Mahomed şi religia sa

Mahomed s-a născut în anul 570 la Meca, în Arabia, unde Închinarea la idoli era foarte răspândită. Pierzând de tânăr pe tatăl său, a fost crescut de unchiul său Abu Taleb, care l-a pus la negustorie. În felul acesta, a avut ocazia să facă dese călătorii în Siria şi acolo, venind în legătură cu creştini şi cu Iudei, a început să cunoască Vechiul şi Noul Testament. A fost totodată şi martor la certurile şi ceremoniile superstiţioase şi la viaţa lumească care se strecuraseră în biserică şi care necinsteau numele lui Hristos. Mahomed vedea deci pe de o parte nebunia închinării la idoli, şi pe de altă parte nu voia nici iudaismul, nici creştinismul, pe care îl avea sub ochi. S-a gândit să întemeieze o religie mai curată, a luat din cărţile sfinte ale Iudeilor şi ci creştinilor ceea ce i se părea nimerit, şi le-a amestecat cu propriile lui gânduri. Pentru a face să fíe primită această religie, … că a avut descoperiri din partea lui Dumnezeu.

Din citirea Scripturilor, Mahomed n-a ajuns să cunoască nici pe Dumnezeul Cel viu şi adevărat, pe care Îl descoperă, nici pe Isus Hristos, Fiul Său, Mântuitorul, pe care ni-L prezintă. De unde i-a venit deci gândul de a pune temelia unei forme noi religioase? Nu de la Dumnezeu, de bună seamă, ci de la cel care odinioară a împins pe oameni spre idolatrie, de la Satan, tatăl minciunii, mincinosul şi care a fost ucigaş de la început (loan 8.44), pentru că în adevăr, mahomedanismul se întemeiază pe minciună şi este o religie sângeroasă. Era o înşelăciune cu atât mai periculoasă, cu cât se ascundea sub o înfăţişare frumoasă, aceea de a recunoaşte un singur Dumnezeu. În timpurile îngrozitoare din necazul cel mare, Satan va reuşi să ridice un profet fals cu mult mai periculos decât Mahomed, care va înşela pe oameni şi îi va face să creadă în minciună (citiţi Apocalipsa 12.9; 13.14; 19.20; 2 Tesaloniceni 2.8-11).

Abia când a fost în vârstă de patruzeci de ani, Mahomed a început să se dea drept profet, trimis de Dumnezeu. S-a căsătorit la vârsta de 25 de ani, cu o văduvă bogată mai în vârstă decât el şi timp de 15 ani care au urmat după căsătorie, se retrăgea des într-o peşteră din muntele Hira, aproape de Meca. Într-o zi, venind înapoi din retragerea sa, a spus soţiei că i-a venit în vizită arhanghelul Gabriel, care i-a spus că el este trimisul lui Dumnezeu. De atunci a început să răspândească învăţătura sa, dar numai acasă şi la un mic număr de prieteni şi cunoscuţi. Soţia lui a fost cel dintâi ucenic; a câştigat apoi mai mulţi membri din familia sa şi câteva persoane de seamă din oraş. Îi învăţa că trebuie să creadă într-un singur Dumnezeu şi să-l recunoască pe el, pe Mahomed, drept profet al Său; să creadă apoi în răsplata şi pedeapsa viitoare; şi, ca forme religioase, le-a impus spălături şi rugăciuni. El spunea că aceasta nu-i o nouă religie, ci aceea a patriarhului Avraam restaurată în curăţia ei. Îşi sprijinea învăţătura pe aşa-zisele descoperiri pe care i le aducea, se zice, îngerul Gabriel. Aceste descoperiri culese şi adunate în urmă, formează Coranul sau cartea sfântă a mahomedanilor.

După trei ani, numărul partizanilor săi nu se ridica decât la 40. Nu făcuse cunoscut până atunci învăţătura sa decât la un număr mic de persoane, dar în sfârşit s-a hotărât să o vestească în mod public şi să lovească puternic în idolatria compatrioţilor săi. Aceştia, înfuriaţi, l-ar fi omorât, dacă nu intervenea unchiul său. Împotrivirea lor nu a descurajat pe Mahomed, el a continuat a predica şi a văzut numărul partizanilor săi crescând. Dar, în anul 622, duşmanii săi au ridicat poporul împotriva lui şi a fost silit să fugă la Iatreb, oraş care de atunci a fost numit Medina (Medinet al Nabi, adică oraşul profetului). Din acest an datează era mahomedană numită hegira, adică fuga. Mahomed avea la Medina un număr oarecare de partizani, care câştigaseră pe locuitori de partea lui. Ei au venit în întâmpinarea profetului dispreţuit, l-au salutat ca rege şi profet.

Acesta a fost începutul succeselor lui. Descoperirile sale i-au poruncit să întrebuinţeze sabia împotriva închinătorilor la idoli şi a acelora care nu s-ar supune lui. O mare armată de duşmani la care s-au adăugat şi Iudei au venit să împresoare Medina; dar Mahomed a reuşit să dezbine pe conducători, care au părăsit asediul unul după altul. A fost încheiată o pace de zece ani, de la care Iudeii au fost excluşi. Mahomed a asediat şi a luat mai multe din oraşele lor, a pus mâna pe averile lor, a făcut prizonieri pe femei şi pe copii şi a omorât o mare parte din oameni.

Fiindcă locuitorii din Meca au călcat tratatul de pace, Mahomed, în fruntea a zece mii de luptători, i-a atacat şi a pus stăpânire pe oraş. Locuitorii s-au supus lui şi el i-a iertat pe toţi care au îmbrăţişat credinţa lui. În urmă, el a distrus cei 360 de idoli la care se închinau, a făcut să dispară orice urmă de idolatrie, a împodobit templul lor şi l-a consacrat cultului singurului Dumnezeu. Apoi el şi-a făcut rugăciunile şi se închina în sanctuarul numit Kaaba, o clădire mică, care se găseşte în mijlocul templului şi care se zice că a fost ridicată de Avraam. Acolo se găsea o piatră neagră, obiect de închinare al credincioşilor. despre care se spunea că a fost odată un altar consacrat adevăratului Dumnezeu.

Mahomed a ajuns astfel comandantul cel mai de frunte, totodată religios şi lumesc, al întregii Arabii. Hotărâse să atace imperiul roman de Răsărit, ce era în fiinţă, dar moartea a pus capăt planurilor lui. În anul 632, a mai făcut o călătorie la Meca şi acolo după ce şi-a făcut închinăciunea, s-a adresat mulţimii care Îl înconjura şi a zis: „Ascultaţi cuvintele mele şi ele să pătrundă adânc în inimile voastre. V-am lăsat o lege. Dacă veţi asculta de ea, veţi fi scăpaţi totdeauna de rătăcire. E o lege clară şi hotărâtă, o carte dictată din cer. O, Dumnezeule! Mi-am îndeplinit însărcinarea!” Mii de voci au răspuns: „Da, ţi-ai îndeplinit-o!” Profetul adăugă: „O, Dumnezeule! Auzi această mărturie!” Se vede până unde mergea, înşelând pe alţii, dar înşelându-se şi pe sine (2 Timotei 3.13). Duhul minciunii, sub frumoasă înfăţişare, vorbea prin gura sa.

Mahomed s-a întors acasă şi a murit în curând. Vestea morţii lui a aruncat o încremenire adâncă în partizanii lui, care au crezut că un profet ca el nu putea să moară. Dar cineva din mulţime a strigat: „Musulmani, să ştiţi că Mahomed a murit, dar Dumnezeu este viu şi nu poate să moară. Aţi uitat oare acest pasaj din Coran: „Mahomed nu este decât un apostol; alţi apostoli au murit înaintea lui.” Şi un alt pasaj: „Tu vei muri, de bună seamă, o Mahomed! Dar aceştia vor muri?…”

Această citare din Coran a potolit inimile; li se arătase clar că profetul trebuia să moară. Atunci s-a pus chestiunea importantă de a şti cine să-i urmeze. Abu Bekr, căruia Mahomed îi dăduse pe fiică-sa în căsătorie, a fost ales şi a ajuns astfel cel dintâi „calif”, adică vicarul sau locţiitorul lui Mahomed.

Caracterul personal al lui Mahomed nu s-a arătat a fi într-o lumină adevărată. Având nevoie de o consfinţire asupra uneia din faptele lui, atât de nedreaptă sau necinstită sau imorală, el a adus numaidecât o descoperire ca venind din partea lui Dumnezeu. În mai multe rânduri a găsit îndreptăţire în felul acesta, pentru faptul că şi-a omorât vrăjmaşii, a călcat jurămintele şi s-a căsătorit cu mai multe femei, una după alta. Am mai spus câteva cuvinte despre învăţătura sa. Recunoştea Scripturile Sfinte, de unde împrumutase mai multe lucruri, ca fiind cărţi dumnezeieşti, dar spunea că Iudeii şi creştinii le-au modificat şi că el a fost trimis să restabilească adevărul. Socotea ca profeţi trimişi să înveţe pe oameni, pe Noe, Avraam, Moise şi alţii din Vechiul Testament. În ce priveşte însă Domnul Isus, scumpul nostru Mântuitor, vorbirea lui este plină de hulă. El spune: „Cel mai mare dintre profeţi este Isus, fiul Mariei”; nu recunoştea însă că a fost Fiul lui Dumnezeu. „Mesia Isus”, spune el, „fiul Mariei, nu este decât un apostol al lui Dumnezeu… Dumnezeu este un singur Dumnezeu; urmează să-I întuneci gloria, când spui că are un fiu. Numai necredincioşii pot spune că Mesia, Fiul Mariei, este Dumnezeu. Dumnezeu este unul, Dumnezeu este veşnic; El nu Se naşte şi n-a fost născut. Nimeni nu se poate asemăna cu El.” Toate acestea sunt cu totul potrivnice spuselor Cuvântului lui Dumnezeu (citiţi cu atenţie Ioan 1.1,14,18; Romani 1.3-4; 9.5; Filipeni 2.6; Coloseni 1:14-17; Evrei 1.1-3; 1 Ioan 1.1; 4.15). Apostolul Ioan ne mai spune: „Oricine tăgăduieşte pe Fiul, n-are pe Tatăl” (1 Ioan 2.23), adică nu cunoaşte cu adevărat pe Dumnezeu şi nu este copil al Său. Tot Ioan mai spune: „Cine are pe Fiul are viaţa; cine n-are pe Fiul lui Dumnezeu, n-are viaţa” (1 Ioan 5.12). Şi această viaţă este viaţa veşnică. Nu are deci viaţa veşnică şi nu poate fi mântuit decât acela care recunoaşte pe Isus ca Fiu al lui Dumnezeu şi crede în El (Ioan 3.16,18). Vedem aşadar în ce rătăcire grozavă ţinea mahomedanismul sufletele.

Mahomed stăruia asupra faptului că Dumnezeu este Unul. Pare ceva frumos să spui: „Nu este decât un singur Dumnezeu; Dumnezeu este veşnic etc.” Aşa este desigur adevăratul Dumnezeu, dar este Dumnezeul lui Mahomed adevăratul Dumnezeu, Acela care ne este arătat în Scriptură? Nu. Dumnezeu este lumină, iar Coranul nu este decât întuneric, pentru că el nu descoperă pe Dumnezeu în natura Sa ca Tată, Fiu şi Duh Sfânt, nici în trăsătura Sa morală şi nu face cunoscut mijlocul, pentru omul păcătos, de a fi mântuit şi de a se apropia de un Dumnezeu drept şi sfânt. Dumnezeu este dragoste, iar Coranul nu respiră decât ură, mânie şi omor. Dumnezeu este sfânt şi curat, iar Coranul consfinţeşte toate poftele şi merge până acolo că promite partizanilor săi un paradis de plăceri senzuale. Este unul din mijloacele prin care ţine pe oameni legaţi de această învăţătură, pentru desfătarea cărnii şi patimilor ei, în timp ce apostolul Pavel ne spune că: „Cei care sunt ai lui Hristos Isus şi-au răstignit carnea împreună cu patimile şi poftele ei” (Gala- teni 5.24).

Mahomedanismul este cu totul potrivnic adevăratului creştinism; e o lucrare a Diavolului, o înspăimântătoare ademenire a vrăjmaşului, care a înlănţuit astfel milioane de suflete şi le ţine într-o rătăcire de moarte, departe de adevăratul Dumnezeu şi de mântuire. Cuceririle urmaşilor lui Mahomed au fost repezi şi s-au întins până departe. S-ar putea crede că religia lui Mahomed este un progres asupra păgânismului, prin faptul că îndreaptă gândurile omului spre un singur Dumnezeu, nevăzut şi veşnic. Acest Dumnezeu însă nu e mai adevărat ca idolii, pentru că, întocmai ca şi ei, lasă pe om în voia patimilor sale şi nu deschide, pentru păcătosul pierdut, calea mântuirii, a vieţii şi a păcii. „Şi aceasta este viaţa veşnică”, spune Domnul, „să Te cunoască pe Tine singurul Dumnezeu adevărat şi pe Isus Hristos, pe care L-ai trimis Tu” (Ioan 17.3).

Iată calea împărătească, aceea a mântuirii, a vieţii şi a cerului, pentru că Isus a spus: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine” (Ioan 14.6). Ce contrast cu mahomedanismul care spune: „Este un singur Dumnezeu şi Mahomed este profetul său”, care îngăduie păcatul şi varsă sânge!

Mahomedanismul, întrucât are o oarecare înfăţişare de adevăr mai presus de păgânism, ţine cu atât mai departe de Hristos pe partizanii săi. Prea rar se poate vedea un mahomedan făcându-se creştin, în timp ce milioane de păgâni cred în Hristos şi sunt mântuiţi.