Indulgenţele

La învăţăturile pocăinţei şi purgatoriului se mai adaugă şi aceea a indulgenţelor, în întregime falsă, străină şi potrivnică învăţăturii Scripturii. Dar înainte de a vedea ce se înţelege prin acestea, să amintim în câteva cuvinte ce ne spune Cuvântul lui Dumnezeu despre mântuirea sufletului nostru. El ne învaţă că suntem păcătoşi, depărtaţi de Dumnezeu şi vrăjmaşi Lui prin gândurile şi faptele noastre rele, lipsiţi de cer şi supuşi condamnării veşnice (Coloseni 1.21; Romani 3.23; Ioan 3.36); ne mai spune că suntem morţi în păcatele şi greşelile noastre, fără putere şi incapabili să venim la Dumnezeu prin noi înşine şi că nimic bun nu locuieşte în noi (Efeseni 2.1; Romani 5.6; 7.18). Mai mult: spune că „nimeni nu va fi îndreptăţit înaintea Lui prin faptele legii”, pentru că legea nu face altceva, decât scoate la iveală atât incapacitatea noastră de a fi îndreptăţiţi, cât şi tot răul care este în noi (Romani 3.20).

Cum să scapi de dreapta condamnare rostită împotriva noastră? Nu-i decât un singur izvor: Cuvântul lui Dumnezeu ne spune că numai harul dumnezeiesc ne poate mântui. „Voi sunteţi mântuiţi prin har, prin credinţă şi aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu; nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni” (Efeseni 2.8-9), deci mântuirea în întregime vine de la Dumnezeu şi ne este dăruită fără nici un merit din partea noastră, din pricina lucrării lui Hristos care a murit pentru greşelile noastre şi a înviat pentru îndreptarea nostră. Scumpul nostru Mântuitor S-a împovărat cu păcatele noastre şi le-a ispăşit prin jertfa Sa perfectă. Pe temeiul acestei jertfe ne iartă Dumnezeu şi ne socoteşte drepţi, după cum este scris: „Şi sunt îndreptăţiţi fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea care este în Hristos Isus. Pe El Dumnezeu L-a rânduit mai dinainte să fie ispăşire, prin credinţa în sângele Lui” (Romani 3.23-24). Ce fapte am mai putea adăuga noi la lucrarea perfectă a lui Hristos, care a mulţumit pe deplin pe Dumnezeu? „Fără plată” nu înseamnă că nu mai e nimic de plătit?

Biserica romană învaţă altfel; după ea, omul este în stare să facă binele prin el însuşi şi ca atare trebuie să facă fapte bune pentru a-şi asigura mântuirea. Şi ca dovadă că numai credinţa fără fapte nu-i de ajuns pentru mântuire, învăţătorii ei aduc cuvintele lui Iacov: „Credinţa fără fapte este moartă” şi: „Vedeţi dar că omul este îndreptăţit prin fapte, şi nu numai prin credinţă” (Iacov 2.17 şi 26). Dar Dumnezeu nu Se poate dezice; cuvintele Duhului Sfânt date prin apostolul Pavel sunt adevărate; acelea date prin apostolul Iacov la fel sunt adevărate, şi unele se potrivesc cu celelalte. Credinţa este în inimă, puterea ei dă viaţă şi curăţire (Faptele Apostolilor 15.9). Cine crede din inimă în Domnul Isus este (cu un cuvânt) regenerat, născut din nou. Duhul Sfânt lucrează în el viaţa nouă şi ajunge în stare de a face fapte plăcute lui Dumnezeu, în timp ce mai înainte, faptele ce le făcea erau moarte şi cu totul neplăcute lui Dumnezeu. Faptele pe care le face creştinul sunt roade, şi nu mijlocul de mântuire; ele sunt arătarea în afară a mântuirii lăuntrice, a vieţii din Dumnezeu în suflet. În acest înţeles spune Iacov, că un om nu este socotit drept numai prin credinţă, ci şi prin fapte, pentru că acestea sunt dovada că este în adevăr credincios. Într-un ceasornic, resortul care-i ascuns dovedeşte funcţionarea lui prin mişcările acelui balansor care se şi vede.

Mai avem încă asupra acestei chestiuni aşa de însemnate şi următorul text: „Când s-a arătat bunătatea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, şi dragostea Lui faţă de oameni, El ne-a mântuit nu pentru faptele pe care noi le-am făcut în dreptate, ci pentru îndurarea Sa, prin spălarea naşterii din nou şi prin înnoirea făcută de Duhul Sfânt, pe care L-a revărsat din belşug peste noi, prin Isus Hristos Mântuitorul nostru, pentru ca, fiind îndreptăţiţi prin harul Lui, să devenim moştenitori potrivit nădejdii vieţii veşnice” (Tit. 3.4-7). Iar după aceea, apostolul adaugă: „Cei care au crezut să fie cei dintâi în fapte bune” (versetul 8). Să mai luăm seama că faptele pe care le face creştinul, nu sunt faptele pe care le născoceşte sau le adaugă el; ele sunt roada Duhului, aşa cum spune apostolul: „Noi suntem lucrarea Lui (a lui Dumnezeu) şi am fost creaţi în Hristos Isus pentru faptele bune pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte ca să umblăm în ele” (Galateni 5.22; Efeseni 2.10).

Dar biserica romană s-a depărtat de la această învăţătură sănătoasă. Faptele pe care le susţine ea sunt: exterioare, adică: păzirea ritualurilor şi a slujbelor religioase, rugăciuni repetate de o sută de ori, posturi, schingiuiri, ca să îmblânzească oarecum carnea, pelerinaje în cutare sau cutare locuri cunoscute, întemeieri de biserici, capele sau mănăstiri, pomeni, a-ţi da toate averile, a te face sărac, a intra într-o mănăstire, a ieşi din lume, a te îmbrăca în sac; toate acestea şi multe altele sunt socotite drept fapte bune în stare de a-ţi cuceri drepturi în cer. Vezi ce spune Pavel în epistola către Coloseni 2.16-23.

După biserica romană, cu cât faci mai multe fapte din cele arătate, eşti cu atât mai mult sfânt, eşti cu atât mai vrednic de cer; şi s-a ajuns să se creadă că sunt oameni care fac fapte atât de multe încât sfinţenia lor depăşeşte pe cea necesară pentru a intra în cer. Cum ai putea să fii sfânt mai mult decât trebuie în ochii lui Dumnezeu! Cât de departe este acest lucru de ceea ce spune Cuvântul lui Dumnezeu! „Cine este sfânt să se sfinţească şi mai mult” (Apocalipsa 22.11). Pe acei oameni îi recunoaşte papa, adică îi declară sfinţi şi-i aşază în cer spre a fi invocaţi acolo. Dar asta nu-i destul. Făcând mai mult decât trebuie pentru a fi primiţi în cer, sfinţii aceştia au lăsat după ei o rămăşiţă de merite care pot fi folosite de alţii, spune biserica romană. Acestea sunt meritele care întrec ceea ce se poate cere. Dar ce spune Domnul Isus? „Când veţi fi făcut tot ce vi s-a poruncit, să ziceţi: „Suntem nişte robi netrebnici; am făcut ce eram datori să facem” (Luca 17.10).

În secolul al 13-lea un învăţător al bisericii de la Roma, numit Alexandru din Hales, denumit şi învăţătorul care nu poate fi contrazis, a născocit o nouă învăţătură. El spunea că Hristos a făcut mai mult decât trebuie pentru mântuirea oamenilor. O singură picătură din sângele ce L-a vărsat pe cruce era de ajuns, şi fiindcă El Şi-a vărsat mult sânge, adaugă acesta, rămâne pentru biserică o comoară de merite pe care veşnicia n-o poate seca. Este o învăţătură care n-are nici un temei în Scriptură. Şi nu-i decât roada gândurilor deşarte şi bolnave ale omului. Totuşi, papa Clement al Vll-lea a declarat învăţătura aceasta ca articol de credinţă, biserica romană aşa a primit-o. Această comoară a meritelor lui Hristos a fost sporită cu meritele ce trec măsura cerută, a sfinţilor, iar paza şi administrarea ei au fost încredinţate papei, locţiitorul lui Isus Hristos pe pământ, spune biserica romană.

Şi ce să faci cu aceste merite? Prin plata anumitor sume de bani sau prin împlinirea anumitor forme, biserica de la Roma dă fiecărui păcătos după nevoia acestuia — şi aici dăm peste ceea ce se numeşte indulgenţă. Şi cei vii pot să le dobândească pentru a micşora chinurile ce le îndură sufletele în purgatoriu, spun învăţătorii bisericii de la Roma. Nu-i lucru trist să vezi sufletele orbite şi înşelate prin astfel de învăţături? Cum am putea crede că meritele unei făpturi ca şi noi ar putea fi însuşite pentru ispăşirea greşelilor noastre? S-ar putea să ne gândim că am putea în vreun fel să cumpărăm meritele scumpului nostru Mântuitor, care a adus odată pentru totdeauna, jertfa care ispăşeşte toate păcatele noastre şi care dă gratis mântuirea şi viaţa veşnică? Şi ce groaznică pretenţie din partea unui om, să se socotească împărţitor a ceea ce stăpâneşte numai El şi a ceea ce numai Hristos poate da!

Indulgenţele au ajuns cel mai ruşinos negoţ. Printr-o sumă de bani plătită la biserică erai scutit de umilinţa şi amărăciunile pocăinţei. Puteai să te dai astfel păcatului fără nici o remuşcare. S-a ajuns până acolo încât să se stabilească o taxă a indulgenţelor care arată cât trebuie să dai pentru cutare sau cutare păcat, chiar din cele mai grosolane. Se mai dădeau indulgenţe şi pentru împlinirea cutărei sau cutărei fapte socotită bună. Astfel, papa Urban al II-lea promisese o indulgentă deplină, adică iertarea tuturor păcatelor făptuite, chiar a celor mai grozave crime, tuturor acelor care vor lua parte la cruciadă, adică la expediţia războinică făcută pentru a elibera Ierusalimul din mâinile Turcilor. O indulgenţă deplină sortită sufletelor din purgatoriu se dădea de către papa Pius al Vll-lea celor care după mărturisire şi împărtăşire spun în genunchi înaintea unui crucifix o anumită rugăciune.

Pentru a face să se folosească de comoara indulgenţelor cel mai mare număr posibil de suflete, papa Bonifaciu al VlII-lea în anul 1300 a publicat o bulă, vestind bisericii că se va serba la Roma, la fiecare sută de ani, câte un jubileu şi că tuturor acelora care se vor duce acolo li se va da câte o indulgenţă deplină, cu iertarea tuturor păcatelor lor. Nenumăraţi pelerini s-au dus din toate părţile la Roma, aducând bisericii şi daruri bogate. O sută de ani era însă prea mult. Se aşezară deci la început sărbători la 50 de ani, apoi la 33 de ani şi în sfârşit la 25 de ani. Şi fiindcă mulţi nu se puteau duce la Roma, s-au înfiinţat sărbători de acestea şi în alte locuri ale creştinătăţii şi împreună cu ele indulgenţele.

Acest negoţ cu indulgenţe a ajuns la culme, în starea cea mai ruşinoasă, în timpul Reformei. Papa Leon al X-lea, om uşuratic şi stricat, avea nevoie de bani pentru a-şi sătura poftele şi plăcerile costisitoare. Pentru a şi-i procura, sub pretext că vrea să termine biserica sfântul Petru din Roma şi să facă război cu Turcii, cu această ocazie a dat un mare avânt vânzării indulgenţelor, ale căror pieţe mai de seamă au fost aşezate în Germania şi Elveţia. Scandalurile ce s-au iscat, nemulţumirile ce izbucniseră, chipul grosolan şi nelegiuit în care lucrau cei atraşi la acest negoţ au fost una din cauzele Reformei. Vom vorbi despre aceasta mai târziu, cu voia Domnului.

Şi azi, biserica romană se foloseşte mereu de indulgenţe, deşi a înlăturat abaterile mai grosolane. Astfel, ea dă indulgenţe în anumite zile şi în anumiţi ani, spre împlinirea cutăror sau cutăror fapte bune, de exemplu pelerinaje, rugăciuni făcute înaintea anumitor altare sau adresate cutărui sfânt. Şi aceste indulgenţe sunt aplicate fíe aceluia care le capătă astfel pentru a-1 cruţa de chinuri în purgatoriu un anumit timp, fie în folosul persoanelor decedate şi în favoarea cărora sunt împlinite aceste fapte.

Am văzut astfel tot ceea ce formează papismul, acest sistem mare de învăţături care înlătură adevăratul creştinism. Mai avem încă de văzut mijloacele groaznice la care a recurs biserica romană pentru a ţine sufletele sub dominaţia ei.