Martorii adevărului în apus

Încă de pe timpul împăratului Constantin, care îmbrăţişase creştinismul, se strecuraseră în biserică lumea şi stricăciunea, superstiţiile şi învăţăturile rele, şi în acelaşi timp şi pretenţia episcopilor Romei şi a clerului de a stăpâni asupra laicilor şi de a-şi impune învăţăturile lor întemeiate pe tradiţii. Dar tot de atunci s-au găsit credincioşi care n-au vrut să părăsească învăţăturile apostolilor şi care din această cauză au avut de suferit persecuţii şi moarte.

Dar nu numai simpli creştini şi-au arătat astfel nemulţumirea împotriva Romei şi a abuzurilor ei. În secolul al V-lea, un preot din sudul Franţei, numit Vigilantius, s-a ridicat cu înverşunare împotriva cultului moaştelor, pelerinajelor, rugăciunilor aduse sfinţilor, postului şi a torturilor trupeşti, cât şi împotriva celibatului preoţilor. În secolul al IX-lea, Claudiu, episcop de Turin, s-a ridicat împotriva aceloraşi rătăciri. Bisericile erau pline de chipuri şi el a pus să fie luate şi arse, la fel şi crucile. El spunea poporului că, a te închina lui Jupiter şi Saturn — sau statuilor lui Petru şi Pavel — este totuna. „Trebuie să i te închini sau s-o porţi?” spunea el. „Dacă s-ar adora orice lemn cioplit în formă de cruce, pentru că Hristos a fost răstignit pe cruce, de ce nu, atunci, şi ieslele, scutecele, corăbiile, măgarii?” Iar în ce priveşte moaştele, tot atât e, spunea el, a cinsti un os de dobitoc sau un os de sfânt. Dar Claudiu nu se mulţumea să lupte împotriva superstiţiilor romane. Priceput în Scripturi, pe care le citea cu râvnă, el susţinea că suntem mântuiţi numai prin credinţă şi că toţi ceilalţi apostoli simt egali lui Petru. În acelaşi secol, însă ceva mai târziu, un călugăr saxon, numit Gottschalk, socotea greşită învăţătura mântuirii prin fapte şi susţinea adevărul mântuirii fără plată, prin credinţă, tot aşa ca şi alte învăţături ale Scripturii. El a fost condamnat de către un sinod, bătut cu nuiele în public şi aruncat în închisoare. Acolo a şi murit, după nouăsprezece ani.

Să ne întoarcem la creştinii despre care am vorbit la început. Nu putem să schiţăm istoria lor din timpurile apostolice, fiindcă nu ne-a fost păstrată. Ştim numai că, în ciuda persecuţiilor, ei au dăinuit de-a lungul secolelor şi în multe ţinuturi, cunoscuţi fiind sub diferite nume, ca acel al Catarilor (cei curaţi) sau Albingenzilor (nume venit de la oraşul Albi, unde ei erau numeroşi), Vaudezilor, nume a cărui origine este nesigură, sau săracilor din Lyon (vom vedea de unde vine numirea aceasta din urmă). De prin jumătatea secolului al XII-lea se aflau în multe părţi ale continentului, în Franţa, în Italia, în Spania, în Germania, mici adunări alcătuite în parte din meseriaşi săraci, despărţiţi de biserica din Roma, şi care preţuiau Sfintele Scripturi. Dar urme de ale acestora se găsesc încă de prin secolul al II-lea. În acest timp, misionarii răsăriteni numiţi „Poblicani” (cuvânt provenit poate de la Paulicieni), au venit din Italia în Franţa, în provinica Perigord şi în episcopatul Limoges. Acolo au dobândit un mare număr de ucenici, nu numai printre cei săraci, ci şi printre nobili. După aceea ei au căutat să se întindă şi în alte ţinuturi. Astfel, către anul 1022, au sosit în Orleans un ţăran din Perigord şi o Italiancă. Ei au vestit ceea ce cunoşteau şi şi-au făcut un anumit număr de aderenţi printre oamenii din popor; ba încă ei au convins şi pe câţiva nobili şi pe mai mulţi călugări. Se adunau noaptea, în taină, fără îndoială, de teama persecuţiei. în aceste adunări, se citeau şi se lămureau Scripturile.

Poblicanii spuneau că Scripturile rămân literă moartă, dacă Duhul Sfânt nu vine să le lumineze inima. Ei spuneau că botezul n-are nici o valoare în ce priveşte mântuirea, lepădau invocarea sfinţilor şi prezenţa adevărată a lui Hristos în euharistie. Au fost daţi pe faţă regelui Franţei, Robert, zis şi „cel evlavios”, ca eretici; acesta a pus să fíe cercetaţi de arhiepiscopul din Sens. Au fost condamnaţi la moarte. Numai doi dintre ei s-au lepădat. Pe când ceilalţi, printre care se aflau zece călugări şi mai mulţi credincioşi, erau duşi la moarte, au trecut prin faţa regelui şi reginei Constanţa. Acesta (regele), văzând printre bănuiţi pe bătrânul său duhovnic, cuprins de mânie, îl lovi cu bastonul şi-i sparse un ochi. Martirii, însă, gata de moarte, spuneau: „Faceţi cu noi ce voiţi; de pe acum vedem pe regele nostru ceresc, întinzându-ne mâinile pentru a ne scoate biruitori.”

Mai târziu, izbucnind prigoana în Franţa, mulţi au fugit în Polonia. Dar şi acolo au fost persecutaţi şi mulţi au pierit în foc. În 1163 câţiva au fost prinşi într-o şură unde aveau adunarea şi au fost condamnaţi să fie arşi pe rug. Din mijlocul flăcărilor, unul dintre căpeteniile lor, numit Amold, îşi puse mâinile pe tovarăşii săi de suferinţă, spunându-le: „Fraţilor, fiţi statornici în credinţa voastră; de astăzi veţi fi adăugaţi la martirii lui Hristos.” Se spune că se afla printre aceşti zişi sectanţi, şi o fetiţă care nu se lepădase, dar pe care alţi oameni o scăpaseră, fiind izbiţi de tinereţea şi frumuseţea ei; văzând cum flăcările mistuie pe cei condamnaţi, ea strigă: „Unde e Arnold, cinstitul meu învăţător?” Şi cum i l-au arătat dându-şi sufletul, ea s-a smuls din mâinile celor ce o ţineau şi, acoperindu-şi faţa, se aruncă în mijlocul flăcărilor. Faptă frumoasă şi izbitoare, omeneşte vorbind; dar era ea totodată după voia lui Dumnezeu?

Astfel, pretutindeni, biserica romană urmărea şi dădea la moarte ca eretici pe aceşti umili creştini care se întemeiau pe Cuvântul lui Dumnezeu. Fără îndoială că ei nu aveau lumina pe care o avem noi şi poate că în învăţătura lor se strecurau şi greşeli, dar ei se ridicau împotriva idolatriei de la Roma şi a formelor ei şi se încredeau numai în mântuirea lui Hristos. În anul 1212, cinci sute dintre aceşti credincioşi bărbaţi şi femei au fost prinşi la Strasbourg. Printre ei se aflau nobili, preoţi, bogaţi şi săraci. Aceştia au declarat că fraţi ai lor erau foarte mulţi în Piemont (Italia), în Franţa, atât la miazănoapte cât şi la miazăzi, la Neapole, în Sicilia, în Italia, în Flandra. Dintre aceşti cinci sute de prizonieri, au fost arşi de vii optzeci, dintre care 12 preoţi şi 23 femei. Unul dintre ei, numit Ioan, a vorbit mulţimii, terminând astfel: „Suntem cu toţii păcătoşi, dar nu pentru vreo învăţătură mincinoasă, nici pentru vreo faptă rea suntem noi condamnaţi la moarte. Noi avem păcatele iertate, dar nu prin mijlocirea preoţilor, nici prin vrednicia faptelor noastre.”

Fără îndoială că printre cei care se despărţeau de biserica romană erau şi adevăraţi eretici, dar Roma punea la un loc pe toţi cei care nu se supuneau autorităţii ei şi chiar avea tot interesul să amestece pe adevăraţii credincioşi cu ereticii, pentru a-i putea condamna pe toţi. Dar, fără a ne opri prea mult asupra persecuţiilor pe care le-au suferit aceşti martiri ai lui Dumnezeu, vom da câteva amănunte asupra lor. După cum am văzut, erau arătaţi sub diferite nume, dar ei îşi spuneau creştini, iar între ei îşi spuneau „fraţi”. În diferite regiuni erau numiţi fraţi apostolici, fraţi elveţieni sau italieni. Unul dintre prigonitorii lor, Rainerio Sacchoni, dă despre ei o mărturie demnă de luat în seamă. El îi cunoştea bine, iar mărturia sa dă de bănuit, pentru că după ce fusese cu ei, se întorsese în biserica romană, se făcuse dominican şi devenise inchizitor: „Dintre toate sectele” spunea el, „nici una nu este atât de primejdioasă biseicii, ca Leoniştii şi aceasta pentru trei motive: fiindcă datează din timpuri străvechi, unii dintre ei fiind de pe vremea papei Silvestru (anul 315). Mai mult: este secta cea mai numeroasă. Cu greu găseşti un ţinut unde să nu fie şi ei. În sfârşit, în timp ce celelalte secte insuflă groază prin hulele lor împotriva lui Dumnezeu, Leoniştii au o mare înfăţişare de evlavie şi, mai ales, trăiesc înaintea oamenilor o viaţă cinstită. De altfel, ei mărturiseau întregul adevăr cu privire la Dumnezeu, precum şi toate învăţăturile cuprinse în simbolul apostolilor. Însă, în acelaşi timp ei aveau oroare faţă de biserica din Roma şi faţă de preoţii romani.” Asta era crima lor cea mare! Să fi dus o viaţă lumească şi chiar stricată; atâta timp cât rămâneau supuşi Romei (papei), totul era bun.

Inchizitorul Rainerio Sacchoni continua să descrie pe Vaudezi, pentru ca, spune el, orice bun catolic să-i poată recunoaşte şi să-i prindă. „Îi veţi cunoaşte după purtarea lor şi după felul lor de a vorbi. Sunt oameni serioşi şi modeşti. În îmbrăcămintea lor nu se vede nici lux nici neorânduială, sunt hotărâţi în treburi şi ocolesc jurămintele mincinoase şi înşelătoriile. Nu umblă după bogăţii, ci se mulţumesc numai cu cât le trebuie. Sunt oameni curaţi şi înfrânaţi şi fug de localurile de noapte şi de locurile de petreceri. Ei se stăpânesc de la mânie, îşi văd totdeauna de lucrul lor sau mai degrabă preocupaţi să se înveţe unul pe altul, ceea ce îi face să lipsească de la rugăciunile şi învăţăturile bisericii. Se mai recunosc după vorbirea lor simplă şi serioasă, lipsită de cuvinte de prisos. Ei nu-şi îngăduie nici convorbiri uşuratice, nici minciuni, nici judecăţi.”

Iată o frumoasă mărturie, fără îndoială. Atunci de ce să urmăreşti pe Vaudezi ca pe nişte făcători de rele şi să-i prigoneşti până la moarte? Acelaşi inchizitor arată motivele şi socoteşte pagubele bisericii catolice din cauza Vaudezilor: „Ei pretind că sunt adevărata biserică şi spun că cea romană este prostituata din Apocalipsa 17. Tăgăduiesc să se fi făcut vreodată vreo minune în această biserică. Socotesc fără preţ poruncile pe care biserica le-a introdus după timpul apostolilor şi spun că nu trebuie să le păzeşti. Astfel, ei leapădă sărbătorile, posturile, ordinele călugăreşti şi lucrurile binecuvântate de biserica romană. Ei se ridică împotriva sfinţirii bisericilor şi cimitirelor, ca fiind născociri ale preoţilor, ca să-şi sporească câştigurile. Unii dintre ei spun că botezul copiilor nu foloseşte la nimic, fiindcă ei nu pot să creadă. Ei leapădă taina confirmării, iar în locul ei, cei care îi învaţă îşi pun mâinile asupra ucenicilor. Nu cred că trupul şi sângele lui Hristos se află în taina cinei; pentru ei, pâinea este numită trupul lui Hristos în mod figurat. Ei spun că preotul, care este un păcătos, nu poate să lege nici să dezlege pe nimeni, fiindcă el însuşi este legat, şi că orice laic evlavios şi priceput poate să ierte pe altul şi să-i impună pocăinţă. Leapădă cea din urmă ungere (maslul) şi spun că nu este purgatoriu şi că rugăciunile pentru morţi nu folosesc la nimic. Darurile pentru morţi, adaugă ei, sunt bune numai pentru preoţi. Batjocoresc sărbătorile ţinute în cinstea sfinţilor şi lucrează în zilele de sărbătoare. Ei nu primesc Vechiul Testament. Spun că aceia dintre ei care simt în stare, să ţină minte cuvintele Scripturii, spre a învăţa pe alţii. Nu numai bărbaţii învaţă pe alţii, între ei, ci şi femeile, dar nu în public, ci numai în particular.”

În sfârşit, inchizitorul pretinde că în locul căsătoriei ei practică necurăţia, dar asta, fără îndoială, pentru faptul că nu se duceau la preoţi pentru a se căsători. Iar în ce priveşte lepădarea Vechiului Testament, chiar documetele proprii ale Vaudezilor dovedesc tocmai contrariul. Mai este posibil, de asemenea, că cea mai mare parte nu aveau decât Noul Testament în limba obişnuită, cel Vechi nefiind tradus. Este adevărat că anumiţi eretici pe care Romanii bucuros îi confundau cu ei, nu primeau această parte a Scripturii ca venind de la Dumnezeu.

În popor, Vaudezii treceau drept un fel de vrăjitori care se adunau prin pivniţe întunecoase spre a chema pe Diavolul, care venea în mijlocul lor, având un chip îngrozitor. Se mai spune că demonii li se înfăţişau în chip de pisici, de broaşte; dar cronicarul care aduce ştiri populare şi care totuşi era vrăjmaşul lor, spune că acestea sunt nişte istorisiri închipuite. „Ceea ce îi face primejdioşi, adaugă el, este marea lor înfăţişare de evlavie.”

Ca să condamne învăţăturile şi pretenţiile bisericii de la Roma, aşa cum şi făceau, Vaudezii se întemeiau pe Biblie. Tot din această Carte Sfântă îşi scoteau încrederea lor. Trăiau experienţa naşterii din nou şi îndreptăţirea şi mântuirea păcătoşilor prin credinţa în Domnul Isus. Şi mai spuneau că Biblia este o carte închisă, dacă Duhul Sfânt nu luminează sufletul, spre a-l face să o înţeleagă. Ataşamentul lor faţă de Cuvântul lui Dumnezeu era mare. Din anul 1203, mai multe părţi au fost traduse în limba poporului şi răspândite în mulţime. Asta a dat naştere hotărârii sinodului din Toulouse în 1229, care oprea să se împartă aceste scrieri laicilor. Dar Vaudezii spuneau că pentru a pricepe gândul Domnului, trebuie să te întorci la învăţătura Domnului Hristos şi ale apostolilor Săi. „Aceşti eretici, spunea un inchizitor, pretind că învăţăturile Domnului Hristos şi a apostolilor Săi sunt tot ceea ce avem nevoie pentru mântuire, fără orânduielile bisericii.” Chiar după spusele vrăjmaşilor lor, studiul Sfintei Scripturi era cea mai însemnată îndeletnicire a lor. „Toţi,” spune unul dintre judecătorii lor, „bărbaţi şi femei, mari şi mici, zi şi noapte, nu fac altceva decât cercetează sau învaţă din Biblie; lucrătorul care nu mai are răgaz în timpul zilei, o citeşte noaptea; aşa îşi neglijează rugăciunile” (vrea să spună „liturghia”).

Poruncile date împotriva lor de Roma şi de sinoadele ei n-au împiedicat pe Vaudezi de a sfătui pe orice persoană în vârstă de 20 ani să citească Biblia în fiecare zi. Şi pe oriunde erau risipiţi prin Europa, credinţa lor şi învăţăturile lor erau aceleaşi. Unul dintre vrăjmaşii lor care prin secolul al Xll-lea văzuse câţiva din ei prin nişte munţi îndepărtaţi, unde căutaseră adăpost, scrie: „Sunt îmbrăcaţi în piei de oaie şi nu cunosc întrebuinţarea rufăriei. Trăiesc la un loc cu vitele în colibe făcute de piatră de cremene, cu un acoperiş teşit învelit (acoperit) cu pământ. Mai au pe deasupra şi două peşteri mari în care se ascund când sunt urmăriţi ca ertici. Dar asa săraci cum simt, ei se arată mulţumiţi şi, cu toate că în afară par aspri şi sălbatici, ştiu să citească şi să scrie şi cunosc de ajuns limba franceză pentru a înţelege Biblia. Cu greu s-ar găsi printre ei vreun băieţel care să nu poată da socoteală cu pricepere de credinţa pe care o trăiesc ei.”

Vaudezii erau vrednici de luat în seamă pentru faptul că învăţau pe dinafară părţi însemnate din Scriptură. Aceasta era de mare folos într-un timp când îţi trebuia mai mult de un an ca să copiezi un exemplar al Bibliei şi când un astfel de manuscris costa mai mult de 1500 de franci. Apoi preoţii romani ardeau toate părţile din Scriptură care le cădeau în mână, dar nu se puteau atinge de ce era scris în memorie şi în inimă. Vaudezii din Piemont aveau păstori numiţi bărbi, adică „unchi”, cuvânt de respect şi de iubire totodată. Pregătirea bărbilor pentru vestirea Cuvântului consta în a învăţa pe dinafară evangheliile după Matei şi Ioan, toate epistolele şi cea mai mare parte a Psalmilor, a Proverbelor şi prorocilor. Tinerii de prin văi alcătuiau un fel de societăţi, în care fiecare membru trebuia să înveţe pe dinafară un anumit număr de capitole. Când se strângeau pentru adunare, adesea prin vreun coclau îndepărtat de munte, aceşti noi leviţi, citind în faţa păstorului, spuneau unul după altul capitolele din preţioasa Carte. Cât de scump le era acest Cuvânt dumnezeiesc! Inchizitorul Rainerio spunea că el cunoştea printre ei un simplu ţăran care putea să spună pe dinafară toată cartea Iov şi pe mai mulţi care ştiau pe dinafară aproape tot Noul Testament. Această cunoaştere a Scripturilor îi făcea în stare să se împotrivească acelora care voiau să-i atragă în biserica romană; ba încă făceau de ruşine pe vrăjmaşii lor. Un călugăr trimis la ei spre a-i încredinţa de ereziile lor, s-a întors ruşinat cu totul, spunând că în toată viaţa lui nu învăţase atâtea din Scriptură ca în cele câteva zile pe care le petrecuse împreună cu aceşti eretici. Iar copiii erau vrednici urmaşi ai părinţilor. Unul dintre învăţaţii de la Sorbona care fusese trimis de la Paris la Vaudezi, recunoştea că învăţase şi înţelesese din învăţăturile cu privire la mântuire, prin rugăciunile acelor băieţaşi, mai mult decât din toate certurile şi discuţiile teologice dintre învăţaţii pe care îi auzise. Bemard de Clairvaux, numit sfântul Bernard şi care luptase împotriva lor, spunea că ei îşi apărau ereziile cu cuvintele Domnului Hristos şi ale apostolilor.

Vaudezii nu păstrau pentru ei comoara adevărului aflat în Scripturi. Erau neobosiţi în râvna lor pentru a-l vesti. Iar dacă erau persecutaţi şi izgoniţi în alte ţinuturi, vesteau acolo Cuvântul, ca cei din Ierusalim care se împrăştiaseră din cauza prigonirii care venise cu ocazia uciderii lui Ştefan (Faptele Apostolilor 11.19-20). Evangheliştii lor, pe care îi numeu apostoli, adică trimişi, mergeau de obicei doi câte doi, un bătrân cu câte un tânăr. Pentru a nu fi recunoscuţi, se transformau în colportori sau negustori ambulanţi, ducând pachete cu mărunţişuri pentru găteală, voaluri, inele sau cuţite, ace, mărgele. în schimb căutau: ouă, brânză, veşminte, pentru că le era oprit să primească bani. Dacă ajungeau la vreun frate erau primiţi cu bucurie şi toţi se grăbeau să le dea găzduire, pentru că se gândeau că este plăcut înaintea lui Dumnezeu să primeasă pe solii Săi. Mulţi dintre aceşti misionari erau studenţi în medicină; călătorind, foloseau cunoştinţele lor medicale. Dar ţinta lor de căpetenie era mântuirea păcătoşilor. În castele sau în colibe, bogaţilor sau săracilor, pretutindeni unde li se deschidea uşa, vesteau pe Domnul Hristos.

Rainerio Sacchoni istoriseşte cât erau de dibaci Vaudezii în vestirea învăţăturilor lor şi ne şi spune cum procedau. Se prezentau, de exemplu, drept colportori, intrau în castel şi arătau mărfurile lor castelanului şi castelanei. „Jupâne”, spuneau ei, „n-aţi vrea să cumpăraţi inelul acesta sau pecetea aceasta? Doamnă, nu vreţi să vă uitaţi la aceste batiste sau la aceste dantele de perdele? Se vând ieftin.” Dacă, după cumpăra- re, întrebau pe negustor, dacă mai avea să dea şi alte lucruri, acesta spunea: „Oh! da; am nişte nestemate mult mai scumpe decât acestea şi vi le voi da în dar, dacă îmi promiteţi că nu mă trădaţi. Am o piatră scumpă venită de la Dumnezeu, o podoabă de un preţ foarte mare, care aprinde dragostea lui Dumnezeu în inima aceluia care o poartă: este Cuvântul lui Dumnezeu prin care El împărtăşeşte oamenilor gândurile Sale.” Şi atunci colportorul le citea sau le spunea pe dinafară părţi din Evanghelii, cu care memoria lui era bine pregătită. Dacă era încurajat să urmeze, după ce a citit, de exemplu, tot capitolul 1 de la Luca, repeta locuri ca acestea: „Vai de voi, căci voi închideţi oamenilor împărăţia cerurilor. Nici voi nu intraţi în ea şi nici pe ceilalţi care vor să intre nu-i lăsaţi să intre. Vai de voi care mâncaţi casele văduvelor etc” şi le arăta că aceasta se potriveşte preoţilor şi călugărilor. Adesea lăsa manuscrisul în mâna ascultărilor săi. Dar ţinta acestor evanghelişti era mai degrabă să facă sufletelor cunoscută dragostea lui Dumnezeu şi a Domnului Isus şi de a aprinde dragostea aceasta în inimi, decât de a vorbi împotriva clerului.

Cei care, fiind învăţaţi de Domnul, aveau pe inimă binele fraţilor lor, dar nu puteau să călătorească, trimiteau scrisori către diferite adunări, iar apostolii drumeţi sau alţi fraţi le duceau la destinaţie. Era primejdios să pună pe ele adresa; se scria dedesubt doar: „Fraţilor creştini”. Purtătorii ştiau bine cui să le dea. Oriunde puteau, apostolii predicau, adesea sub cerul liber. Fraţii mai aveau şi adunări de rugăciune şi de cercetare a Cuvântului, precum şi şcoli pentru copii. De asemenea, toţi aveau obiceiul să mulţumească înainte de masă şi aveau şi adunare de familie. Fraţii construiau aziluri pentru săraci şi săli modeste de rugăciuni alăturate acestora, pentru că socoteau că nu era nevoie să înalţe, cu cheltuieli mari, biserici minunat de frumoase spre a adora acolo pe Dumnezeu. Ştiau că Domnul Isus Se află acolo unde sunt adunaţi doi sau trei pentru numele Lui. Luau cina în amintirea Domnului care Şi-a dat viaţa pentru noi şi gândeau că după cum Domnul Hristos ne-a iubit, şi noi trebuie să ne iubim unii pe alţii.

Vaudezii, în general, erau urâţi de clerul roman şi de cei care îl urmau orbeşte; erau totuşi şi catolici care, rămânând lipiţi de formele şi de ceremoniile bisericii, simpatizau pe fraţi şi erau sufleteşte în legătură cu ei. Alt lucru de observat este că fraţii şi evangheliştii din timpul acela, în multe privinţe greşeau; dar iubeau pe Domnul, îşi găseau fericirea lor în legătura lor cu Dumnezeu şi-şi dădeau viaţa pentru adevărul pe care-l cunoş- teau.

Un om pe care l-a ridicat Dumnezeu le-a fost de folos ca să-i lumineze: este vorba de Petre Valdo, din Lyon, despre care vom spune câteva cuvinte.