporul se ospăta din ele, totul făcându-se în cinstea unui sfânt. În felul acesta, obiceiurile păgâne erau păstrate sub o altă formă; făceau ca noua religie să se adapteze celei vechi. Aşa este oare creştinismul despre care scria Pevel: „Despărţiţi-vă de ei, nu vă atingeţi de ce este necurat” (2 Corinteni 6.17)?

Augustin a murit pe la anul 605. Amintim ameninţarea sa crudă împotriva creştinilor bretoni care nu au voit să se supună jugului Romei. Cu puţin înainte de moartea sa, această ameninţare avea să se împlinească. Ethelfrid, rege în Northumberland, care era păgân, a pornit cu o numeroasă armată împotriva Bangorului, focarul creştinismului breton. Călugării înspăimântaţi s-au refugiat. O mie două sute cinci zeci dintre ei s-au adunat într-un ţinut îndepărtat pentru a cere ajutorul Domnului, dar au fost descoperiţi de cruzii lor vrăjmaşi. Ethelfrid, văzând pe aceşti oameni fără arme în genunchi, a întrebat ce fac. Aflând, a început să strige: „Aşadar, ei luptă împotriva noastră!” şi a poruncit soldaţilor să dea năvală asupra acestor oameni care se rugau. O mie două sute au fost omorâţi, ceilalţi au reuşit să scape. Saxonii au mers apoi asupra Bangorului, pe care l-au nimicit. Preoţii au văzut în acest fapt împlinirea a ceea ce prevestise sfântul părinte Augustin, cum îl numeau ei; dar în ţara pe care a umplut-o de durere acest masacru, Augustin a fost acuzat că instigase năvala lui Ethelfrid. A fost o lovitură de moarte care s-a dat bisericii bretone, deşi ea a avut o clipă de strălucire, cum vom vedea.

Augustin a avut ca urmaş pe Laurent, unul dintre misionarii veniţi cu el în Britania. Dar lucrarea pe care o făcuse părea că e pe punctul de a fi nimicită. Un mare număr din aceşti aşa-zişi creştini, aşa de uşor convertiţi, s-au întors la păgânism. Eadbold însuşi, regele Kentului, fiul şi urmaşul lui Ethelbert, care a fost cel dintâi care a primit pe misionari, a fost din numărul celor care s-au lepădat de credinţă. Episcopii romani se refugiaseră în Anglia şi Laurent s-a pregătit să-i urmeze. El a vrut să mai petreacă o noapte în rugăciune, în biserică; a doua zi a venit cu hainele în neorânduială şi s-a înfăţişat înaintea regelui şi, ridicând mantaua, îşi arătă trupul plin de răni. Regele, uimit, îl întrebă cine a îndrăznit să-şi bată joc astfel de el. Laurent a răspuns că Sfântul Petru i s-a arătat în timpul nopţii şi, mustrându-l că şi-a părăsit turma, l-a pedepsit cu lovituri de bici. De acolo veneau aceste vânătăi. Eadbold era superstiţios; cuprins de spaimă, el s-a supus din nou puterii papei, urmaş al unui apostol care se purta aşa de aspru cu cei neascultători. Să fi fost Laurent de bună credinţă? Se crede că, frământat de gândul că şi-a lăsat în părăsire o lucrare de care se alipise, şi fiind cuprins de remuşcări, a avut un vis şi că după aceea şi-a dat singur lovituri, pentru a încerca în acest fel să lucreze asupra sufletului regelui.

Edwin, care a fost rege în Northumberland după crudul Ethelfrid, a fost de asemenea convertit, după cum se spune, printr-o mijlocire minunată. Mai degrabă trebuie să ne gândim că Edwin, a cărui soţie era creştină, a fost adus prin ea să îmbrăţişeze creştinismul. Un mare număr de supuşi i-au urmat exemplul şi au fost botezaţi. Dar fiindcă Edwin a fost omorât într-o luptă contra păgânului Penda, regele Merciei, aproape toţi cei din Northumberland s-au întors la păgânism. Din aceasta se poate vedea seriozitatea acestor convertiri. Oamenii primeau anumite ceremonii religioase, dar inima şi conştiinţa nu erau atinse, pentru că nu fusese cu adevărat cunoscut Domnul Hristos şi nu avusese loc o lucrare a Duhului Sfânt.

O rază de lumină a venit încă să strălucească o clipă în întuneric. Oswald, fiul crudului Ethelfrid, a fost nevoit să se refugieze în Scoţia împreună cu fratele său Osni şi cu câţiva tineri nobili. Învăţaseră limba ţării, auziseră Evanghelia şi s-au întors cu adevărat la Dumnezeu. Şi el şi fratele său au fost botezaţi. Precum ştim, bisericile din Scoţia şi îndeosebi cea din Iona, au păstrat mai curate adevărurile Cuvântului lui Dumnezeu. Oswald, a cărui inimă a fost cu adevărat mişcată de harul Domnului Isus, îşi găsea plăcerea să asculte pe prezbiterii acestor biserici şi dorea din inimă să meargă pe urmele Domnului Isus, care mersese din loc în loc făcând bine. Se arăta plin de milă pentru săraci, dezbrăcându-şi veşmintele pentru a-i îmbrăca pe ei. Se gândea totodată la compatrioţii săi din Northumberland, la care ar fi voit să meargă ca misionar pentru a-i aduce la creştinism. Credea însă că va ajunge mai bine la această ţintă dacă s-ar urca pe tron. În fruntea unei armate mici şi încrezându-se în Dumnezeu, a avut de dat o bătălie cu un vrăjmaş cu mult mai puternic decât el şi a avut o mare victorie.

Ajuns rege, Oswald s-a ocupat de binele spiritual al poporului său şi a cerut bisericilor din Scoţia un misionar. I s-a trimis un călugăr cu numele Corman, om evlavios, dar cu o fire aspră, care n-a ştiut să prezinte harul popoarelor barbare către care se îndrepta. Corman s-a întors deznădăjduit la Iona şi a spus bătrânilor: „Oamenii la care m-aţi trimis sunt atât de încăpăţânaţi încât e imposibil să le schimbi inima.” Bietul Corman! Se pare că nu-şi dădea seama că numai puterea harului lui Dumnezeu, prin lucrarea Duhului Sfânt, putea să facă această schimbare. Auzind acestea de la Corman, Aidan, unul dintre bătrânii Irlandei, şi-a zis în el însuşi: „Dacă dragostea Ta, o Doamne, ar fi fost înfăţişată acestui popor, inimile ar fi fost mişcate.” S-a adresat apoi lui Corman şi îi zise: „Fratele meu, tu ai fost prea aspru pentru nişte ascultători aşa de puţin în stare să înţeleagă. Trebuia să le dai lapte ca hrană, nu bucate tari.” La auzul acestor cuvinte, bătrânii au strigat: „Aidan este vrednic să fie episcop” şi şi-au pus mâinile peste el.

Aidan a plecat şi a fost primit cu bucurie de Oswald. Cum el nu ştia limba Saxonilor, regele îl însoţea pretutindeni şi traducea el însuşi cuvintele acestuia. Alţi misionari s-au întovărăşit cu el şi în curând au venit mulţimi în jurul regelui şi în jurul slujitorilor Domnului, ascultând cu bucurie Cuvântul lui Dumnezeu, zice Bede, un vechi istoric bisericesc. Deşi Bede făcea parte din biserica Romei şi se plângea că aceşti misionari nu cunosc hotărârile sinoadelor, el dă o frumoasă mărturie despre ei, când spune: „Ei înfăptuiau cu mare grijă numai rânduielile de evlavie şi curăţie pe care le învăţaseră din profeţi, din Evanghelii şi din scrisorile apostolilor”; adică se ţineau de Scriptură. Bede mai lăuda „râvna lor, dărnicia, smerenia şi simplitatea lor, înclinarea serioasă către studiul Scripturii, libertatea faţă de cei mari, blândeţea şi iubirea faţă de săraci, lăsând la o parte orice iubire de sine şi lăcomie şi în cele din urmă viaţa lor sfântă şi plină de râvnă.” Aceşti slujitori ai lui Dumnezeu nu făceau din evlavie un izvor de câştig; nu mărgineau lucrarea lor în a împlini doar nişte ceremonii religioase ale unei religii între nişte ziduri sfinţite ci, ca şi apostolii, ei predicau şi îndemnau din sat în sat şi din casă în casă; cine ar putea să spună toate roadele binecuvântate ale lucrării lor?

Oswald nu se mărginea numai să ajute pe misionarii din jurul lor. El îşi arăta evlavia prin fapte. Păstrase dragostea pentru săraci, pe care căuta să-i mângâie. Se povesteşte că într-o zi de Paşte, pe când se aşeza la masă, a auzit că o ceată de săraci înfometaţi era la poarta sa. Numaidecât a poruncit să ia bucatele de pe masa lui şi să le dea lor. Ducându-se în Wessex, pentru a se căsători cu fiica regelui din acea ţară, a dus şi acolo cunoştinţa Evangheliei.

Oswald nu a domnit decât nouă ani. Locuitorii păgâni din regatul Mercia, în frunte cu regele lor Penda, au cucerit Northumberlandul. Oswald, ducându-se împotriva lor pentru a-i alunga, a fost omorât în luptă. Se spune că în timp ce murea a strigat: „Doamne, ai milă de sufletele poporului meu!”