Purgatoriul

O altă doctrină a catolicismului este purgatoriul. Ce este purgatoriul? Un loc, spune biserica romană, unde aceia care au murit în stare de har, adică nevinovaţi de păcate de moarte se curăţesc prin pedepse şi suferinţe pentru un timp, şi se ispăşesc astfel greşelile care aici n-au fost ispăşite îndeajuns. Aceste suferinţe pot fi uşurate şi timpul lor scurtat, prin rugăciunile şi milosteniile rudelor şi ale prietenilor acelui mort şi prin slujbele făcute anume.

Deşi chiar sfântul Augustin, cu prilejul morţii mamei sale, Monica, aminteşte de rugăciunile pentru morţi, abia pe la anul 600 a fost primită învăţătura purgatoriului printre dogmele bisericii romane, când papa Grigore cel Mare a formulat-o prin aceste cuvinte: „Trebuie să credem că este un foc care curăţă marile greşeli înainte de a sosi ziua judecăţii.” Vestitul sinod din Trente a hotărât ca definitivă această învăţătură şi a pronunţat anatema împotriva celui care o tăgăduieşte. Iată ce spune el: „Există un purgatoriu şi sufletele care sunt ţinute provizoriu în el, sunt ajutate prin rugăciunile credincioşilor, dar mai ales prin jertfa vrednică de primit a liturghiei.” Sinodul porunceşte tuturor episcopilor „să-şi însuşească această învăţătură sănătoasă a purgatoriului, care ne-a fost transmisă prin cinstiţii părinţi ai bisericii şi prin sfintele sinoade, ca să fie crezută, păzită, învăţată şi predicată printre credincioşii lui Hristos… Sacrificiul liturghiei (mesa) se aduce pentru cei care au adormit în Hristos, dar care n-au fost pe deplin curăţiţi.”

Aceasta este învăţătura bisericii romane cu privire la purgatoriu. Ea nu are nici un sprijin în Cuvântul lui Dumnezeu* şi, chiar după mărturia sinodului, ea nu se întemeiază decât pe autoritatea părinţilor şi a sinoadelor. Vom vedea că ea este împotriva învăţăturilor Scripturii şi a mărturiei pe care ea o dă despre iubirea lui Dumnezeu şi despre lucrarea Domnului Hristos pentru îndreptăţirea păcătosului şi iertarea păcatelor.

Unde se află purgatoriul şi ce fel de suferinţe îndură sufletele acolo? Învăţătorii romani n-o spun, iar sinodul din Trente interzice întrebările curioase asupra acestui punct. Dar el vor- beşte de „focul purgatoriului” şi biserica romană, pentru a înduioşa pe cei vii de soarta sufletelor care se află acolo, îngăduie să fie înfăţişat prin tablouri unde sufletele sunt groaznic chinuite într-un foc arzător. Şi până când rămân sufletele în acest loc de suferinţă? „Până ce vor plăti ultimul bănuţ” (Matei 5.26), zic învăţătorii romani, aplicând fals textul acesta. Ei vor să spună printr-asta că sufletele îndură chinurile purgatoriului până ce ele vor fi curăţite deplin, iar dreptatea lui Dumnezeu va fi satisfăcută. Biserica romană mai spune că tăria suferinţelor poate fi îmblânzită şi durata scurtată prin anumite fapte făcute în folosul lor; dar sunt ei siguri că s-a plătit ultimul bănuţ şi că sufletele ies din purgatoriu şi că intră în cer? Nu, niciodată. Şi astfel sărmanii catolici sunt ţinuţi în nesiguranţă în ce priveşte soarta rudelor sau prietenilor morţi, cu toate că au primit şi ungerea (maslul) care, după Roma, trebuie să şteargă ultimele urme ale păcatelor, şi cu toate că s-au rugat şi au făcut slujbe. Iar cei care cred învăţătura aceasta sunt ţinuţi într-o continuă teamă, gândind la moartea care îi aruncă în chinurile purgatoriului, cu toată credinţa şi faptele lor, şi cine ştie pentru cât timp.

Dar, Dumnezeu să fie binecuvântat, purgatoriul nu-i decât o invenţie omenească şi, ca atare, o minciună. Toată învăţătura Scripturii se opune acestei învăţături.

Mai întâi nu se vede nicăieri vreo deosebire între păcatele de moarte şi cele veniale. Orice păcat este mortal. Dumnezeu spune că: „Plata păcatului este moartea” (Romani 6.23) şi după moarte vine judecata (Evrei 9.27). Dar adaugă: „Darul fără plată al lui Dumnezeu este viaţa veşnică în Hristos Isus Domnul nostru”. Iar Isus spune: „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (Ioan 3.16). Şi nu numai după moarte vom avea viaţa veşnică, ci o avem aici, acum, pentru că credem în Domnul Isus, căci este scris: „Cine crede în Fiul are (nu o va avea) viaţa veşnică” (Ioan 3.36). Mai citim: „Dragostea lui Dumnezeu faţă de noi s-a arătat prin faptul că Dumnezeu a trimis în lume pe singurul Său Fiu, ca noi să trăim prin El. El ne-a iubit pe noi şi a trimis pe Fiul Său ca ispăşire pentru păcatele noastre” (1 Ioan 4.9-10). Apoi: „Vedeţi ce dragoste ne-a arătat Tatăl, să ne numim copii ai lui Dumnezeu… Preaiubiţilor, acum suntem copii ai lui Dumnezeu” (1 Ioan 3.1-2). Şi vrea Dumnezeu să-Şi arunce copilul pentru care a dat pe Fiul Său şi care are viaţa veşnică, într-o închisoare îngrozitoare, cu suferinţe înspăimântătoare, până ce el îşi va plăti ultimul bănuţ? Asta ar fi iubirea mare cu care ne-a iubit (Efeseni 2.4)?

Este drept că, dacă copilul lui Dumnezeu greşeşte, Dumnezeu îl disciplinează aici, pentru a-l face părtaş sfinţeniei Sale (Evrei 12.7-10) şi această disciplină poate merge până la moartea trupului (1 Ioan 5.16; 1 Corinteni 11.30); Dumnezeu îngăduie de asemenea să fim încercaţi în felurite chipuri spre a ne curăţi de lucruri care nu se potrivesc cu starea noastră creştină (1 Petru 1.6-7). Dar nu vedem nicăieri în Scriptură că după această viaţă, credinciosul mai are de suferit pentru a satisface pe Dumnezeu, care a fost mulţumit pe deplin prin jertfirea Domnului Hristos. Dacă cel credincios pleacă de pe pământ, se mută pentru a fi cu Domnul Hristos (Filipeni 1.23) şi nu în purgatoriu. Părăsind trupul, el este cu Domnul (2 Corinteni 5.8). Scriptura spune că credincioşii au de adus mulţumiri Tatălui care i-a făcut vrednici să ia parte la moştenirea sfinţilor în l

umină „şi care ne-a strămutat în împărăţia Fiului dragostei Lui”, şi asta chiar de aici (Coloseni 1.13-14). Încetează credinciosul de a se bucura de aceste daruri fericite când a părăsit viaţa aceasta? Moştenirea sfinţilor în lumină poate fi un loc de chinuri, iar purgatoriul şi chinurile lui fac parte din împărăţia Fiului dragostei Lui? Nu!

Învăţătura purgatoriului este ca o insultă adusă iubirii perfecte a lui Dumnezeu şi nesocoteşte darurile acestei iubiri. Gândul purgatoriului ţine sufletele într-o teamă continuă. „în dragoste nu este frică,” spune apostolul Ioan şi „dragostea desăvârşită izgoneşte frica, pentru că frica are cu ea pedeapsa, şi cine se teme n-a ajuns desăvârşit în dragoste” (1 Ioan 4.18).

Doctrina purgatoriului este potrivnică Scripturii şi în ce priveşte învăţătura privitoare la lucrarea perfectă a Domnului Hristos împlinită pe cruce pentru mântuirea noastră deplină şi actuală şi pentru întreaga iertare de păcate. Cuvântul lui Dumnezeu ne spune că „Hristos a adus o singură jertfă pentru păcate”, „că suntem sfinţiţi prin jertfirea trupului lui Isus Hris- tos, făcută odată pentru totdeauna;” că „printr-o singură jertfă, a făcut desăvârşiţi pentru totdeauna pe cei ce sunt sfinţiţi;” şi în sfârşit, că: „Dumnezeu nu-Şi mai aduce aminte niciodată de păcatele lor” (Evrei 10.10,12,14,17). Dacă credincioşii sunt sfinţiţi, făcuţi desăvârşiţi pentru totdeauna, şi dacă Dumnezeu nu-Şi mai aduce aminte, ce nevoie mai este de purgatoriu? Mai pretinde Dumnezeu plata păcatelor de care nu-Şi mai aduce aminte, care sunt şterse pe deplin dinaintea ochilor Săi? Mai mult, este scris: „Sângele lui Isus Hristos, Fiul Lui, ne curăţeşte de orice păcat” (1 Ioan 1.7). Dacă mai trebuie să mergi în purgatoriu, această spusă a Scripturii nu este adevărată; Dumnezeu e făcut mincinos.

Mai citim: „Hristos S-a adus jertfă o singură dată ca să poarte păcatele multora” (Evrei 9.28), adică ale celor care cred, şi: „El a purtat păcatele noastre în trupul Său pe lemn” (1 Petru 2.24). Dar dacă mai trebuie să suferi în purgatoriu, atunci Hristos n-a purtat toate păcatele, adică lucrarea Lui este nedesăvârşită. Nu înseamnă asta o hulă? Fapt este că biserica romană vrea totdeauna ca omul să-şi aibă partea lui de făcut în lucrarea de mântuire, aici sau în viaţa cealaltă.

Cât de fericiţi suntem că ştim cu o siguranţă deplină că dacă credem în Domnul Isus, Dumnezeu ne-a „iertat toate păcatele noastre” (Coloseni 2.13), că suntem mântuiţi pe deplin, înviaţi în Hristos, înviaţi împreună cu El, aşezaţi cu El în locurile cereşti (Efeseni 2.5-6), că nu trebuie să ne mai temem de nici o condamnare (Romani 8.1), că suntem spălaţi, sfinţiţi, îndreptăţiţi, în numele Domnului Isus şi prin Duhul Dumnezeului nostru (1 Corinteni 6.11) şi, în sfârşit, că dacă trecem prin moarte, Domnul, şi nu purgatoriul, primeşte duhul nostru preafericit (Faptele Apostolilor 7.59).