Confirmarea şi pocăinţa

Nefiind mulţumită cu cele două rânduieli aşezate de Domnul, Biserica Romei a mai adăugat, de la sine, cinci taine pe lângă botez şi cină. Vestitul sinod de la Trente, ţinut în veacul al 16-lea (1545-1563) şi care a statornicit învăţătura romană, înşiră aceste taine în felul următor: botezul, confirmarea, euharistia sau cina, pocăinţa, ungerea cu mir, preoţia şi căsătoria. În afară de botez şi cină, celelalte taine sunt invenţii omeneşti, despre care nu se spune nimic în Scriptură. Am vorbit despre botez; şi acum, câteva cuvinte despre celelalte taine.

Confirmarea, în biserica romană, este o ceremonie având drept ţintă întărirea darurilor căpătate prin botez. De obicei se face pentru copiii de 11-12 ani, înainte de a fi primiţi la ceea ce se numeşte cea dintâi comuniune, cea dintâi părtăşie la Cină. Socotesc că astfel îi fac „creştini deplini, împărtăşindu-le bogăţia harurilor Duhului Sfânt.” Numai episcopul are puterea aceasta de a confirma, lucru pe care-l face prin punerea mâinilor, semnul crucii şi ungerea cu untdelemn sfinţit. La aceasta mai adaugă un suflat uşor peste obraz, cu aceste cuvinte: „Pacea să fie cu tine.” Am putea gândi oare că prin aceste lucruri s-ar putea face cineva creştin sau chiar creştin deplin sau că s-ar putea da astfel Duhul Sfânt? Este vorba de aşa ceva în Scripturi? Nicidecum. Aceşti sărmani copii, care sunt confirmaţi în felul acesta, poate că nu sunt mântuiţi. Pentru că prin credinţa în Domnul Isus avem răscumpărarea, prin sângele Său iertarea păcatelor şi numai crezând în El primim Duhul Sfânt. Să citim ce spune apostolul Pavel în Efeseni 1.13: „Şi voi, după ce aţi auzit Cuvântul adevărului, Evanghelia mântuirii voastre, aţi crezut în El şi aţi fost pecetluiţi cu Duhul Sfânt al făgăduinţei.” Acolo nu este vorba de nici un episcop, de punerea mâinilor, nici de ungere. Omul cu ceremoniile lui n-are ce căuta aici, după Cuvânt. Totul vine de la Dumnezeu pentru acela care crede.

Pocăinţa este, pentru biserica romană, taina prin care sunt iertate păcatele făptuite după botez. Se cere păcătosului părerea de rău, mărturisirea, îndreptarea lucrurilor (adică repararea greşelii prin anumite fapte de binefacere) şi hotărârea fermă de a nu mai face o astfel de greşeală. Taina aceasta este împlinită numai prin episcopi sau preoţi, prin formula iertării de păcate: „Eu te iert de păcatele tale, în numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt.” Unde găsim aşa ceva în Scriptură? Unde este scris că trebuie să mărturiseşti unui om în taină greşelile făcute şi că acesta are putere să dea o pedeapsă pentru a le ispăşi? Nicăieri. Fără îndoială, dacă un creştin cade în vreo greşeală, trebuie să se judece, să se pocăiască şi de aici înainte să aibă groază de păcat. Dar cui oare trebuie să mărturisească? Cuvântul lui Dumnezeu spune: „Dacă ne mărturisim păcatele, El (adică Dumnezeu) este credincios şi drept ca să ne ierte şi să ne cureţe de orice nedreptate” (1 Ioan 1.9).

Cui a mărturisit David nelegiuirea lui? El spune: „Eu am zis: „îmi voi mărturisi Domnului fărădelegile” şi Tu ai iertat vina păcatului meu” (Psalmul 32.5). Este adevărat că la Iacov 5 este scris: „Mărturisiţi-vă păcatele unii altora şi rugaţi-vă unii pentru alţii.” Dar asta nu vrea să spună: mărturisiţi-vă păcatele unui preot, ci dacă aţi greşit faţă de un altul, mărturisiţi-vă aceluia. Este un lucru pe care nimeni nu trebuie să-l nesocotească. Nu-ţi mai găseşti pacea cu nici un chip când rămâne peste cuget povara unei greşeli făptuite (vezi Psalmul 32.3). Dar mai presus de toate, mărturiseşte totul lui Dumnezeu, care iartă aşa cum spune în Cuvântul Său. Cât despre dezlegarea dată de un om, cine poate să ierte păcatele, afară de Dumnezeu? Aşa ne învaţă Scriptura. Este scris: „Oricui veţi ierta păcatele, le vor fi iertate, oricui le veţi ţine, vor fi ţinute” (Ioan 23.23). Dar aici nu este vorba de dezlegarea dată după mărturisirea tainică făcută la urechea unui preot. Domnul, prin cuvintele acestea, încredinţează ucenicilor lucrarea de a vesti lumii iertarea păcatelor celor care cred şi, dimpotrivă, condamnarea celor care nu cred (Faptele Apostolilor 2.38; 3.19; 5.31; 13.38-41; 16.31; 28.28).

În timpurile de la început ale bisericii se cerea ca acei care făcuseră vreun păcat deosebit, să-l mărturisească în public înainte de a fi reprimiţi în comuniunea creştină. Marele împărat Teodosie a fost obligat să se smerească în felul acesta înaintea întregului său popor, la Milan. Încetul cu încetul se ajunge ca mărturisirea să fie făcută preoţilor şi în anul 1215 papa Inocenţiu III a hotărât mărturisirea la ureche ca obligatorie, pentru ca cineva să se poată împărtăşi, căsători şi spre a primi ultimele taine înainte de a muri. Şi aşa conştiinţa oamenilor era înlănţuită de teama pierzării, dacă ai muri fără dezlegare, aşa cum învaţă biserica de la Roma, iar puterea preoţilor şi prin urmare a Romei asupra sufletelor era astfel sprijinită. Asemenea practică născocită de oameni a dat naştere, după cum este uşor de înţeles, la tot felul de abuzuri şi neorânduieli de ordin moral.

După taina pocăinţei, sinodul din Trente aşază euharistia sau cina. Dar cât de mult se deosebeşte ea, în biserica romană, de cina simplă aşezată de Domnul în amintirea morţii Sale! Cina a devenit liturghie, mesa. Este slujba cea mai însemnată din biserica romană. Papa Grigore numit cel Mare a stabilit slujba liturghiei în liniile ei principale. Sinodul din Trente i-a dat forma definitivă pe care o are în toate bisericile romane. Mesa se împarte în două părţi principale. Prima, numită altădată mesa catehumenilor, pentru că la început nu erau primiţi decât la această parte dintâi, este alcătuită din rugăciuni, lecturi din Biblie, cântări, predică, ce constituie o pregătire sau o introducere la mesă. A doua parte, numită altădată mesa credincioşilor, constituie sacrificiul propriu-zis şi cuprinde aşa-zisul ofertoar, adică jertfirea pâinii şi a vinului ca să fie sfinţite. Aceasta era consacrarea în care, prin cuvintele instituirii cinei, rostite de către preot, se înfăptuia, potrivit bisericii romane, taina transubstanţieii, despre care vom vorbi mai departe. Apoi preotul lua împărtăşania cu pâinea şi cupa cu vin, iar asistenţii care cereau, luau numai din pâine. Liturghia se sfârşeşte prin cântări de laudă, apoi adunarea era invitată să plece prin cuvintele: „Ite, missa est.”

Fără a mai vorbi despre toate câte însoţesc sărbătorirea liturghiei, podoabele altarului, lumânările şi tămâia, veşmintele preoţilor şi ale celor care îl însoţesc, lucruri care amintesc formele iudaismului şi chiar ale păgânismului, se vede uşor cât de mult s-a depărtat biserica romană de închinarea în Duh şi în adevăr despre care vorbeşte Domnul Isus (Ioan 4.23-24) şi a înlocuit-o prin nişte slujbe (ceremonii) aranjate mai dinainte şi cu lucruri care influenţează simţurile! Este o slujbă-cult fixată de un om, în care nu s-a lăsat nimic lucrării libere a Duhului Sfânt. Mai mult, preotul singur are dreptul de a o îndeplini, făcând parte dintr-o clasă aparte, în timp ce, după Cuvântul lui Dumnezeu, toţi credincioşii sunt o „preoţie sfântă” (1 Petru 2.5-9), fiecare din cei care o alcătuiesc, având posibilitatea de a aduce laude şi binecuvântări la masa Domnului, sub îndrumarea Duhului Sfânt.

Observaţi după aceea că liturghia se rosteşte în latineşte: rugăciuni, cântece, citiri, aproape totul este rostit în latineşte, limbă străină pentru cea mai mare parte din cei de faţă, aşa că acestea toate nu sunt pentru ei decât forme şi recitări goale. Or, apostolul Pavel scrie că mai degrabă voia să spună în adunare cinci cuvinte înţelese, decât zece mii într-o limbă străină (1 Corinteni 14.19).

Dar simt unele lucruri şi mai rele: cele mai grave greşeli intră în cultul acesta al bisericii romane. Masa de cuminecare (împărtăşanie) a devenit un altar. Sinodul (Consiliul) din Trente învaţă în adevăr că prin cină sau liturghie (mesa) se aduce o adevărată jertfă, nu de sânge, e adevărat, dar o jertfă în adevăr ispăşitoare, având putere asupra păcatelor neispăşite ale viilor şi morţilor. Domnul Hristos S-a adus jertfă, spune sinodul; este aceeaşi jertfă a Aceluia care odinioară S-a adus pe Sine însuşi la cruce, iar acum ea se repetă — pretind ei — prin slujba preoţilor. Prin această jertfă ispăşitoare înnoită în fiecare zi în euharistie, Dumnezeu (după biserica romană) este împăcat şi putem să ne apropiem de El. Se vede bine că învăţătura aceasta este împotriva Scripturii. Duhul Sfânt în epistola către Evrei spune că jertfirea trupului lui Hristos s-a făcut odată pentru totdeauna; că „Hristos a adus o singură jertfă pentru păcate” şi „printr-o singură jertfă El a făcut desăvârşiţi pentru totdeauna pe cei sfinţi,” în aşa fel că „Dumnezeu nu-Şi va mai aduce aminte niciodată de păcatele lor, nici de fărădelegile lor” şi că „acolo unde este iertare de păcate, nu mai este jertfă pentru păcate.” Mai mult, ni se spune că Hristos nu poate să se aducă de mai multe ori jertfă pentru păcate, pentru că atunci ar fi trebuit să pătimească de mai multe ori; şi în sfârşit că „fără vărsare de sânge nu este iertare” (Evrei 10.10,12,14,17; 9.22,25). O jertfă fără vărsare de sânge nu este jertfă, şi Hristosul înălţat în glorie nu mai poate suferi, ceea ce ar fi necesar pentru o adevărată jertfă. Pretutindeni în capitolele acestea ale epistolei către Evrei 9 şi 10, se stăruie asupra acestui adevăr, că este o singură, unică jertfă a lui Hristos, şi cu totul de ajuns pentru a ridica păcatele; aşa că jertfa liturghiei nu este jertfă, iar sufletele care se sprijine pe aceste învăţături mincinoase sunt înşelate şi nu pot să se bucure niciodată de pacea care izvorăşte din unicul sacrificiu al lui Hristos, prin care Dumnezeu nu-Şi mai aminteşte de păcatele şi nelegiuirile noastre.

Observaţi apoi că mesa (liturghia) este jertfă pentru cei vii şi pentru cei morţi. Scriptura nu ne spune nicăieri că păcatele celor care au murit pot fi ispăşite. Ea spune numai atât: „După moarte vine judecata” (Evrei 9.27), pentru cei care n-au crezut aici în Domnul Isus Hristos şi în singura jertfă ispăşitoare. Gândul unei jertfe pentru morţi se leagă de o altă rătăcire propovăduită de biserica romană, aceea a purgatoriului. E vorba de un loc unde nu-i nici cer nici iad, unde sufletele suferă pentru păcatele care n-au fost ispăşite pe pământ, până când vor fi curăţite. Biserica romană pretinde că liturghiile rostite pentru aceste suflete scad ceva din chinurile lor! Cuvântul lui Dumnezeu nu spune nimic despre aşa ceva.

La această rătăcire a unei jertfe zilnice a lui Hristos şi fără sânge se mai adaugă o alta şi mai gravă, aceea a transubstanţierii sau a schimbării de substanţă. După această învăţătură, când preotul rosteşte cuvintele sfinţirii, pâinea şi vinul, păstrându-şi înfăţişarea lor, sunt în realitate transformate în trupul şi sângele Domnului Isus. Această învăţătură a fost născocită în secolul al noulea (cel mai întunecos din evul mediu) de către călugărul Paschase Radbert. Întemeindu-se pe cuvintele : „Acesta este trupul Meu” el spunea: „Pâinea şi vinul, după ce au fost sfinţite, nu sunt altceva decât carnea şi sângele Domnului Hristos, aceeaşi carne născută din Maria şi care a suferit pe cruce”. După o îndelungă şi vie împotrivire a celor care nu credeau aşa, al patrulea sinod din Latran, în 1215, a sfinţit această învăţătură în termenii aceştia: „Trupul şi sângele Domnului sunt în adevăr căpătate prin sfinţirea altarului, în înfăţişarea pâinii şi a vinului, când prin puterea lui Dumnezeu şi prin mijlocirea preotului care face slujba, pâinea este schimbată în trup, iar vinul în sângele lui Hristos.” „Transformarea făcută în acest fel este atât de adevărată şi întreagă, încât pâinea şi vinul conţin pe Hristos în întregime — dumnezeirea, unitatea, suflet, trup şi sânge, toate câte ţin de ele.” Iar sinodul din Trente, în secolul al XVI-lea a întărit această învăţătură, şi orice membru al bisericii romane trebuie să creadă sub pedeapsa anatemei!

Preotul, la un moment dat, ridică ostia (împărtăşania) şi datorită cuvintelor pe care le rosteşte, această ostie (împărtăşanie) este Dumnezeu însuşi. Preotul se aruncă la pământ, închinându-se, şi tot poporul face la fel. Un om şi adeseori un om rău îşi crează Creatorul! Ceva atât de hulitor şi totuşi atât de preţuit, pentru că ostia, spune biserica romană, nu mai este pâine, ci Hristos însuşi! Cei care citesc Cuvântul lui Dumnezeu ştiu din el că acum Hristos este în mărire şi cu un trup glorificat, deci El nu mai poate fi în acelaşi timp şi aici, suflet, trup şi sânge, în ostie. Sângele Său a fost vărsat odată pentru totdeauna pentru ispăşirea păcatelor şi nu mai poate fi şi în potir. Ar fi trebuit atunci să fie mai mulţi Hristoşi. La cină, după Scriptură, se vesteste moartea Domnului si se aminteşte de moartea Domnului, dar a presupune că se mai poate da morţii un Hristos glorificat, este ceva nelegiuit şi potrivnic adevărului. Aici este lina dintre cele mai triste rătăciri ale bisericii romane, este o idolatrie îngrozitoare. Să amăgeşti o lume întreagă, făcând-o să creadă că o bucată de pâine s-a prefăcut în Dumnezeu şi că trebuie să i te închini!

Biserica romană a aşezat o sărbătoare pe care a numit-o sărbătoarea Dumnezeirii sau a Sfântului Sacrament. În acea zi, într-o procesiune solemnă, ostia este dusă într-un ostensoar pompos. La trecerea lui, toată lumea trebuie să îngenunche în semn de închinare, întrucât acela este Dumnezeu, spun preoţii, în anumite ţări, ca de exemplu în Spania, preotul care duce împărtăşania unui muribund este însoţit de un om care pe tot parcursul drumului sună dintr-un clopoţel. Îndată ce acesta trece prin apropiere, toţi cei care aud sunetul trebuie să cadă în genunchi şi să rămână aşa până ce sunetul nu mai poate fi auzit. Preotul spune lumii credulă şi muribundului că însuşi Dumnezeul Cel viu Se află în potirul său şi că este dus astfel.

Am văzut de asemenea că credincioşii de rând se împărtăşesc numai cu pâine. Paharul este păstrat numai preoţilor. Este încă o invenţie omenească, despre care Cuvântul lui Dumnezeu nu spune nimic. Ba dimpotrivă, Domnul spune ucenicilor Săi: „Beţi toţi din acesta”; şi apoi apostolul, adresându-se întregii adunări din Corint, spune că: „Fiecare să mănânce din pâine şi să bea din pahar” (Matei 26.27; 1 Corinteni 11.28). Această oprire de a se da potirul şi laicilor se face sub cuvânt că ar putea să cadă câteva picături de vin sfinţit pe barbă sau că cei bolnavi ar putea să-l verse şi că de altfel anafura (ostia) conţine şi carnea Domnului şi sângele Său. Spun de asemenea că sângele fiind în împărtăşanie, nu mai este nevoie ca laicii să mai ia potirul. Dar atunci pentru ce preoţii mai beau din el? Se vede lămurit că acestă rânduială au aşezat-o pentru a arăta mai lămurit superioritatea preoţilor.

Ne-am ocupat mai mult de acest lucru, pentru că este unul din punctele ce caracterizează în modul cel mai lămurit biserica catolică; mesa este centrul religiei catolice. A merge la mesa este lucru de căpetenie pentru adevăratul catolic român; dar nimic nu arată mai limpede decât mesa cât de mult s-a depărtat această biserică de adevăr.