Papismul

Tainele în biserica romană

După cele câteva pagini în care a fost vorba despre papalitate, trecând însă sub tăcere istoria tristă a înşiruirii papilor, căpetenii ale bisericii catolice, vom trece la cercetarea cultului, slujbelor şi a învăţăturilor acestei biserici, adică ceea ce numim printr-un cuvânt anumit: papism.

În Noul Testament, Domnul Isus a lăsat numai două rânduieli. Mai întâi botezul (Matei 28.29), care este semnul intrării în Biserică sau Adunare, casa lui Dumnezeu pe pământ, întemeiată pe moartea şi învierea Domnului. Dar botezul nu mântuieşte, nu spală de păcate, nu naşte din nou, aşa cum învaţă biserica catolică (romană). Apostolul Petru spusese anume: „Această imagine vă mântuieşte acum şi pe voi: botezul, care nu este o curăţire de întinăciunile cărnii, ci cererea către Dumnezeu a unei conştiinţe curate prin învierea lui Isus Hristos” (1 Petru 3.21). Prin urmare, când Domnul Isus spune lui Nicodim: „Dacă cineva nu este născut din apă şi din Duh, nu poate să intre în împărăţia lui Dumnezeu” (Ioan 3.5), apa nu înseamnă botezul, ci Cuvântul lui Dumnezeu, după cum spune Iacov, vorbind despre creştini: „Potrivit voii Sale, El ne-a născut prin Cuvântul adevărului” (Iacov 1.18). De aceea apostolul Pavel zice: „El ne-a mântuit pentru îndurarea Sa, prin spălarea naşterii din nou şi prin înnoirea făcută de Duhul Sfânt” (Tit 3.5). Iar Petru de asemenea spune: „Aţi fost născuţi din nou prin Cuvântul lui Dumnezeu care este viu şi care rămâne” (1 Petru 1.23). Prin urmare nu botezul cu apă produce naşterea din nou, fără de care nu se poate intra în împărăţia lui Dumnezeu, ci Cuvântul lui Dumnezeu primit în inimă şi lucrând în suflet prin puterea Duhului Sfânt. Pentru că Duhul Sfânt cu ajutorul Cuvântului produce în noi o fire şi o viaţă nouă. Domnul spune: „Cine ascultă cuvintele Mele şi crede în Cel ce M-a trimis, are viaţa veşnică” (loan 5.24). Aşa că nu este de ajuns să fii botezat cu apă şi să porţi numele de creştin. Pentru a avea viaţa veşnică trebuie să crezi din inimă în numele Fiului lui Dumnezeu.

Biserica romană, dimpotrivă, prezintă botezul ca neapărat necesar mântuirii, aşa încât un copilaş ar fi pierdut dacă ar muri nebotezat, iar un om în vârstă care ar crede în Dumnezeu şi ar muri fără botez, nu ar fi mântuit. În ce priveşte pe copii, Scriptura ne spune că El a venit ca să-i mântuiască (Matei 18.10-14), iar în ce priveşte pe cei în floarea vârstei, ea spune doar atât că: „Cine crede în Fiul are viaţa veşnică” (loan 3.31), fără a mai fi vorba de botez. Apostolii Domnului au fost ei botezaţi cu botezul creştin? Nu. Tâlharul de pe cruce, care a crezut, a fost botezat? Nu, şi totuşi s-a dus chiar în ziua aceea în rai. Totuşi, cu toate că botezul cu apă nu ne mântuieşte, el este o imagine a morţii împreună cu Hristos, aşezând pe ucenici sub autoritatea Sa.

Biserica romană (catolică) a mai adăugat multe altele rânduielilor Domnului. Mai întâi ea ţine ca apa botezului să fie sfinţită de preot; aceasta este apa sfinţită, binecuvântată, căreia i se atribuie multe însuşiri, între altele şi aceea de a alunga pe demoni de la cei botezaţi. În sfârşit, în afară de împrejurări deosebite, numai preotul are dreptul să facă botezul. Nu vedem nimic de felul acesta în Scriptură. Numai de apă simplă se serveau spre a boteza. Anania, un simplu ucenic, botează pe Pavel; Filip, care nu era decât diacon sau servitor, botează pe ofiţerul etiopian. Fraţii din Iope sosiţi împreună cu Petru sunt cei care au făptuit botezul lui Corneliu şi al altora care au crezut (Faptele Apostolilor 8.38; 9.18; 22.16;’l0.47-48).

A doua rânduială este masa sau cina Domnului. Isus a instituit-o înainte de moartea Sa, atunci când Se găsea la masă pentru cea din urmă oară, împreună cu ucenicii Săi preaiubiţi şi când a mâncat Pastele împreună cu ei (Luca 22.19-20). Dar după ce S-a înălţat în glorie, a adus aminte apostolului Pavel ceea ce rânduise în noaptea când a fost vândut, pentru ca toţi adevăraţii credincioşi să ia parte la ea (1 Corinteni 11.23-26). Vedem prin aceasta cât de mult ţinea Domnul Isus ca cina să fie sărbătorită, tot aşa cum şi Dumnezeu, odinioară, ţinea ca fiii lui Israel să nu nesocotească păzirea rânduielii Pastelor, care le aducea aminte de eliberarea lor din ţara Egiptului (Deuteronom 16.1-2; Exodul 12.21-27; 34.15; Leviticul 23.5; Numeri 28.16-17). Tot aşa şi Cina aduce aminte credincioşilor creştini de eliberarea şi mai mare pe care au primit-o în dar. De aceea El este numit: „Pastele nostru”, „Hristos, Pastele nostru a fost jertfit”, spune apostolul Pavel (1 Corinteni 5.7). Cina Domnului se sărbătoreşte foarte simplu, când eşti călăuzit de Cuvântul lui Dumnezeu; o pâine care se rupe şi se împarte între toţi, înfăţişează şi reaminteşte trupul Domnului care a fost adus ca jertfă pe cruce. Vinul din pahar, din care iau cu toţii, pentru că Domnul a zis: „beţi toţi din el” (Matei 26.27), este aducerea aminte a sângelui scump al lui Hristos, Mielul fără pată şi fără cusur care a fost vărsat ca să ne răscumpere şi să ne curăţească de păcate (1 Petru 1.18-19; 1 Ioan 1.7; Apocalipsa 1.5). Şi Domnul a spus, aşezând Cina, atât când a rupt pâinea, cât şi când a dat vinul: „Faceţi acestea în amintirea Mea.” Ce plăcut şi scump pentru inima creştinului de a-şi aminti în chip deosebit în fiecare zi dintâi a săptămânii de dragostea mare şi negrăită a Domnului pentru el! Iar el face aceasta în legătura dragostei cu cei credincioşi, care sunt ca şi el, mădulare ale trupului lui Hristos (1 Corinteni 12.13; 10.17; Efeseni 5.30).

Apostolul Pavel mai aminteşte un lucru în legătură cu această masă sfântă. El spune: „Ori de câte ori mâncaţi din pâinea aceasta şi beţi din paharul acesta, vestiţi moartea Domnului până va veni El” (1 Corinteni 11.26). Astfel, la Cină ne găsim în faţa dragostei nesfârşite a Domnului mort pentru noi şi vestim această moarte lumii vinovate, apoi gândurile noastre se îndreaptă spre ziua fericită când Domnul Hristos va veni din nou pentru a-Şi arăta biruinţa, transformând trupurile noastre şi ducându-ne în glorie cu El. Totul vorbeşte acolo despre iubirea Lui. Ce bucurie de a avea un loc la masa Domnului!

Aceste rânduieli ale Domnului sunt numite de unii şi mai ales de către biserica romană, taine. De cuvântul acesta se leagă şi gândul că ele oferă un anumit dar sufletesc celui ce ia parte la ele. Am văzut însă că nici un dar nu se capătă prin botez. Fără îndoială este lucru mare să intri prin botez în casa lui Dumnezeu pe pământ; dar botezul nu-i decât un semn. El nu aduce nici o schimbare în sufletul şi în viaţa aceluia care-l primeşte. Este o mare binecuvântare de a lua parte la masa Domnului; dar acest fapt îl faci pentru că ai fost mântuit prin moartea Domnului Hristos, pentru că ai ajuns mădular al trupului Său şi ai fost binecuvântat în El cu orice fel de binecuvântări duhovniceşti; de toate acestea te bucuri nespus (Efeseni 1.3). Este o fericire să-ţi aminteşti de iubirea Lui, să te închini Lui şi Tatălui, care ne-a strămutat în împărăţia Fiului dragostei Lui şi ne-a făcut parte cu sfinţii în lumină (Coloseni 1.12-14). Tatăl şi Fiul sunt adoraţi prin Duhul Sfânt care ne-a fost dat; dar este vorba de daruri primite în har mai dinainte. Iar la Cină, credinciosul, bucurându-se de tot ce a primit, binecuvântează pentru aceasta pe Domnul său şi pe Dumnezeul său; şi este în adevăr un har că poţi să faci lucrul acesta. Vom vedea mai departe, vorbind despre mesă (liturghie) ce a făcut biserica romană din rânduiala acesta a cinei.