Papalitatea

Biserica romană spune că ea este singura şi adevărata biserică, şi învăţătorii ei pretind că în afară de ea nu este mântuire; şi astfel, de frica pieirii, ţin încătuşate în sânul ei o mulţime de suflete neştiutoare. Este adevărată oare pretenţia aceasta? Cei care nu au Biblia, Cuvântul lui Dumnezeu, pot să creadă luându-se după preoţii ei şi după catehismele care-i învaţă; dar ce spune Sfânta Scriptură? Că adevărata Biserică, Biserica lui Dumnezeu, este alcătuită din toţi adevăraţii credincioşi în Domnul Isus, care şi-au spălat păcatele în sângele Mielului şi au fost pecetluiţi cu Duhul Sfânt, fíe că fac parte sau nu din Biserica romană. Ei nu sunt mântuiţi pentru că fac parte dintr-o biserică sau dintr-o formă religioasă oarecare, ci sunt mântuiţi pentru că cred în Domnul Isus; pentru acest fapt, fac parte din Biserica sau Adunarea lui Dumnezeu. Scriptura spune: „Crede în Domnul Isus şi vei fi mântuit tu şi casa ta” (Faptele Apostolilor 16.31) şi încă: „În nimeni altul nu este mântuire (decât în Domnul Isus), căci nu este sub cer alt nume dat oamenilor, în care trebuie să fie mântuiţi” (Faptele Apostolilor 4.12) şi nu spune că în afară de biserica romană sau alta, nu este mântuire.

Biserica romană, ca şi cea a Răsăritului şi alte sisteme religioase din creştinătate, este alcătuită din două categorii de oameni: clerul şi poporul sau laicii, deosebire pe care n-o găsim în Cuvântul lui Dumnezeu. Domnul spune ucenicilor Săi: voi toţi sunteţi fraţi (Matei 23.8). Este adevărat că potrivit harului Său, El a dat apostoli şi profeţi, evanghelişti, păstori şi învăţători, spre zidirea şi creşterea Bisericii (Efeseni 4.11), dar aceştia nu formează o castă aparte; ei sunt slujitori ai lui Hristos şi ai Bisericii (Coloseni 1.23-25) şi mădulare ale trupului lui Hristos, fără ca să aibă mai multe foloase sau mai multă autoritate decât cel mai slab credincios (1 Corinteni 12.13-18; 23-28).

Clerul în biserica romană cuprinde pe toţi preoţii, episcopii, arhiepiscopii, credincioşii şi în sfârşit în fruntea tuturor, papa, care îşi dă numele de capul bisericii şi vicarul Domnului Hristos, adică reprezentantul sau locţiitorul Său pe pământ. Se vede bine cât de abătută de la Cuvântul lui Dumnezeu este această pretenţie. Acesta spune că Hristos, în cer, este Capul Bisericii sau Adunării, care este trupul Său (Efeseni 1.22-23; Coloseni 1.18) şi nicăieri nu ne vorbeşte de vreo căpetenie pe pământ. Pe ce se sprijină papa de la Roma ca să-şi însuşească un asemenea rang? Papii spun că sunt urmaşi ai apostolului Petru, care, după ei, era căpetenia apostolilor, şi care a fost cel dintâi episcop sau papă al Romei, după spusele lor. Ei iau ca dovadă locurile unde este scris: „Tu eşti Petru şi pe această stâncă voi zidi Adunarea Mea şi porţile Locuinţei Morţilor (Hadesul) nu o vor birui.” Şi încă: „Îţi voi da cheile împărăţiei cerurilor şi orice vei lega pe pământ va fi legat în ceruri şi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat în ceruri.” Dar nici locurile acestea şi nici un altul din Scriptură nu spun că Petru ar fi avut vreo autoritate oarecare asupra celorlalţi apostoli. Mai întâi, stânca pe care este zidită Biserica, nu este Petru, ci adevărul cuprins în mărturia pe care o dăduse Petru, spunând că Isus era „Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu” (versetul 16). Petru nu era decât o piatră din clădirea Bisericii, care trebuia zidită după moartea, învierea şi înălţarea Domnului. Este adevărat că apostolii şi profeţii simt temelia Bisericii (care trebuia zidită), dar nu că Petru este mai ceva decât ceilalţi (Efeseni 2.20; Apocalipsa 21.14). Piatra din capul unghiului nu este Petru, ci Isus Hristos, aşa cum însuşi Petru o pune (1 Petru 2.4-6). Deci pretenţiile papilor n-au nici un temei de adevăr şi răpesc Domnului Hristos gloria Sa.

Învăţătorii bisericii romane mai pretind că aceste cuvinte ale Domnului către Petru: „paşte oile Mele” şi „paşte mieluşeii Mei” (loan 21.15-17) sunt o dovadă că Petru şi urmaşii săi au fost puşi peste preoţii arătaţi în general, prin oi, şi peste laici, înfăţişaţi ca mieluşei. Dar întreitul îndemn al Domnului ţintea să ridice pe Petru după cădere şi să-i încredinţeze mieluşeii şi oile tăierii împrejur, adică pe Iudeii care s-ar întoarce la Dumnezeu. Petru era îndeosebi apostolul tăierii împrejur, adică trimisul Domnului la Evrei, după cum Pavel era apostolul netăierii împrejur, adică trimisul Domnului la Neamuri, la păgâni (Galateni 2.7-10), cu toate că în unele împrejurări Petru avea să predice Evanghelia Neamurilor, iar Pavel Iudeilor. Cui se adresează cea dintâi epistolă a lui Petru? Evreilor credincioşi risipiţi printre neamuri. Şi de unde scria? Din Babilon, departe de Roma, din mijlocul numeroşilor Iudei care se aflau acolo (1 Petru 1.1-5, 13). Că ar fi fost vreodată la Roma, este lucru îndoielnic; că ar fi fost cel dintâi papă, nu este nici o dovadă temeinică.

În sfârşit, în ce priveşte cheile împărăţiei cerurilor, încredinţate lui Petru, în orice caz, acestea nu sunt cheile cerului însuşi. El a deschis Iudeilor împărăţia cerurilor în ziua Cincizecimii, vestindu-le Evanghelia; şi a deschis-o lui Comeliu şi Neamurilor, vestindu-le pe Domnul Hristos (Faptele Apostolilor 2.36; 10.43-48). Iudeii erau primiţi în ea cu toate că lepădaseră pe Domnul Hristos, dacă se pocăiau şi credeau în El. Iar Neamurile, deşi nu aveau nici un drept la ea, erau totuşi primiţi, tot crezând în Domnul; şi aşa, din două popoare, Domnul Hristos făcea unul singur (Efeseni 2.13-15). Astfel s-a folosit Petru de cheile ce i-au fost încredinţate de Domnul. De asemenea lega şi dezlega, vestind unora şi altora că păcatele le sunt iertate dacă credeau în Domnul Isus; că vor fi pierduţi dacă rămâneau mai departe necredincioşi. Dar a lega şi a dezlega nu era un lucru care să rămână numai în seama lui Petru. Domnul spune că aceasta este o favoare a celor doi sau trei adunaţi pentru Numele Său, adică a întregii Biserici sau Adunării lui Dumnezeu, oricât de mică ar fi ea; şi dă aceeaşi favoare de a ierta sau a ţine păcatele, şi fiecărui ucenic în parte (Matei 18.18-20; Ioan 20-23). Fără îndoială că Domnul i-a dat o deosebită cinste lui Petru; dar, oare, a avut el urmaşi? În nici o parte din Cuvântul lui Dumnezeu nu ni se vorbeşte despre succesiune apostolică sau despre vreo succesiune în ce priveşte sarcinile bisericeşti. Pavel, înainte de a pleca din Efes, spune bătrânilor de acolo: „vă încredinţez lui Dumnezeu şi Cuvântului harului Său” (Faptele Apostolilor 20.32), dar nu preoţilor, episcopilor, nici papei sau bisericii.

La drept vorbind, clerul cu papa în frunte alcătuiesc biserica romană. Aceştia formează o castă aparte şi se socotesc mijlocitori între Dumnezeu şi oameni. Laicii nu sunt nimic şi n-au decât să primească şi să creadă cu ochii închişi ceea ce spune biserica, pentru că biserica nu s-a rătăcit şi nu poate să se rătăcească, spun învăţătorii romani. Ea este infailibilă în învăţăturile sale, iar capul ei, papa, este socotit de asemenea fără greşeli. Partea laicilor este să asculte, iar aceia care fiind sau nu laici, nu se supun în totul învăţăturilor bisericii sau se depărtează de la ele, sunt socotiţi eretici, pe care biserica îi leapădă de la sânul ei şi, când a avut posibilitatea, i-a dat chiar pe mâna puterii lumeşti ca să-i pedepsească. Aşa se face că în evul mediu, mai cu seamă, s-au stârnit prigoniri groaznice împotriva sfinţilor care se sprijineau pe Cuvântul lui Dumnezeu şi al căror sânge a fost vărsat de biserica romană (Apocalipsa 17.6).

Scriptura, care vorbeşte despre bătrânii şi slujitorii lui Dumnezeu în adunare sau biserică, nu face din ei o castă aparte. Aceştia sunt chemaţi să fie exemple turmei şi nu trebuie s-o stăpânească (1 Petru 5.2-4). Ei sunt puşi de Dumnezeu şi nu de oameni, nici pe temeiul vreunei succesiuni (Faptele Apostolilor 20.28). În ce priveşte Biserica, ea nu învaţă, ci trebuie să fie stâlpul şi temelia adevărului (1 Timotei 3.15), iar adevărul este Cuvântul lui Dumnezeu, pe care slujitorii Săi îl lămuresc şi-l înfăptuiesc, şi pe care Biserica are răspunderea de a-l păzi. Ori, biserica romană fiind departe de a fi stâlpul adevărului, învaţă şi apără rătăcirea.

Biserica romană se mai laudă cu unitatea ei. Ea este în adevăr una, în exterior, în înţelesul că toţi care fac parte din ea îi poartă jugul. Adevărata Biserică a lui Hristos, Adunarea care este trupul Lui, este singura cu adevărat Una, după cum a spus apostolul: Este un singur trup al cărui Cap este Hristos şi ale cărui mădulare sunt credincioşii adevăraţi (Efeseni 1.25; 1 Corinteni 12.12-13). Dar Biserica îşi are o existenţă şi în afară şi ar fi trebuit ca şi în aceasta să-şi arate unitatea. Din nenorocire, Satan a reuşit ca în această privinţă să strecoare dezbinare. Azi biserica a fost înfrântă şi nu se mai văd în ceea ce se numeşte creştinătate decât partide şi secte, iar biserica romană este şi ea una dintre aceste secte.

Ar fi greu să ne închipuim, dacă istoria nu ne-ar arăta-o, până unde au mers papii de la Roma cu ambiţia şi îngâmfarea lor. Nemaifiind mulţumiţi cu stăpânirea asupra clerului întreg, şi prin cler asupra mulţimii, au pretins că sunt stăpâni şi asupra prinţilor, ai regilor şi ai împăraţilor. Toate străduinţele lor de-a lungul veacurilor au ţinut să întindă această putere universală şi peste cele vremelnice ca şi peste cele duhovniceşti. Fără a intra în amănunte şi fără a mai înfăţişa istoria deselor lupte de răsturnare a papilor, în amândouă din aceste domenii, iată totuşi câteva exemple.

Papa Grigore al Vll-lea (care a ocupat scaunul pontifical de la 1073 până la 1085), un om energic care voia să reformeze (să îndrepte) biserica şi s-o curăţească de stricăciunea adâncă în care căzuse clerul, spunea în mândria lui: „Pontificele roman este episcopul lumii întregi, numele său nu-şi are seamăn în toată lumea. Numai el poate să răstoarne pe episcopi, precum şi să-i ridice. Toţi principii trebuie să-i sărute picioarele. El are dreptul să răstoarne pe împăraţi şi să dezlege pe supuşi de îndatoririle lor către aceştia. Toate regatele trebuie să fie socotite ca nişte moşii ale scaunului sfântului Petru. Biserica nu trebuie să fie sluga prinţilor, ci stăpâna lor. Primind putere de a lega şi dezlega în cer, cu atât mai mult o are în lucrurile pământeşti.” Aceste cuvinte trufaşe ne amintesc ceea ce ne spune Duhul Sfânt în capitolul 17 din Apocalipsa, unde biserica mincinoasă numită Babilon este arătată ca o femeie aşezată pe o fiară, care reprezintă puterea împărătească (versetele 3-6).

Acelaşi papă cerea ca toate feţele bisericeşti să trăiască în celibat (necăsătoriţi), pentru ca să aibă ca o armată întreagă de oameni desfăcuţi de legăturile familiei şi devotaţi bisericii romane, şi care să nu aştepte poruncă decât de la Roma. Până atunci preoţii erau liberi de a se căsători sau nu, călugării fiind necăsătoriţi. Grigore voia ca preoţii care erau căsătoriţi să se despartă de femeile lor şi, fiindcă mare parte erau nemulţumiţi de această măsură, el le spunea: „Poate să nădăjduiască a avea iertarea păcatelor, acela care nesocoteşte pe omul care închide şi deschide după placul său poarta (uşa) cerului? Aceia atrag asupra capului lor mânia dumnezeiască şi blestemul apostolic.” Celibatul acesta silit nu este el abătut de la ceea ce ne învaţă apostolul Pavel când zice: „Trebuie ca supraveghetorul (sau episcopul) să fie fără pată, soţul unei singure soţii” (1 Timotei 2.3)? Şi când lui Tit îi spune că bătrânul „să fie bărbatul unei singure soţii” (Tit 1.6), nu se vede aici împlinirea cuvintelor profetice ale lui Pavel: „ei opresc căsătoria” (1 Timotei 4.3)?

Inocenţiu al III-lea (care a fost papă de la 1198 la 1216), unul dintre urmaşii lui Grigore şi un mare prigonitor al creştinilor din vremea lui, spunea: „Slujitorul pe care Domnul l-a pus peste poporul Său este locţiitorul lui Hristos, urmaşul sfântului Petru. El este unsul Domnului între Dumnezeu şi oameni, sub Dumnezeu, deasupra oamenilor, mai mic decât Dumnezeu, mai mare decât oamenii. El judecă totul şi nu este judecat de nimeni.” Ce vorbire semeaţă şi hulitoare, care aminteşte cuvintele apostolului despre omul păcatului (2 Tesaloniceni 2.3-4). Nu înseamnă că papii ar fi „omul păcatului”; acesta va apare după răpirea sfinţilor la Domnul; dar au aceleaşi trăsături ale îngâmfării. Câtă deosebire de Petru, ai cărui urmaşi se socotesc! El scrie: „Sfătuiesc pe bătrânii dintre voi, eu care sunt bătrân ca şi ei” (1 Petru 5.1), nu deasupra lor.

Ce timpuri întunecate sunt acelea care se numesc evul mediu! Pentru a ţine pe prinţi şi pe supuşii lor sub stăpânirea lor şi sub aceea a clerului, papii s-au slujit de o armă de temut mai cu seamă în acele timpuri de neştiinţă şi de superstiţie, anume interdicţia. Mai târziu au înfiinţat îngrozitorul tribunal al inchiziţiei, despre care va veni vorba.

Interdicţia era o hotărâre prin care erau oprite împărtăşania, participarea la slujbele religioase şi la înmormântările bisericeşti. Interdicţia putea fi rostită împotriva unei persoane. Cineva era astfel excomunicat, lipsit de orice formă de cult, nemaiputând să intre în vreo biserică şi privit ca un lepros, cu care nimeni nu trebuia să aibă vreo legătură. Asemenea persoană era despărţită de comuniunea creştină şi izgonită din împărăţia cerurilor, spune biserica romană. Papii, în timpul puterii lor cutezau să ameninţe cu interdicţie pe regi şi împăraţi, aşa cum ne arată istoria, şi au adus în felul acesta mari tulburări şi războaie. Uneori interdicţia lovea un oraş întreg, o regiune sau o ţară şi atunci toţi locuitorii laolaltă erau excomunicaţi. Copiii rămâneau nebotezaţi, nu se mai trăgeau clopotele pentru a chema pe credincioşi la biserică, nu se mai făceau nici un fel de slujbe sau ceremonii religioase, clerul nu mai aducea bolnavilor şi muribunzilor pretinsele mângâieri ale religiei, iar morţii erau duşi la groapă fără a fi însoţiţi de vreun preot şi aşa intra groaza în bietele suflete simple şi superstiţioase din timpul acela. Iată o cauză a puterii pe care papii şi azi o mai au asupra sufletelor, ca să le subjuge. Se înţelege că prinţii şi poporul duceau cu greu acest jug şi căutau să scape de el.

Din timpul Reformei, biserica romană a fost silită să renunţe la pretenţiile ei de stăpânire asupra prinţilor şi supuşilor lor, cât şi a se mai sluji de interdicţie. Dar în fond ea tot nu s-a schimbat. Nemaiputând să stăpânească pe faţă, ea caută să-şi supună conştiinţele şi ca să ajungă aici, are încă destule mijloace, fiind de o deosebită dibăcie în a-şi ajunge ţinta. Vedem cât este de măiastră în a atrage la ea şi a ademeni sufletele prin ceremoniile şi slujbele ei strălucite care vorbesc simţurilor, şi cum ştie să îmbrace o frumoasă înfăţişare de evlavie şi de adevăr, aşa încât sa răspundă nevoilor religioase ale anumitor suflete. Pentru că te poţi lăsa cu uşurinţă înlănţuit de ademenirile acestei biserici, care spune că e singura adevărată (Apocalipsa 2.20), este cazul să fie prezentată sub adevăratele ei trăsături, în faţa Cuvântului lui Dumnezeu.

Dar înainte de a vorbi despre învăţăturile ei rătăcite, trebuie să ne amintim că ea mărturiseşte şi păstrează adevărurile mari, fundamentale, despre care ne învaţă Cuvântul lui Dumnezeu. Astfel, ea învaţă că nu este decât un singur Dumnezeu în trei feţe: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt (Matei 28.19). Ea învaţă de asemenea că Isus Hristos, singurul şi veşnicul Fiu al lui Dumnezeu, Persoană dumnezeiască, S-a făcut om venind pe pământ pentru a împlini pe cruce răscumpărarea păcătoşilor (Ioan 1.1-18). Ea recunoaşte că este un cer pentru cei mântuiţi şi un iad pentru cei necredincioşi. Poate deci să aibă în ea, şi a şi avut în sânul ei adevăraţi copii ai lui Dumnezeu, suflete care, crezând în numele, dragostea şi jertfa Domnului Isus, sunt mântuiţi, pentru că „Cine crede în Fiul are viaţa veşnică” (Ioan 3.36). Dar biserica romană a îngropat aceste adevăruri sfinte şi altele care se leagă de ele, sub o grămadă de rânduieli, de ceremonii şi de forme, şi a adăugat la ele o mulţime de rătăciri, în aşa fel că acestea ocupă locul întâi, pe care ea le prezintă ca trebuincioase pentru mântuire, în locul credinţei simple în Domnul Isus. În acest fel sufletele sunt ţinute departe de Dumnezeu şi de Domnul Isus, fiind lipsite de dragoste, de pace; mai mult: sunt cufundate, după cum vom vedea, într-o idolatrie mai rea decât cea a păgânismului. Prin ea, creştinismul este cu totul corupt şi o mulţime de suflete sunt duse la pierzare.

Se va întreba, poate: „Biserica aceasta nu recunoaşte ea Biblia, Scripturile, drept Cuvânt al lui Dumnezeu, când se depărtează într-atât de învăţăturile ei?” Da, fără îndoială că-l recunoaşte ca atare, şi chiar este un fapt vrednic de observat că ea a păstrat manuscrise ale Scripturii care o condamnă, aşa cum şi Evreii de odinioară păstrau Vechiul Testament (Romani 3.2). Prin mânăstirile bisericii romane, călugării copiau manuscrisele Bibliei şi le păstrau cu îngrijire. Dar, ca şi Evreii, fără a vorbi de cărţile apocrife, pe care le-a alăturat cărţii sfinte, ea a mai adăugat Scripturii şi tradiţia, pe care o numeşte Cuvântul lui Dumnezeu nescris, zicând că pe tradiţie îşi sprijină ea rătăcirile şi slujbele religioase; şi astfel, după cum Domnul mustră pe Iudei, ea dă la o parte Scriptura de dragul tradiţiilor ei (Matei 15.6).

Dar ceva mai mult: altceva mai împiedică sufletele subjugate bisericii romane de a veni să se vadă la lumina curată a Cuvântului lui Dumnezeu. Ea opreşte pe laici de a citi Cuvântul lui Dumnezeu. Clerul poate să le citească, dar numai biserica are dreptul să le interpreteze, iar aceia care se abat de la înţelesul pe care îl dă ea simt condamnaţi. Mai de mult era oprit chiar a se traduce în limba poporului, şi dacă totuşi se întâmpla aceasta, cărţile ce se puteau găsi erau arse. Aşa era legea în evul mediu. Avem dovadă în hotărârea sinodului din Toulouse (Franţa), ţinut în 1229, care interzicea citirea Bibliei. „Se interzicea poporului de rând de a avea vreuna din cărţile Vechiului şi Noului Testament, afară de Psaltirea sau Cartea Psalmilor sau ceasurile sfintei Fecioare, pe care vreunii din evlavie ar dori să le aibă. Totuşi era strict oprit de a avea măcar una din aceste cărţi în limba poporului. Deşi se ştie că ceasurile sfintei Fecioare nu fac parte câtuşi de puţin din Scripturi — ca şi Breviarul care, pe lângă cuvintele din Biblie, care sunt nişte crâmpee — cuprinde multe lucruri abătute de la ea. Dar clerul nu vrea ca poporul fără carte şi orbit să observe această deosebire. Era o vreme de mare neştiinţă, când foarte puţine persoane ştiau să citească. Clerul profita de faptul acesta spre a-şi desfăşura o putere cu atât mai despotică asupra mulţimii. Se mai servea de influenţa ce o avea spre a împinge puterea civilă să oprească citirea Bibliei. Astfel, în 1394, o ordonanţă a camerii lorzilor oprea citirea Bibliei în Anglia. Preoţii spuneau în legătură cu traducerea Bibliei în limba poporului: „Vai! perla Evangheliei e aruncată acum porcilor şi călcată în picioare de ei. Evanghelia pe care Hristos a încredinţat-o clerului ca s-o păzească, a ajuns acum pe mâna laicilor!”

S-ar putea spune: „Numai în evul mediu era aşa.” Ar fi o greşeală să gândim astfel. În anul 1526, când evul mediu se sfârşise şi când englezul Tindall, un slujitor al lui Dumnezeu, tradusese şi tipărise în limba strămoşilor Noul Testament, episcopul Londrei, aflând că aceste cărţi urmau să fíe răspândite în Anglia, a cumpărat întreaga ediţie şi a ars-o în Londra. În anul 1530 s-a petrecut la fel. Şi nu se mulţumeau numai ca să ardă Sfintele Scripturi. Aceeaşi soartă îi aştepta şi pe aceia care le aveau şi le citeau. Astfel, în anul 1519 o biată văduvă, mamă a mai multor copii, a fost arsă de vie, pentru că s-a găsit la ea Tatăl nostru, cele 10 porunci şi simbolul credinţei în limba engleză.

Iată ce groază producea în cler Cuvântul lui Dumnezeu. De ce? Pentru că Biblia condamnă rătăcirile şi faptele bisericii din Roma. Clerul, văzând cum foloseau pretinşii eretici (rătăciţi) Scripturile ca să dezvăluie şi să lovească în abaterile şi învăţăturile mincinoase ale acestei biserici, nu găseau altceva mai bun de făcut decât să oprească citirea lor, de teamă ca nu cumva sufletele să vină la lumină. El a băgat în capul oamenilor gândul că laicii nu pot înţelege Biblia şi că prin citirea ei îşi primejduiesc mântuirea sufletelor. Un episcop englez de pe timpul cu văduva despre care am vorbit, striga de la amvon: „Afară cu traducerile astea noi ale Bibliei, altfel o întreagă ruină ameninţă religia lui Isus Hristos.” Voia să spună „biserica romană”. Şi ruga pe rege să oprească pătrunderea acestei cărţi în regat.

Astăzi însă, ar spune cineva, nu mai este aşa. Biserica romană însă nu se schimbă. Este adevărat că în zilele noastre preoţii catolici au tradus în limba poporului (din latină) Sfintele Scripturi, dar nici un laic supus bisericii romane nu va cuteza să le citească fără aprobarea preotului, şi trebuie ca el să primească înţelesul pe care i-l dă Biserica. Mai sunt chiar regiuni în care, dacă preotul află că o persoană sau vreo familie are Biblia, le-o ia s-o ardă. Mai mult, în 1883 la Barcelona, Spania, din ordinul guvernului, mai multe Evanghelii au fost arse; iar gazeta nu numai că aproba lucrul acesta, dar îşi arăta şi dorinţa ca rătăciţii care răspândeau cartea aceasta să fíe arşi şi ei.

Interzicerea de a citi Scripturile este cu totul opusă mărturiei pe care o dau ele. Chiar un copilaş, vreau să spun Timotei, din copilărie cunoştea Sfintele Scripturi care dau înţelepciune spre mântuire (2 Timotei 3.5). Pavel cerea stăruitor ca scrisorile lui să fie citite tuturor sfinţilor şi fraţilor (1 Tesaloniceni 5.27) şi să treacă de la o adunare la alta (Coloseni 4.16). Duhul Sfânt laudă pe cei din Bereea pentru că ei verificau cu Scripturile cuvintele unui apostol (Faptele Apostolilor 17.11). Să ne mai aducem aminte şi de cuvintele Mântuitorului nostru: „Cercetaţi Scripturile, pentru că socotiţi că în ele aveţi viaţa veşnică; şi tocmai ele mărturisesc despre Mine” (loan 5.39).