Eutih şi armenii

Puţin timp după moartea lui Nestor, biserica din Răsărit a fost din nou tulburată prin învăţăturile susţinute de un călugăr cu numele Eutih, arhimandritul sau egumerul unei mănăstiri cu 300 de călugări din preajma Constantinopolului. Eutih se împotrivise cu putere lui Nestor când acesta a fost condamnat, însă el însuşi a căzut în alte greşeli privitoare la Persoana Domnului. El spunea bine că Hristos, născut din fecioara Maria, era adevărat Dumnezeu şi adevărat om, dar că trupul lui Isus nu era de aceeaşi substanţă ca al nostru, contrar Scripturii, care ne spune că Hristos „a fost părtaş sângelui şi cărnii” (Evrei 2.14). Ceva mai mult, că cele două naturi, dumnezeiască şi omenească, ale Domnului, nu formau decât una, natura omenească fiind absorbită de natura dumnezeiască sau amestecată cu ea.

Eutih avea un prieten, un anume Eusebiu, episcop de Dorileea, în Frigia, care mai înainte de a ocupa acest post, se arătase cu tărie împotriva lui Nestor. Fiind episcop, el se ducea la Constantinopol pentru afacerile episcopiei şi a mers la Eutih, să-l vadă. Vorbind cu el, a aflat cu mirare despre învăţăturile pe care le susţinea prietenul lui. Eusebiu a avut partea frumoasă de a-l combate, dar Eutih nu a voit deloc să se lase convins. Ori, în acelaşi an, Flavian, patriarhul Constantinopolului, a întrunit un sinod pentru a hotărî unele chestiuni. Eusebiu se afla aici şi învinuia pe Eutih că susţinea învăţături potrivnice adevăratei credinţe. Sinodul a trimis lui Eutih o notă pentru a-l hotărî să vină ca să-şi arate şi să-şi apere ideile. De două ori acesta a refuzat; a treia oară a promis că va veni. În cele din urmă a venit însoţit de o mulţime de călugări şi escortaţi de soldaţi; în acelaşi timp s-a prezentat un sol al împăratului cu o scrisoare, cerând ca să fie de faţă la şedinţe.

După o lungă dezbatere în care Eutih căuta printr-un fel de umilinţă şi prin vicleşuguri să scape de acei care îl obligau să-şi arate credinţa, el a fost în cele din urmă constrâns să-şi mărturisească greşeala pe care totuşi o menţinea. Ori această greşeală, care învaţă că Hristos nu a fost în adevăr un om ca noi afară de păcat, înseamnă nimicirea mântuirii. Eutih a fost condamnat ca defăimător al lui Hristos şi a fost dat afară din preoţie, de la împărtăşanie şi destituit din locul de arhimandrit al mânăstirii lui. Treizeci de episcopi şi două zeci şi trei arhimandriţi au semnat condamnarea lui.

Eutih a ieşit din sinod, spunând că va apela la episcopul Romei, ceea ce în urmă a şi făcut. Flavian a răspândit peste tot decretul care îl condamna pe Eutih, cerând ca fiecare să i se supună. Dar un mare număr, mai ales călugări, partizani ai lui Eutih, nu au vrut să primească decretul şi o mare tulburare a urmat în biserică.

Eutih avea un prieten la curtea imperială, şeful eunucilor, Chrisafius, căruia i-a fost naş la botez şi care avea o mare influenţă asupra împăratului, şovăielnicul Teodosie. Chrisafius, care era zgârcit şi căuta prin toate mijloacele să-şi mărească avuţiile, îl ura pe Flavian pentru că acesta nu voise să-i dea ajutor la o jefuire de bunuri a bisericii şi, mai mult, îi refuzase ajutorul la un complot urzit, pentru a închide într-o mânăstire pe Pulcheria, sora împăratului, de a cărei trecere se temea. Acestui duşman al lui Flavius s-a adresat Eutih şi el a reuşit să facă pe împărat să adune un sinod unde să-şi susţină cauza. De altfel, împăratul era câştigat de partea sa.

Sinodul s-a adunat la Efes în anul 449. El număra 128 de episcopi prezenţi, iar papa de la Roma, Leon I, a trimis aici pentru a-l reprezenta, trei delegaţi, purtând o scrisoare în care arăta credinţa bisericii romane în ceea ce priveşte taina întrupării Fiului lui Dumnezeu. Această scrisoare era îndreptată împotriva ereziei lui Eutih. În puţine cuvinte, ea stabilea că în Hristos sunt două naturi (firi), dumnezeiasă şi omenească, unite fără amestecare, fără schimbare şi fără deosebire, într-un singur şi acelaşi Hristos. Şi Leon adăuga că greşeala cu privire la firea trupului Mântuitorului nimiceşte patimile şi rodnicia jertfei Lui. El arăta pentru aceasta, pasajul din 1 Ioan 4.2-3: „Orice duh care mărturiseşte că Isus Hristos a venit în trup este de la Dumnezeu; şi orice duh care nu mărturiseşte pe Isus nu este de la Dumnezeu.” Eşti fericit când vezi în aceste timpuri în care atâtea greşeli s-au strecurat în biserică, cum se păstrează adevărul măcar în ce priveşte Persoana Fiului lui Dumnezeu.

Împăratul îl numise pe Dioscor, patriarhul Alexandriei, pentru a conduce sinodul. Ca şi ceilalţi patriarhi, el trebuia să vină împreună cu 10 mitropoliţi şi 10 episcopi. El i-a ales după vederile lui, care erau acelea ale lui Eutih. Dioscor era un om care prin violenţă şi lăcomie mergea pe urmele înaintaşului său Teofil, pe care l-am văzut în istoria lui Chrisostom, firea lui fiindu-i asemănătoare. Totul a fost hotărât mai dinainte pentru a dezvinovăţi pe Eutih şi a-l condamna pe Flavian. Teodosie a dat poruncă tuturor ca episcopii care au luat parte ca judecători la sinodul din Constantinopol să fie îndepărtaţi de la dezbateri şi de la votare.

Eusebiu din Dorileea a primit ordin de a nu părăsi ţinutul bisericii lui, afară de cazul că l-ar chema sinodul. Astfel, din 128 episcopi, 42 erau lipsiţi de dreptul de a vorbi şi de a vota. Acestora, Dioscor le mai adăuga 15 alţii, asupra părerii cărora Dioscor nu era sigur.

Doi ofiţeri ai împăratului aveau dreptul de a lua parte la dezbateri. Mai mult, Teodosie a dat dreptul de a vota unui arhimandrit sirian numit Barsumas, un călugăr grosolan care, în fruntea a mii de călugări tot atât de sălbatici şi de barbari ca şi el şi înarmaţi cu bâte puternice, au fugărit pe nestorieni sau pe acei care i se păreau că sunt, prădau bisericile, dădeau foc mânăstirilor, omorau sau urmăreau cu înverşunare pe episcopii pe care nu-i credeau ortodocşi. Aceasta era alcătuirea sinodului şi aceştia erau ajutătorii lui Dioscor, fără a socoti pe parabolani (muncitori şi infirmieri puşi sub ascultare directă de episcop), pe care îi adusese din Egipt şi care la nevoie erau gata să-şi pună braţele la lucru pentru a-şi susţine episcopul.

Sinodul s-a deschis. Primul sol al papei a luat cel dintâi cuvântul pentru a cere ca mai înainte de toate să se citească scrisoarea lui Leon. Dar cum se ştia bine care erau părerile papei în ceea ce priveşte învăţăturile lui Eutih, cu toate stăruinţele repetate ale solilor, s-a găsit mijlocul de a-l lăsa la o parte.

Apoi a apărut Eutih şi s-a înfăţişat nu numai fără aparenţa de umilinţă pe care o avusese în sinodul de la Constantinopol, dar chiar cu capul sus, ca unul care era sigur de triumful său. El ţinea în mână un sul pe care cerea să-l citească şi care începea prin transcrierea simbolului din Niceea. A mai spus că va trăi şi va muri cu aceste credinţe şi că anatemiza pe toţi ereticii. Apoi a aruncat împotriva lui Eusebiu din Dorileea şi împotriva lui Flavian o acuzare întemeiată pe felul cum fusese tratat şi condamnat în sinod.

După ce s-a terminat sulul, Flavian s-a ridicat şi a spus: „Trebuie acum să fie ascultat Eusebiu.” Însă ofiţerul împăratului a zis: „Nu este nevoie; împăratul l-a dat afară. Sunteţi adunaţi pentru a vedea dacă trebuie anulată sau întărită judecata dată şi nu pentru a reîncepe procesul.” Apoi Dioscor a făcut propunerea ca să citească actele sinodului din Constantinopol. Toţi episcopii au aprobat, în afară de solii papei, care au stăruit încă să fie citită scrisoarea din Roma. Eutih, temându-se ca părerea lor să nu biruie, s-a grăbit de a scoate dintre judecători pe delegaţii papii, sub cuvânt, zicea el, că locuiesc la Flavian acasă şi au căpătat multe favoruri din partea lui. Totuşi Dioscor a spus că pentru o bună rânduială, trebuia mai întâi să se citească actele sinodului şi de abia la sfârşit să se citească scrisoarea papei, ceea ce însă nu s-a întâmplat.

În sinodul din Constantinopol, Eusebiu, acuzatorul lui Eutih, îl constrânse pe acesta de a mărturisi adevărul privitor la natura (firea) lui Hristos; dar când în citirea actelor a sosit la locul unde acesta era prezentat, un mare număr de episcopi câştigaţi de partea lui Eutih au strigat: „Să fie izgonit şi să fie ars Eusebiu! Eusebiu să fie ars de viu; să fie tăiat în bucăţi!” Astfel era duhul care însufleţea pe acei care îşi ziceau: „slugile lui Hristos”, ale Aceluia care era blând şi smerit cu inima şi care nu voia să coboare foc din cer asupra vrăjmaşilor Săi! Dioscor a pus la vot această propunere: „Aprobaţi declaraţia credinţei lui Eutih sau a lui Eusebiu?” În mijlocul strigătelor, învăţătura lui Eutih a fost aprobată de toţi şi el însuşi a fost pus din nou în rangul său şi redat mânăstirii lui. Solii papei s-au abţinut, dar Eutih a avut câştig de cauză şi s-a întors triumfător la ai lui.

Călugării din mânăstirea lui Eutih, pe care Flavian îi dăduse afară din comunitate pentru că şi-au susţinut stareţul şi după condamnarea lui, au trimis şi ei o solie în sinod. Ei au îndreptat o reclamaţie împotriva lui Flavian, pe care îl învinovăţeau nu numai că s-a folosit prea mult de puterea sa faţă de ei, dar chiar de a fi pus în folosul lui sechestru pe bunurile bisericii lor; învinovăţire cu totul nedreaptă. Călugării au spus de asemenea că în ceea ce priveşte credinţa lor, ea este aceea a stareţului lor. Dioscor, ca şi ceilalţi din sinod, nu au cercetat dacă învinuirile aduse lui Flavian erau îndreptăţite, ci, trecând peste aceasta, au pus din nou pe călugări în posturile (slujbele) lor. Era o nouă biruinţă asupra lui Flavian; dar asta nu era destul, trebuiau să-l piardă, şi Dioscor a găsit mijlocul.

Într-un sinod ţinut mai înainte la Efes, acela unde fusese condamnat Nestor, se oprise orice alcătuire sau publicare a simbolurilor (mărturisirilor de credinţă) care ar schimba ceva din acela de la Niceea. Ori Flavian, în sinodul de la Constantinopol a făcut totuşi o scurtă mărturisire de credinţă, în care recunoştea pe Isus, fiul Mariei, ca adevărat Dumnezeu şi adevărat om într-o Persoană. Dioscor a spus că făcând aceasta, Flavian călcase hotărârile sinodului din Efes şi se învrednicise, tot astfel ca şi Eusebiu, de a fi destituit şi lipsit de orice podoabă episcopală şi preoţească. Şi el a cerut ca episcopii să aprobe prin semnătura lor această hotărâre. Atunci Flavian, ridicându-se, a spus: „Mă împotrivesc judecăţii” şi a pus în mâna unuia din soli cererea de ajutor îndreptată papei şi episcopilor din Apus. Apoi un alt sol, în numele biserici romane, a vestit opunerea sa la hotărârea dată de Dioscor. În acest moment 4 episcopi i-au căzut acestuia în genunchi şi l-au rugat să se gândească mult la ceea ce făcea, Flavian, zicând ei, nemeritând să fie destituit. Dar Dioscor i-a respins, zicându-le că el îşi făcea datoria. Şi apoi, fiindcă episcopii stăruiau şi alţii se apropiau pentru a şti ce se întâmplă, el s-a ridicat mânios şi a cerut ajutorul ofiţerilor împăratului. Aceştia, crezând pe Dioscor în primejdie, au introdus pe soldaţi, care, unii cu sabia scoasă, alţii purtând lanţuri ca şi cum ar fi fost vorba de a lega nişte răufăcători, au năvălit în biserică şi au îndepărtat cu brutalitate pe episcopii care stăruiau să-l înduplece pe Dioscor.

Zgomotul a ajuns atunci la culme. Oamenii din popor, parabolanii lui Dioscor, călugării lui Barsumas cu măciucile lor, toţi s-au răspândit de asemenea în biserică, scoţând nişte strigăte sălbatice. „Trebuie să fie izgoniţi, trebuie să fie omorâţi acei care nu se supun lui Dioscor!”

Episcopii înspăimântaţi fugeau în toate colţurile, dar pentru ca să se facă votarea s-au închis toate uşile. Episcopii din Egipt, alăturaţi călugărilor şi parabolanilor, ameninţau cu destituire şi băteau pe acei care păreau că se vor plânge. Dioscor, în picioare, din locul de unde conducea adunarea, a vestit că se vor strânge toate voturile. „Şi dacă cineva nu vrea să voteze,” a spus el, „va avea de a face cu mine, şi împăratul îl va şti.”

Ei deci au votat. Însă mai trebuia ca hotărârea să fie semnată şi, în vălmăşag, notarii nu au putut alcătui procesul verbal al şedinţei. A fost hotărât de Dioscor ca să se iscălească în alb cu aceste cuvinte: „Eu am judecat şi am semnat.” Apoi Dioscor, întovărăşit de doi oameni cu figuri ameninţătoare, a mers din bancă în bancă pentru a strânge semnături. Înfricoşaţi, episcopii au iscălit, iar acei care încercau să se împotrivească erau ameninţaţi şi chiar bătuţi. Ultima întâmplare şi cea mai îngrozitoare din acest proces nedrept rămâne să fie povestită.

Flavian s-a retras într-un colţ din tinda bisericii, aşteptând clipa plecării. Dioscor l-a zărit şi a alergat spre el, insultându-l; apoi l-a izbit cu pumnul în faţă şi doi dintre diaconii lui au apucat pe nefericitul episcop de mijlocul trupului şi l-au trântit la pământ. Dioscor îl călca în picioare, lovindu-l cu călcâiul în coaste şi în piept, în timp ce călugării lui Barsumas, instigaţi de stăpânul lor care striga: „Omoară-l, omoară-l!” îl loveau pe Flavian cu bâtele lor şi îl călcau sub sandalele lor.

Flavian, târât afară de soldaţi, a fost aruncat pe jumătate mort într-o temniţă. Trebuiau să-l ducă în exil, dar el a murit pe drum, trei zile după condamnarea sa, în urma brutalităţilor pe care le îndurase. Aşa a fost biruinţa lui Eutih şi a lui Dioscor. Acesta s-a grăbit de a se reîntoarce la Constantinopol pentru a pune aici un nou patriarh. Pe când se întorcea, s-a oprit la Niceea şi, alcătuind un sinod din episcopii egipteni care îl însoţeau, a excomunicat pe papa Leon ca eretic. Solii acestuia au reuşit să fugă şi au dus la Roma plângerea lui Flavian.

Însă ceea ce se petrecuse a umplut de groază creştinătatea; sinodul acesta a fost stigmatizat cu numele de „Tâlhăria din Efes” şi el nu a fost pus între sinoadele recunoscute. Totuşi Chrisafius a înduplecat pe împărat să fie de acord cu hotărârile acestui sinod de tâlhari şi o lege a lui Teodosie a ordonat persecuţia împotriva acelora care nu l-ar primi. Dar în curând lucrurile s-au schimbat. Un an după moartea Iui Flavian, împăratul Teodosie a murit în urma unei căderi de pe cal. Sora lui, Pulheria, care susţinuse pe Flavian, i-a urmat la domnie şi şi-a asociat pe Marcian, cu care s-a căsătorit. Acesta era un vechi ostaş, cinstit, drept şi hotărât, care apăra imperiul împotriva barbarilor şi a introdus ordinea. El împărtăşea părerile Pulheriei privitor la Eutih, pe care îl condamna. El a zădărnicit persecuţiile şi a desfiinţat îndatorirea de a recunoaşte hotărârile falsului sinod; episcopii exilaţi au fost puşi din nou în vechile funcţii; şi Eutih a fost alungat din mânăstirea lui; Chrisafius a fost condamnat la moarte.

Leon din Roma a cerut mai întâi ca un nou sinod general să fíe adunat la Roma, însă împăratul nu a fost de acord şi în cele din urmă s-a ajuns la înţelegerea ca să fie adunat la Niceea sub conducerea solilor papei. Dioscor nu a fost primit să ia parte ca episcop. Mai înainte de a deschide sinodul, rămăşiţele lui Flavian au fost duse în chip falnic la Constantinopol şi au fost îngropate lângă Chrisostom, mort ca şi el pradă duşmăniei episcopilor.

În urmă, împăratul a mutat sinodul la Calcedonia, pentru ca să fie cât mai aproape de Constantinopol şi ca el să poată lua parte cât mai uşor. Acest sinod a fost cel mai numeros din câte au fost vreodată. Mai mulţi de 500 de episcopi şi alţi prelaţi au luat parte. De o parte s-au aşezat episcopii din Egipt şi acei care sprijineau pe Dioscor şi de cealaltă parte episcopii din Răsărit, de pe lângă Marea Neagră, din Asia şi din Capadocia. Solii papei au spus că ei nu pot să stea alături de Dioscor, iar Eusebiu din Doryleea a devenit acuzatorul lui. Dar în curând, certuri puternice au luat naştere la intrarea lui Teodorit din Cyr (Cars), care nu fusese primit de sinodul cel mincinos din Efes, fără altă cauză decât împotrivirea lui faţă de Eutih. Văzându-l intrând, sprijinitorii lui Dioscor au început să strige: „Ieşi afară, duşmanul Domnului!” Episcopii din Răsărit răspundeau: „Afară de aici ereticii, ucigaşii lui Flavian!” Mărindu-se zarva, căpetenia magistraţilor care reprezenta pe împărat s-a ridicat şi a spus: .Aceste strigăte sunt nedemne de o adunare de episcopi; faceţi linişte şi nu mai tulburaţi rânduiala sinodului.”

Dioscor cel acuzat voia să arunce toată vina celor petrecute, pe cei patru pe care împăratul îi dăduse lui ca ajutoare şi chiar asupra adunării însăşi, care aprobase totul; dar atunci episcopii din Răsărit l-au făcut de ruşine, spunând: „Noi am fost siliţi, am fost bătuţi şi ne-am supus din cauza ameninţărilor şi a brutalităţilor.” Şi atunci au fost date amănuntele asupra felului cum Dioscor smulgea voturile şi iscăliturile şi împiedica pe notari să scrie, luându-le cu forţa hârtiile. S-a ajuns la declaraţia de credinţă a lui Eutih. Un episcop, Vasile din Seleucia, a spus că în sinodul din Efes, el îndemnase pe Eutih de a recunoaşte că în Hristos sunt două firi, dar că Eutih se împotrivise. „Pentru ce atunci”, au spus judecătorii lui Vasile, „aţi iscălit iertarea lui Eutih şi destituirea lui Flavian?” „Pentru că am fost constrâns să mă supun”, a răspuns Vasile. „Eu am greşit,” adăugă el. Şi toţi Răsăritenii care cedaseră ca şi el din cauza forţei, au strigat: „Noi am căzut cu toţii în greşeală; noi toţi cerem iertare.”

În sfârşit, s-a citit declaraţia de credinţă a lui Flavian din sinodul de la Constantinopol, şi sinodul, în afară de câţiva partizani ai lui Dioscor, a întărit ca ortodoxă învăţătura martirului Flavian. În acest moment, Juvenal, episcopul Ierusalimului, care până atunci sprijinise pe Dioscor, şi împreună cu el episcopii din Palestina, au spus: „Noi credem toţi acelaşi lucru” şi, ridicându-se, au trecut de partea episcopilor de Răsărit. Exemplul lor a fost urmat de episcopii din Grecia, din Creta şi Macedonia; chiar patru episcopi egipteni i-au urmat. Dioscor a rămas aproape singur. Apoi a urmat constatarea brutalităţilor făcute de Dioscor la sinodul din Efes şi, în timp ce sinodul era adunat, patru Egipteni dintre care un preot şi doi diaconi, toţi patru loviţi de Dioscor, au adus împotriva lui învinuirile cele mai grave privitor la firea sa, la purtarea sa şi la obiceiurile sale. Mai înainte de a-şi prezenta cererile, Eusebiu din Doryleea a cerut ca Dioscor să fie condamnat şi pedepsit pentru că a sprijinit învăţătura lui Eutih, ca aceasta să fie sub anatemă şi ca adunarea din Efes să fie ştearsă de pe lista sinoadelor. El a stăruit ca acuzatul să apară înaintea judecăţii, pentru a se apăra. Dar în ciuda a trei somaţii, Dioscor a refuzat să vină, deşi în ultima i s-au spus acuzaţiile aduse lui din partea celor patru Egipteni şi că, pentru cinstea bisericii, el trebuia să răspundă.

Solii papei au spus pe scurt ceea ce cădea în sarcina lor, sinodul şi-a rostit condamnarea, destituindu-l de sarcina şi cinstea de episcop şi de orice funcţie preoţească. Condamnarea i-a fost adusă la cunoştinţă şi hotărârea a fost comunicată public. Însă fiindcă Dioscor declarase că el se neliniştea foarte puţin de hotărârea sinodului şi se lăudase că în curând îşi va relua postul de episcop, împăratul l-a exilat la Gangres în Paflagonia. Sinodul a hotărât de asemenea, şi împăratul a confirmat doctrina. Acesta din urmă a spus de asemenea că va pedepsi pe toţi cei care nu vor asculta de hotărârile sinodului. Vedem prin aceasta şi prin tot ceea ce s-a petrecut mai înainte cât de mult se înrobise biserica puterii lumeşti. Ea locuia în lume, unde Satan îşi are tronul (Apocalipsa 2.13), deşi ea păstra încă adevărul privitor la Persoana Fiului lui Dumnezeu.

Dar nici declaraţia sinodului care referitor la doctrină a fost de partea scrisorii lui Leon, nici condamnarea lui Eutih şi a lui Dioscor, nu au pus capăt luptelor dintre ortodocşi şi susţinătorii lui Eutih. Ele au durat timp de mai mult de o sută de ani. Partizanii învăţăturii lui Eutih, numiţi monofiziţi, ceea ce înseamnă o singură fire, a sfârşit prin a se despărţi de biserica greacă şi a alcătuit mai multe biserici deosebite: acelea din Abisinia, din Egipt (Biserica coptă), a Iacobiţilor în Siria şi în sfârşit a Armeniei, având fiecare patriarhul lor.

Despre ultima dintre aceste biserici vom spune câteva cuvinte. Dacă am vorbit cam mult despre cele două sinoade, am făcut-o pentru a arăta în ce stare tristă se afla Biserica şi imposibilitatea pentru om de a-i repara ruinele. În mijlocul neorânduielii, eşti destul de fericit de a vedea totuşi câteva scântei ale adevărului.

Numele Armenilor nu este necunoscut. Suferinţele acestui popor, dat nimicirii de către Turci, au ajuns la cunoştinţa întregii lumi. Armenia este un ţinut muntos, aşezat între Marea Neagră şi Marea Caspică, şi se întinde de la munţii Caucaz până la munţii Taurus şi până în câmpiile Mesopotamiei. La răsărit se află Persia, la apus se mărgineşte cu provinciile Asiei Mici. În Armenia se află muntele Ararat, unde s-a oprit corabia lui Noe (Geneza 8.4) şi de asemenea din acest ţinut îşi trag izvoarele Eufratul şi Tigrul, primul fluviu fiind adesea numit în Biblie, iar al doilea menţionat sub numele de Hidechel (Geneza 2.14; Daniel 10.4).

Armenii creştini care locuiesc în Armenia turcească erau socotiţi aproximativ 800.000 de suflete şi suferinţele îndurate au micşorat cu mult numărul lor. În afară de aceasta, foarte mulţi Armeni s-au risipit în felurite ţinuturi, unde se îndeletniceau mai ales cu negoţul. Creştinismul era încă din veacul al Il-lea în Armenia, însă în veacul al IV-lea el s-a stabilit aici pentru totdeauna. Un preot păgân, fiu al unui principe part, fiind convertit, a dovedit o foarte mare hărnicie pentru evanghelizarea Armeniei şi a convertit pe rege şi tot poporul lui. Acest harnic vestitor al Evangheliei se numea Grigore şi a fost supranumit Luminătorul, acela care luminează. Armenii aveau o limbă a lor, una din cele mai vechi din câte sunt şi spre anul 400 un anume Mesrob, împreună cu un altul Lahak, au tradus Biblia din limba siriană în cea armeană. În zilele noastre, misionarii americani veniţi în acest ţinut au răspândit peste tot Cuvântul Domnului.

Eutih şi partizanii săi au fost condamnaţi de sinodul din Calcedonia, în anul 451. Însă bisericile armene, foarte numeroase, pentru că ele aveau mai mult de 600 de episcopi, s-au împotrivit hotărârilor acestui sinod şi s-au despărţit de Biserica de Răsărit, cu toate că păstrase acelaşi cult şi aceleaşi greşeli referitor la prefacerea pâinei şi a vinului în trupul şi sângele lui Hristos, la cele 7 taine, la cultul Fecioarei şi a sfinţilor. Unii dintre ei s-au alipit de biserica Romei. Vom spune câteva cuvinte despre ceea ce a făcut Dumnezeu pentru ei în zilele noastre.

Viaţa religioasă a decăzut la creştinii armeni; ei nu se mai arătau ataşaţi decât de formele exterioare, deşi mai păstrau numele lui Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul, până ce în anul 1832 Dumnezeu a trezit în inima misionarilor americani dorinţa de a răspândi Cuvântul Evangheliei şi Armenilor. Aceşti slujitori ai Domnului aveau ca scop să redeştepte sufletele prin Cuvântul lui Dumnezeu şi să răspândească învăţătura printre Armenii care trăiau în cea mai adâncă neştiinţă.

Primul lucru de făcut era să se tipărească Biblia în limba armeană de astăzi. În 1842, tipărirea Noului Testament în această limbă a fost terminată şi totodată s-a răspândit un mare număr de cărţi. Lucrarea a fost în mod evident binecuvântată de Dumnezeu. Iată ce scrie unul dintre misionari. „Probabil n-a rămas nici un oraş în acest ţinut, în care să nu fi ajuns Scripturile. Am putea să arătăm 20 unde se află Armeni care cercetează în fiecare zi Cuvântul Domnului şi care doresc să-şi potrivească viaţa după învăţăturile sale. În multe locuri, sfânta carte tipărită în limba armeană de acum este privită ca o nouă veste din cer. În aceste oraşe au loc în toate duminicile, adunări al căror scop este studiul Scripturilor şi aceasta se întâmplă chiar în locurile unde nu a pătruns niciodată vreun misionar străin. Aceasta este fapta numai a Bibliei. Biblia în vechea lor limbă a fost întotdeauna pentru Armeni un obiect de adâncă cinstire. Aşezată pe altar, ea este zilnic prezentată, după rugăciune, mulţimii care o sărută cu cucernicie. Este aproape o superstiţie, dar aceasta a folosit, fără îndoială, ca să-i facă să primească în smerenie învăţăturile din ea, când ei au putut-o citi într-o limbă pe care o înţeleg. Citirea Scripturilor a vindecat mai mulţi Armeni de îndoielile lor. Ei au fost convinşi că, oricâte lipsuri ar vedea la creştinii de nume care îi înconjoară, Biblia cuprinde adevărul curat şi viu. Un bancher armean spunea: „Naţiunea noastră are o mare datorie de recunoştinţă către acei care ne-au făcut să cunoaştem Biblia şi ne-au răspândit-o într-o limbă pe care o înţelegem. Ei au mântuit de la necredinţă nu numai pe mine, ci pe mulţi alţii, pentru că noi am înţeles că creştinismul se sprijină pe temelii mai tari şi mai adânci decât le-am fi bănuit şi că este în Cuvântul Domnului ceva statornicit pentru a întocmi credinţa noastră”.

Un tânăr a venit odată să cumpere mai multe cărţi din Scriptură, în limba armeană. „Mi s-a scris”, spuse el, „din oraşul meu natal, pentru a mi se cere bani ce trebuie la clădirea unei biserici. Dar cum eu vreau mai curând să se întemeieze o biserică din pietre vii, voi trimite partea mea sub forma unor exemplare din Cuvântul Domnului.”

Într-un sat, aproape de Nicomedia, s-a format o comunitate religioasă, însuşindu-şi Scripturile ca singura rânduială a credinţei. Nici un misionar n-a fost printre ei, în afară de marele Misionar, Biblia. Se povesteşte acelaşi lucru la Alep, unde mai mult de 200 de persoane s-au adunat astfel, şi se adaugă în fiecare zi altele. Aici de asemenea, singura citire a Scripturilor a lucrat în suflete fără ajutorul nici unui misionar. Astfel s-a răspândit Cuvântul Domnului la Armeni până în judeţele cele mai îndepărtate şi adesea prin mijloace minunate. Astfel un oarecare număr de cărţi din Scripturi au căzut în mâinile unei bande de Kurzi rătăcitori, în nordul Siriei. Neştiind ce să facă ei cu aceste cărţi, le-au împărţit populaţiei armene care locuia în apropierea lagărului lor şi care le-a primit cu bucurie.

În felul acesta Cuvântul Domnului, răspândindu-se, se arăta aceea ce era: sabia Duhului pentru a atinge inimile şi conştiinţele, lumina pentru a lămuri mintea şi a face cunoscute lucrurile Domnului şi puterea pentru a transforma viaţa. Dar acolo unde Domnul face o lucrare, Diavolul se împotriveşte. Cititorii Bibliei, care au fost numiţi protestanţi, au fost prigoniţi de episcopii care învinuiau pe misionari că tulbură şi împart biserica naţională. Aceasta face pe acei care au primit Evanghelia să se unească într-o biserică aparte. În acest timp misionarii au întemeiat colegii, seminarii, şcoli superioare şi primare, astfel că odată cu Cuvântul lui Dumnezeu se răspândea şi învăţământul. Nu vom intra aici în amănuntele sângeroaselor prigoniri, ale măcelurilor în mulţimi, de la 1890 şi mai ales în 1895, 1896; măcelurile acestea n-au încetat în întregime şi au adus pustiirea şi nenorocirea în acest ţinut. Lucrările de care am vorbit au fost mai mult sau mai puţin împiedicate; însă roadele au fost aduse şi vor rămâne. Şi Dumnezeu îi ştie pe aceia care adesea puţin luminaţi, au voit totuşi mai bine să moară decât să tăgăduiască numele lui Isus.