Inchiziția

Inchiziţia era un tribunal bisericesc născocit de Roma ca să caute şi să pedepsească persoanele învinuite de preoţi, ca fiind eretice. Ce se înţelege prin acest cuvânt? De fapt erezie înseamnă orice învăţătură potrivnică Cuvântului lui Dumnezeu. Dar biserica romană numeşte cu acest cuvânt pe aceia care se împotrivesc învăţăturilor şi formelor ei. Astfel, dacă cineva tăgăduia că papa are putere de a ierta păcatele, sau dacă nu credea în liturghie sau în purgatoriu, sau dacă lepăda oricare altă tradiţie a bisericii romane, era socotit ca un eretic (rătăcit) demn de pedeapsă.

Cum trebuie să te porţi cu ereticii? Cuvântul lui Dumnezeu ne spune doar să-i înlăturăm şi să nu avem nici o legătură cu ei (Tit 3.10; 2 Ioan 10) şi aşa făcea biserica la început. Dar când s-a îndepărtat de învăţătura Scripturii, când i s-a adăugat tradiţia şi poruncile ei, şi când s-a înălţat, socotindu-se stăpâna conştiinţelor şi a inimilor, a ajuns să spună că trebuie pedepsiţi ereticii care nu voiau să se lepede de greşelile lor, adică să asculte de învăţăturile papei, iar pedeapsa era confiscarea averi- lor, închisoarea, în sfârşit moartea pe rug. Ea pretinde că se întemeiază pe cuvintele din Scriptură: „Sileşte-i să intre.”

Chiar pe la sfârşitul secolului al IV-lea un anume Priscilian*, şeful unei secte care-i poartă numele, a fost dat la moarte împreună cu câţiva dintre ucenicii lui pentru crima de „erezie”, din ordinul împăratului Maximilian. Acuzatorul lui cel mai de seamă era un episcop numit Itacius. Ambrozie din Milan şi alţi episcopi au socotit fapta aceasta atât de nevrednică de sarcina lui, încât el a fost excomunicat şi a murit în surghiun. Aşadar în timpul acela, a te ridica astfel împotriva ereticilor era vin lucru condamnabil pentru cei mai buni din biserică. Totuşi am văzut de exemplu în istoria lui Chrisostom şi a altora, cu câtă asprime erau trataţi aceia care nu urmau părerile religioase ale împăraţilor.

În secolul al Vl-lea, împăratul Iustinian a hotărât prin lege pedepse împotriva ereticilor, Iudeilor şi apostaţilor, însă nesupuşii erau urmăriţi de autorităţile civile. Cazurile de erezie erau duse în faţa tribunalelor obişnuite. Mai târziu episcopii au fost investiţi cu dreptul de a cerceta pe cei învinuiţi de erezie. Dacă nu se lepădau de ereziile lor, adevărate sau pretinse astfel, erau daţi puterii civile spre a fi pedepsiţi; însă urmărirea ereticilor nu se făcea într-un fel general, ci se judeca după hotărârile sinoadelor.

Către sfârşitul secolului al XII-lea s-au luat măsuri şi mai aspre şi mai generale pentru a căuta şi pedepsi pe aceia pe care biserica romană îi numea eretici, cum a fost cazul ereziei Albigenzilor răspândiţi prin sudul Franţei şi în altă parte; despre aceasta vom vorbi mai târziu. „Sfântul Scaun”, cum era şi este numit scaunul episcopal din Roma, îşi simţise puterea ameninţată prin înaintarea acestei erezii. În 1163, papa Alexandru convoacă un sinod la Tours.

Iată una din hotărârile acestei adunări. „Din cauza ereziei care este la Toulouse şi în multe părţi, poruncim episcopilor şi preoţilor Domnului care locuiesc în acele locuri de a veghea şi, sub pedeapsa anatemei, a interzice, acolo unde sunt cunoscuţi părtaşi ai acestei erezii, ca nimeni din ţară să nu cuteze a le da găzduire, nici vreun ajutor oarecare. Nu trebuie să fie nici o legătură cu aceste persoane, nici pentru a le vinde, nici pentru a cumpăra; pentru că, refuzându-li-se orice uşurare şi orice arătare de umanitate, să fie siliţi să părăsească rătăcirea vieţii lor. Şi cine va încerca să calce acest ordin va fi lovit cu anatema, ca părtaş al nelegiuirii lor. în ce priveşte pe eretici, dacă vor fi prinşi, vor fi aruncaţi în temniţe de către principii catolici şi lipsiţi de toate averile lor.” Iată cum vorbeau episcopii lui Isus Hristos, însărcinaţi să-I păstorească oile! Orice adunare a ereticilor era cu totul intersiză. Se va observa că ereticii erau pedepsiţi nu numai cu închisoarea, ci şi cu confiscarea averilor. O parte din aceasta o luau prinţii catolici, alta biserica romană. Acest lucru a făcut ca cei lacomi să fie îmboldiţi foarte mult de a aduce învinuire persoanelor bogate.

Papa Inocenţiu al IlI-lea (de la 1198 la 1216) a desfăşurat cea mai mare râvnă ca să nimicească tot ce era socotit ca erezie. El a convocat în 1215 al patrulea sinod din Latran, unde s-au dat mari şi aspre decrete împotriva celor ce se abăteau, nu numai de la hotărârile sinoadelor generale, ci şi de la biserica romană. Episcopii trebuiau să fie judecătorii. În acest sinod s-a hotărât: „Persoanele însemnate, numai bănuite de erezie, dacă nu se pot îndreptăţi singure, vor fi lovite cu sabia anatemii, şi toţi vor trebui să le ocolească. Dacă ele stăruie în excomunicare timp de un an, vor fi condamnate ca eretice.” Curând sistemul îşi capătă forma lui definitivă. La sinodul din Toulouse din 1229, s-a hotărât să se întemeieze o inchiziţie permanentă pentru a cerceta pe eretici. Dar numai în 1233, când papa Grigore al IX-lea luase puterea episcopilor de a pedepsi pe cei vinovaţi de erezie, şi o dăduse Dominicanilor, inchiziţia a luat forma unui tribunal lămurit. A fost numit „sfântul oficiu”, iar ofiţerii săi au fost numiţi inchizitori ai credinţei.

Înainte de a merge mai departe, să spunem cine erau Dominicanii. Un tânăr preot spaniol, numit Dominic de Guzman, născut în 1170, se distingea prin darul vorbirii lui, prin evlavia, ascetismul (sihăstria) şi supunerea sa faţă de biserica romană. Spre a o apăra împotriva ereticilor, a întemeiat la Toulouse ordinul fraţilor predicatori, care după numele lui au fost numiţi Dominicani. Cu toate că Dominic pretindea că nu trebuie să foloseşti împotriva ereticilor alte arme decât rugăciunea, convingerea şi exemplul, el a primit sarcina de inchizitor şi ca atare a prigonit pe Albigenzi cu cea mai mare cruzime. Semnul (emblema) era un câine ducând în bot o torţă aprinsă şi arzând lumea. Semn izbitor a ceea ce a fost el, pentru că viaţa i s-a desfăşurat urmărind pe eretici şi arzându-i. El a fost numit sfânt (canonizat) în 1234 şi este astfel imul dintre sfinţii pe care biserica romană îl cheamă să i se roage chiar! Apostolul Pavel spunea: „Nu sunt vrednic să fiu numit apostol, pentru că am prigonit biserica lui Dumnezeu.” Dominic şi-a trăit viaţa prigonind pe creştini, şi din cauza aceasta biserica romană a făcut din el un „sfânt” şi aşa i-a înscris numele în calendar. Doar, numai dacă se va fi pocăit înainte de moarte de cruzimile lui, cerând iertare lui Hristos, ceea ce nu ştim dacă s-a petrecut sau nu, numele lui nu va fi găsit scris printre sfinţii lui Dumnezeu. Dominicanii sunt îmbrăcaţi în robă albă, cu mantie şi capişon negru. Ei se leagă prin jurământ să facă tot ce este posibil spre a apăra biserica şi pe papa şi pentru a nimici erezia. Papa le-a dat aprobarea şi i-a numit „adevăratele lumini ale lumii”. Triste şi groaznice lumini, ca acelea pe care le dădeau rugurile pe care le aprindeau ei pentru a nimici pe aşa-zişii eretici!

Deşi în toate ţinuturile Europei de Apus fanatismul preoţilor catolici a dat focului prin puterea civilă pe aceia cărora ei le ziceau eretici, întemeiera inchiziţiei a întâmpinat o mare împotrivire în multe state. Însă în Spania şi Portugalia, cât şi în ţinuturile supuse acestor regate, groaznicul tribunal a fost aşezat în mod permanent şi a funcţionat cu o crudă asprime timp de aproape 600 de ani, nefiind desfiinţat decât la începutul secolului al XlX-lea.

Vom spune acum câteva cuvinte despre organizarea „Sfântului Oficiu” şi despre felul în care lucra. În fiecare ţinut unde era stabilită inchiziţia, se găsea un inchizitor general. Totdeauna, aceasta era un mare demnitar bisericesc care depindea numai de papa. Nici regele, nici prinţii, nici guvernatorul nu aveau putere asupra lui. Acesta numea alţi inchizitori pentru fiecare provincie unde trebuia făcută lucrarea lor. Sub aceştia erau numeroşi ofiţeri, toţi preoţi şi de obicei din ordinul Dominicanilor. Erau secretari, consilieri, pe lângă acei aşa-zişi alguazili (poliţai), însărcinaţi cu executarea ordinelor inchiziţiei şi familiarii sau servitorii. Orice persoană în legătură cu inchiziţia era ţinută prin jurământ solemn de a păzi secretul asupra celor ce se petreceau între zidurile ei. Orice martor chemat înaintea inchizitorilor, cât şi orice prizonier trebuia să depună acelaşi jurământ de a nu divulga ce a văzut sau a auzit acolo.
Pretutindeni unde se aflau persoane atinse de erezie, se trimiteau spioni care căutau să-i descopere. Servitorii erau ademeniţi să mărturisească împotriva stăpânilor lor. Se străduiau să facă pe prieteni să trădeze pe cei ce aveau încredere în ei; se încurajau copiii să-şi pârască părinţii „Sfântului Oficiu”. Orice băiat de 14 ani şi fată de 12 ani trebuiau să jure înaintea preotului că vor lepăda orice învăţătură potrivnică bisericii din Roma şi vor face tot posibilul pentru a urmări şi a denunţa pe cei ce-i vor şti ţinând aceste învăţături.

De două ori pe an se citea în toate bisericile un ordin care poruncea poporului să înştiinţeze pe inchizitori în şase zile asupra ereticilor pe care i-ar cunoaşte. Dacă nu, ei înşişi puteau să fie urmăriţi ca vinovaţi. Orice persoană bănuită de erezie, fie bogată, fie săracă, fie nobil, fie ţăran, preot sau laic, putea să se aştepte zi şi noapte să audă glasul alguazililor: „În numele Sfântului Oficiu, deschide” şi somat să se prezinte înaintea temutului tribunal, cu sau fără nici o speranţă de a-şi mai vedea locuinţa şi familia. A încerca să fugi era zadarnic, pentru că nu se cruţa nici un mijloc pentru a prinde pe fugari, iar agenţi ai inchiziţiei mişunau peste tot; de altfel fuga era socotită ca o mărturie de vinovăţie. A te împotrivi era şi mai puţin posibil, pentru că inchiziţia avea în mână toată puterea armată a regatului; şi apoi cine ar fi îndrăznit să ajute pe cineva împotriva slujitorilor inchiziţiei? Însemna a te expune la aceeaşi pedeapsă ca a ereticului.

Când un prizonier era târât înaintea tribunalului, nu se spunea niciodată pentru ce este învinuit, i se spunea să-şi mărturisească părerile eretice, chiar dacă nu le rostise niciodată nimănui şi le păstrase doar în capul lui. Pentru a-l aduce la această mărturisire se întrebuinţau tot felul de mijloace şi viclenii. De obicei judecătorii spuneau că ştiu tot ce-l priveşte, dar dacă mărturiseşte, se vor purta cu blândeţe faţă de el. Uneori chiar i se promitea iertarea dacă spune tot, cuvinte rareori împlinite, dacă nu chiar niciodată. A minţi în interesul bisericii nu era un păcat pentru agenţii Romei.

Dacă nu reuşeau cu vorba, se întrebuinţa tortura. Chiar dacă prizonierul îşi mărturisea credinţa, adesea era trecut prin ea, pentru ca chinurile să-l facă să denunţe şi pe cei care aveau aceeaşi credinţă ca el. Torturile erau groaznice, prea groaznice pentru a fi descrise. Mădularele erau desprinse; părţile delicate ale trupului erau arse etc. Suferinţele pe care păgânii le produceau creştinilor din cele dintâi secole nu întreceau pe acelea pe care „Sfântul Oficiu” le producea celor care se prezentau înaintea lui. Chinul se prelungea până se căpătau mărturisirile dorite sau până ce viaţa ereticului era în primejdie. Câţi martori credincioşi ai lui Hristos, bărbaţi sau femei, în Spania şi în alte ţinuturi supuse sălbăticiei Romei, n-au îndurat aceste suferinţe cu o statornicie de eroi, pentru dragostea Domnului şi a adevărului! „Ei nu şi-au iubit viaţa chiar până la moarte” (Apocalipsa 12.11).

Dacă tortura nu scotea mărturii de la prizonier, se întrebuinţa viclenia pentru a le dobândi. Se aducea în aceeaşi celulă o persoană acuzată (spuneau ei) tot de crime de erezie. Acesta vorbea împotriva bisericii şi inchiziţiei şi căuta, astfel, să capete de la învinuit vreun răspuns în acelaşi fel. Sau venea cineva să-l vadă sub cuvânt că-i aduce vreo mângâiere. Acesta spunea prizonierului că dacă vrea să i se destăinuiască, secretul îi va fi bine păzit şi că se va folosi de toată influenţa pe care o are pentru a-l elibera. Dacă prizonierul credea aceste cuvinte, îşi semna singur sentinţa de moarte. Întotdeauna se folosea acelaşi sistem de minciuni.

Când nu se găseau împotriva învinuitului destule dovezi pentru a-l condamna la moarte sau dacă îl recunoşteau că împărtăşise învăţături deosebite de ale bisericii romane, dar se pocăia, era câteodată iertat; dar din 2000 de cazuri, spune un istoric papistas, abia unul sau două erau iertate. Niciodată însă iertarea nu se dădea acelora pe care Domnul îi folosise ca slujitori ai Cuvântului Său. De altfel iertarea nu elibera pe deplin pe cei căiţi, cum îi numeau ei. Aceştia luau o pedeapsă mai mult sau mai puţin aspră. Adesea erau închişi pe viaţă, fie în închisorile inchiziţiei, fie, în cazul femeilor, prin mănăstiri. Alteori îi ţineau prin încăperi umede, fără lumină, unde nu pătrundea niciodată lumina sau unde nu puteau să stea nici în picioare, nici jos, nici culcat.

Aceia împotriva cărora doi martori spuneau că i-au auzit vorbind contra Romei sau care erau socotiţi că au astfel de învăţături, dar nu vor să mărturisească, erau pedepsiţi cu moar tea prin foc. Dar inchizitorii şi slujitorii lor nu rosteau şi nu executau sentinţa. Nu; biserica romană are groază de sânge, spunea ea, şi opreşte pe preoţii ei de a-l vărsa. Când „Sfântul Oficiu” judeca şi socotea că un om este vrednic de moarte, îl încredinţa braţelor seculare, adică magistraţilor civili, recoman- dându-le cu ipocrizie să-l trateze cu blândeţe şi să nu se atingă de viaţa lui. Era numai un fel de a vorbi şi magistraţii ştiau lucrul acesta. Ei nu uitau că a cruţa pe unul dintre cei condamnaţi de inchiziţie, însemna să fie ei înşişi bătuţi şi expuşi răzbunării groaznicului tribunal. Dimpotrivă, dacă ardeau pe cel condamnat, căpătau aprobarea preoţilor, iar papa le ierta păcatele. Trei ani de indulgenţe căpătau toţi aceia care luau parte la chinul ereticilor.

Inchizaţia s-a stabilit mai întâi în Franţa împotriva Albigenzilor. După aceea ea s-a dezlănţuit împotriva Evreilor şi a Maurilor. Evreii erau foarte numeroşi în Spania şi, sub stăpânirea îngăduitoarea a Maurilor, au dobândit mari averi. Sub cuvânt că Iudeii stricau pe creştini şi că pângărâseră sfintele moaşte — de fapt însă pentru a le răpi averile — regele Ferdinand le-a poruncit sau să se facă creştini, sau să părăsească regatul. Mulţi au ales să plece, mai bine părăsind casele şi averile, decât să îmbrăţişeze o religie care pentru ei era o idolatrie. Alţii s-au învoit să fíe botezaţi, dar urând şi mai departe o religie pe care o primiseră de frică, iar pe ascuns îndeplineau mai departe vechile lor forme religioase. La început împotriva lor şi-a îndreptat inchiziţia puterea, spre a-i descoperi şi pedepsi. Mii de oameni au fost arşi sau pedepsiţi, iar regele şi inchiziţia au împărţit averile între ei.

Maurii erau Arabi mahomedani care în secolul al VIII-lea au năvălit în cea mai mare parte din Spania şi au întemeiat acolo un regat înfloritor. Se văd şi azi ruinele, urme ale strălucirii lor trecute. Încetul cu încetul prinţii creştini care au fugit în munţii Asturiilor, în nordul ţării, au recucerit provinciile ocupate de Mauri şi i-au izgonit în Africa. Apoi Granada, capitala lor, a fost luată în 1492, de regele Ferdinand şi soţia sa Izabela, dar stăpânirea lor s-a sfârşit repede. Ultimul rege al lor, Boabdil, s-a retras în Alpujarra. I se îngăduise să locuiască în Spania, iar foştilor săi supuşi care rămâneau în ţară li s-a permis libertatea religioasă. La început, Maurii au fost primiţi cu îngăduinţă.

Un episcop, numit Fray Hernando de Talavera, care era un adevărat creştin, avea pe inimă aducerea sufletelor la Hristos; şi lepădându-se de o afacere care îi aducea multe bogăţii, a primit să fie arhiepiscop al Grenadei. El înţelesese că pentru a aduce pe Mauri la creştinism trebuia să le vestească pe Hristos; a început să lucreze printre ei şi a tradus Biblia în limba arabă. Prin duhul său blând şi prin viaţa-i curată, el a câştigat iubirea Maurilor care îl ascultau cu plăcere. Dar acest fel de a răspândi Evanghelia nu plăcea celorlalţi episcopi şi consilierilor regelui şi reginei. Fray Hernando a trebuit să li se supună şi s-a retras; a fost învinuit chiar de erezie, dar a fost scăpat de către papa.

La stăruinţa preoţilor care l-au convins că trebuie să cureţe pământul Spaniei de tot ce nu era creştin, regele şi regina, împotriva tratatelor, au silit pe fostul rege să părăsească Spania, iar Maurii au fost puşi să aleagă între a fi izgoniţi sau botezaţi. Dar ce valoare aveau asemenea creştini? Numele lui Isus era şi mai mult urât de către aşa-zişii convertiţi care îşi păstrau în taină vechile lor obiceiuri religioase. Sfântul Oficiu găsea într-asta atâtea prilejuri să lucreze, pentru că îi erau pârâţi cei care practicau în ascuns formele musulmane, iar averile celor condamnaţi intrau în mâinile regelui şi ale inchizitorilor. Ce creştinism! Domnul Isus spusese ucenicilor Săi: „Nu vă strângeţi comori pe pământ” şi încă: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri”.

Dar, în afară de Iudei şi Mauri, în urma Reformei, după ce sufletele au fost lumiate şi aduse la Domnul prin Cuvântul lui Dumnezeu şi scrierile reformatorilor, inchiziţia îşi îndrepta împotriva acestora puterile ei. Într-adevăr, aceasta era primejdia de moarte pentru biserica romană. Nimeni nu se gândise să se facă iudeu sau mahomedan; dar Cuvântul lui Dumnezeu arăta greşelile bisericii catolice şi, primit în inimă, făcea ca sufletele credincioase să iasă şi să se despartă de acest sistem de nelegiuire. De aceea inchiziţia a pus totul în mişcare pentru a înăbuşi adevărul: închisori, fierul, focul, copleşind şi nimicind pe cei care erau martori ai adevărului. O făcuse şi mai înainte în alte locuri, ori de câte ori adevărul luminase sufletele şi îl mărturisise, dar în Spania şi Portugalia persecuţia a luat un caracter sistematic. Inchiziţia nu a fost desfiinţată în Spania decât la începutul secolului trecut, dar duhul care a influenţat-o a pierit oare? În decursul unui secol, numai în Spania, sub şase mari inchizitori (secolul al XVI-lea), mai mult de 10.000 persoane au fost arse pe rug şi mai mult de 225.000 persoane au fost condamnate la felurite chinuri! Şi toate cruzimele ei adunate se făceau în numele Aceluia care S-a dat de bunăvoie pe El însuşi pentru mântuirea oamenilor, şi care spunea lui Ioan şi lui Iacov care cereau să coboare foc din cer peste oamenii care nu primiseră pe Stăpânul lor: „Nu ştiţi de ce duh sunteţi însufleţiţi!”