Wycliffe

Am văzut cum biserica romană a reuşit să-şi supună încetul cu încetul Anglia. Ea a stăpânit-o mult timp, nu fără a stârni şi strigăte de nemulţumire împotriva autorităţii pe care voiau s-o aibă chiar şi asupra regilor. S-au stârnit multe ciocniri între puterea regală şi papalitate, cea dintâi împotrivindu-se pretenţiei papei de a fi mai-marele regelui, care rămânea astfel în dependenţă faţă de el; dar biserica nu-şi pierduse nimic din trecerea pe care o avea în faţa poporului.

Înainte de a se fi ivit Wycliffe, au fost în Anglia chiar şi episcopi care s-au ridicat împotriva tiraniei romane. Printre aceştia, unul dintre cei mai de seamă era un episcop din oraşul Lincoln, cu numele Robert Grosse-Teste, care a trăit în prima jumătate a secolului al XlII-lea. Era un om evlavios şi energic, însă şi foarte smerit totodată. Era învăţat şi citea Scripturile în limbile originale. Le recunoştea puterea suverană şi le preţuia mai presus decât pe cea a papei. Era în timpul când papa Inocenţiu al IlI-lea tocmai se proclama: „locţiitorul (vicarul) lui Dumnezeu pe pământ”, despre care Grosse-Teste scria: „A urma pe un papă răzvrătit faţă de voia lui Hristos înseamnă a te despărţi de Hristos şi de trupul Său şi, dacă va veni timpul când toţi vor urma pe un pontif (papă) rătăcit, va fi perioada marei lepădări de credinţă (apostazie). Adevăraţii creştini nu vor voi să se supună, iar Roma va fi cauza unei mari schisme.” Nu se pare ca o anunţare a Reformei, cu aproape trei secole mai înainte?

Grosse-Teste dorea cu adevărat reforma (îndreptarea) abuzurilor pe care le vedea în biserică, dar sarcina aceasta era prea mare; pentru a îndrepta, trebuia să te desparţi şi nu venise încă timpul potrivit. Se mai formau, tot pe atunci, şi cele două ordine de călugări cerşetori: Dominicanii şi Franciscanii. La început, Grosse-Teste îi ocrotea, dar îndată a şi văzut câte abuzuri se făceau între ei şi câtă nevoie aveau de îndreptare. Voia să se ocupe de ei mai de aproape şi să-i ia din scurt. Atunci aceştia s-au adresat papei, care atunci era la Lyon. Acesta a obligat pe episcop să se prezinte înaintea sa. Însă papa, înduplecat de banii pe care îi dăduseră călugării, a dat o hotărâre împotriva voii lui Grosse-Teste, în folosul lor. Episcopul în zadar amintea papei de scrisorile şi promisiunile sale; Inocenţiu i-a răspuns: „Avem plăcerea să-i ocrotim; este ochiul tău rău fiindcă eu simt bun?”

Cât de mult trebuie să fi izbit pe evlaviosul episcop această referire lumească a Scripturii! „Oh, banilor,” spunea el, aflând, „cât de mare vă este puterea, mai ales la curtea romană!” Ciudat lucru că scena aceasta n-a deschis ochii episcopului pe deplin asupra lepădării de credinţă a Romei!

Puţin timp după aceea, papa a trimis în Anglia ca să ocupe locurile libere, pe nişte preoţi italieni care nu ştiau deloc englezeşte. Totodată a poruncit lui Grosse-Teste să dea unui tânăr, nepotul său, un bogat post de canonie în catedrala din Lincoln. Episcopul a refuzat cu tărie, spunând: „După păcatul Diavolului, nu este altul mai potrivnic Scripturii decât acela care pierde sufletele, dându-le o lucrare a necredinţei. Păstorii cei răi sunt cauza necredinţei, a ereziilor şi a neorânduielilor. Chiar dacă cel dintâi dintre îngeri mi-ar ordona un astfel de păcat, ar trebui să refuz. Supunerea mea însă interzice să mă supun, de aceea mă răzvrătesc.” Supunerea sa faţă de Cuvântul lui Dumnezeu îi interzicea să se supună papei. Acesta a şi fost marele principiu al Reformei, acela care trebuie să ne călăuzească şi pe noi: a ne supune Cuvântului lui Dumnezeu.

Papa a fost jignit. „Cine este acest palavragiu bătrân,” spunea el, „care îndrăzneşte să-mi judece faptele? Pe sfântul Petru şi pe sfântul Pavel, dacă nu m-ar opri lărgimea inimii mele, l-aş face de pomină şi de privelişte pentru toată lumea. Nu este regele Angliei vasalul şi robul meu? Dacă i-aş spune un cuvânt, nu l-ar arunca la închisoare plin de insulte şi de ruşine?” Cardinalii au căutat să-l îmblânzească. I-au adus aminte că episcopul era un om sfânt şi că scrisoarea lui era adevărată şi că prigonitorul şi-ar atrage el însuşi ruşinea. Inocenţiu nu i-a ascultat, a excomunicat pe epicop şi a numit în locul său pe un altul. Dar aşa precum i-au spus cardinalii, nu s-a ţinut seama de hotărârea lui şi Grosse-Teste şi-a păstrat scaunul episcopal până la moarte, în 1253.

Inocenţiu a voit să se răzbune asupra rămăşiţelor evlaviosului episcop şi se gândea să-l dezgroape; până ce, într-o noapte, istoriseşte cronicarul Matei Paris, s-a arătat Grosse-Teste, s-a apropiat de patul lui, l-a lovit cu cârja sa şi i-a spus cu un glas grozav de înfricoşător, cu o privire ameninţătoare: „Ticălosule! Domnul nu îngăduie să ai vreo putere asupra mea. Vai de tine!” Papa a scos un ţipăt şi a rămas pe jumătate mort. De atunci n-a mai putut să aibă o noapte liniştită şi a murit la un an după Grosse-Teste, făcând să răsune palatul de gemetele lui.

Câtă trufie în omul acesta, să socotească pe regele Angliei ca pe supusul şi robul său! Însă pretenţia capilor bisericii romane este de a stăpâni şi peste puterea vremelnică a veacului acestuia. Pretenţia aceasta este încă de pe timpul papei Grigore al Vll-lea. În ce priveşte pe Grosse-Teste, chiar şi pe patul morţii mai declara că: „o erezie era o părere născocită din motive fireşti şi potrivnică Scripturii, vestită pe faţă, dar susţinută cu îndărătnicie”, în timp ce Roma socoteşte erezie tot ce se deosebeşte de învăţăturile ei, chiar dacă acestea sunt cu totul nepotrivite cu Cuvântul lui Dumnezeu. Grosse-Teste a fost o lumină în acele timpuri de întuneric. Dragostea sa pentru Cuvântul lui Dumnezeu şi împotrivirea lui faţă de greşeală au fost izbitoare; era în stare să arate şi altora calea mântuirii şi, deşi nu se ştie cât de mult s-a întins influenţa sa, cu siguranţă că urma nu i s-a pierdut nici în secolele următoare.

În prima jumătate a secolului al XlV-lea a trăit în Anglia un alt prelat evlavios numit Bradwardine. Era un om învăţat în ale ştiinţelor, mai ales în matematici, dar era tot pe atât de priceput în ale Scripturilor. Mai întâi, ca doctor, fusese profesor la universitatea din Oxford, apoi fiind capelan al curţii regale, însoţea pe regele Angliei, Eduard al IlI-lea, în războaiele acestuia împotriva Franţei. Foarte smerit şi simplu în felul lui de a trăi, la început însă era foarte îngâmfat din cauza ştiinţei lui prin care înlătura crucea lui Hristos. Se încredea în înţelepciunea lui pentru a cunoaşte adevărul şi socotea că omul, cu puterea sa, putea să facă ceva pentru mântuirea lui. Era tocmai ceea ce vestise odinioară Pelagius, iar învăţătura lui, la început condamnată, acum se strecurase în biserica romană, ajungând la loc de frunte. Într-o zi, pe când asculta în biserică citirea Sfintei Scripturi, în genunchi, a fost izbit de locul care spune: „Nu depinde nici de cine vrea, nici de cine aleargă, ci de Dumnezeu care are milă” (Romani 9.16). Mântuirea nu vine nici din voinţă, nici din sforţările omului, ci din îndurarea lui Dumnezeu, din harul Său suveran şi curat. La început n-a vrut să se supună acestui adevăr care umileşte mândria omului, arătându-i că nu poate nimic şi că nu este nimic. Dar n-a mai putut să se împotrivească puterii Cuvântului lui Dumnezeu şi s-a întors la marea şi scumpa învăţătură a harului, singurul care mântuieşte pe păcătos. Îndată a şi început să vestească ceea ce primise. Puţin îi păsa de împotrivirile omeneşti; însă era pătruns de Scriptură şi era întristat văzând cum biserica romană înlocuia harul curat a lui Dumnezeu în ce priveşte mântuirea, cu sforţările şi faptele omului.

„După cum odinioară 450 de proroci ai lui Baal se ridicau împotriva unui singur profet al lui Dumnezeu,” spunea el, „cât de mulţi sunt aceia care azi luptă împreună cu Pelagius împotriva harului Tău fără plată! Ei pretind că nu pot primi harul fără plată, ci cumpărându-l. Voinţa omului, spun ei, trebuie s-o ia înainte, iar a Ta trebuie să-i urmeze. A lor este stăpânirea, a Ta slujirea! Aproape toată lumea merge în rătăcirea lui Pelagius. Scoală-Te, Doamne, şi judecă în sfârşit cauza Ta!” Se vede că Bradwardine a înţeles cuvintele apostolului Pavel: „Voi sunteţi mântuiţi prin har, prin credinţă, şi aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu” (Efeseni 2.8); şi încă: „Fiind socotiţi drepţi fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea care este în Isus Hristos” (Romani 3.24). Domnul avea să facă lumină, în adevăr, mai întâi ridicând pe Wycliffe şi ucenicii săi, iar mai târziu pe Luther şi pe alţi reformatori, a căror învăţătură de bază va fi, potrivit Scripturilor, mântuirea fără plată, prin har, iar nu cumpărată prin fapte bune. In ce-l priveşte pe evlaviosul Brad- wardine, care luptase pentru acest adevăr scump, a ajuns să fie numit arhiepiscop de Canterbury, dar a murit în anul 1349.

Acum să ne ocupăm de Wycliffe. Se născuse în anul 1324, într-un oraş din comitatul York, numit Wycliffe. De aici i-a venit numele care era John de Wycliffe. A studiat la Oxford în colegiul Merton şi acolo a putut să ia învăţătura de la Bradwardine şi să se şi folosească de ea. Pe când era încă student, prin anul 1345, o ciumă groaznică a pustiit Asia, Europa şi a izbucnit tot atât de puternic şi în Anglia. Această judecată a lui Dumnezeu a cutremurat adânc pe Wycliffe. Îngrozit de gândul veşniciei, tulburat în sufletul său la vederea păcatelor sale şi în aşteptarea judecăţii, a întrebat pe Dumnezeu ce trebuia să facă şi Dumnezeu i-a răspuns prin sfântul Său Cuvânt. El şi-a găsit pacea şi, ceea ce aflase, s-a hotărât să vestească şi altora, însă la început cu prudenţă.

În 1361, fiind ales ca şef sau director al colegiului din Balliol, a început să prezinte mai cu tărie Cuvântul lui Dumnezeu şi învăţăturile credinţei. În cursul săptămânii le lămurea şi le vestea studenţilor, iar duminica le predica poporului într-o vorbire simplă. Evlavia şi cinstea lui, precum şi ştiinţa sa dădeau o mare autoritate cuvântului său. El învinuia clerul că a lăsat deoparte Sfintele Scripturi şi cerea ca autoritatea Cuvântului lui Dumnezeu să fie restabilită în biserică. Wycliffe s-a ridicat cu înverşunare împotriva feluritelor ordine de călugări cerşetori şi mai cu seamă împotriva Franciscanilor.

Cele două ordine mai însemnate de călugări cerşetori erau Franciscanii şi Dominicanii. Cel dintâi a fost întemeiat de sfântul Francisc d Assise, numit astfel după satul său de naştere. După o tinereţe destrăbălată, într-o zi a auzit citindu-se cuvintele lui Isus către tânărul bogat: „Du-te, vinde tot ce ai şi dă săracilor.” Francisc s-a făcut de bunăvoie sărac şi, îmbrăcat în sac, cerşind pentru a putea trăi, a început a propovădui sărăcia şi pocăinţa. Era milos, dar fără cunoştinţe, ba chiar cu un suflet cam ciudat şi cu unele idei curioase. Întâmpina păsările şi toate făpturile salutându-le ca pe nişte fraţi şi surori şi stătea de vorbă cu ele. Trecerea pe care o avea în faţa mulţimii era foarte mare şi ceea ce o mărea şi mai mult era zvonul că ar fi avut pe trup semnele celor cinci răni ale Domnului Isus murind, gravate de către un serafim. Astfel de minciuni şi de închipuiri întrebuinţează Satan ca să amăgească sufletele. Un mare număr de ucenici s-au strâns în jurul lui Francisc şi au fost constituiţi în ordin de către papa Honorius al IlI-lea în anul 1223. Ei au ajuns poliţia cea mai credincioasă papilor, însă n-au păstrat mult timp seriozitatea ce le fusese recomandată de întemeietorul lor. Despre Dominic şi despre Dominicani, agenţi de seamă ai inchiziţiei, am mai vorbit altădată. Ei erau foarte devotaţi papilor şi prin tot felul de şmecherii îmbrăcate în haina evlaviei se luptau să strângă bogăţiile ţării, jefuind astfel pe săraci şi pe bogaţi. „În fiecare an,” spuneau ei, „sfântul Francisc se coboară din cer în purgatoriu şi scoate de acolo sufletele tuturor celor care au fost înmormântaţi cu veşmântul ordinului său.” Bine înţeles, ca să capeţi o binefacere atât de mare, trebuia să plăteşti. Iată un exemplu dintre minciunile scornite pentru a abuza de credulitatea mulţimii. Călugării aceştia, fíe franciscani, fie alţii, furau copiii de la părinţii lor şi îi închideau în mănăstiri. Ei se prefăceau a fi nevoiaşi şi, cu desagii pe umăr, părând amărâţi, mergeau să cerşească de la mari şi de la mici. Totodată locuiau în case luxoase, în care îngrămădeau o mulţime de bogăţii, se îmbrăcau în haine scumpe şi petreceau timpul chefuind. Plini de îngâmfare, cei mai neînsemnaţi dintre ei se socoteau ca nişte principi, iar dacă printre ei erau unii mai luminaţi, aceştia se socoteau ca nişte regi. În timp ce chefuiau şi se îmbătau la mesele lor servite din belşug, trimiteau în locul lor oameni nepricepuţi să predice fabule şi legende ca să facă poporul să petreacă şi ca să-l jefuiască. Dacă era un senior care voia să facă milostenii celor săraci şi nu călugărilor, aceştia începeau să strige împotriva unei astfel de nelegiuiri şi ameninţau ţara cu tot felul de nenorociri. Astfel zugrăveşte Wycliffe tabloul vieţii călugărilor cerşetori şi al tiraniei cu care se purtau faţă de popor. E de mirare că el a condamnat şi a dat pe faţă cu atâta tărie viciile şi abuzurile ce şi le îngăduiau? Aceştia lucrau la pierzarea sufletelor pe care el, luminat de Cuvântul lui Dumnezeu, voia să le mântuiască.

În anul 1365 Wycliffe a fost silit să se ocupe de o altă chestiune; papa Urban al V-lea a cerut regelui Eduard al III-lea plata anuală de 1000 de mărci pe care odinioară regele Ioan se învoise a-i plăti lui Inocenţiu al III-lea ca tribut feudal, recunoscându-se vasalul şi supusul său. Papa a somat pe Eduard să-l recunoască drept suveran, iar în caz de refuz îl cita să se prezinte înaintea lui la Roma. Aceste pretenţii trufaşe au stârnit în Anglia o mare indignare.

Wycliffe li s-a împotrivit cu energie şi a pus în lumină toate dovezile potrivnice pretenţiilor papei. El le-a făcut cunoscute multora dintre membrii parlamentului, care se adunaseră spre a cerceta această chestiune. Parlamentul a refuzat să se supună cerinţelor papei şi a declarat că nici un conducător nu avea dreptul să înstrăineze suveranitatea regatului, fără consimţământul poporului. Papa a văzut că era zadarnic să mai stăruiască şi s-a străduit să păstreze cel puţin şi mai departe stăpânirea spirituală asupra Angliei. În acest scop s-a întrunit o conferinţă la Bruges. Wycliffe a fost trimis împreună cu alţii. Nu ne vom opri asupra celor ce au dezbătut în această conferinţă; vom spune numai că şederea în străinătate i-a folosit mult lui Wycliffe. De acum înainte ochii lui vedeau întreaga nelegiuire a sistemului papalităţii şi a fost reîntărit în judecata pe care şi-o făcuse de la început.

La înapoirea sa în Anglia, Wycliffe a fost numit rector al bisericii din Lutterworth şi a început să predice cu îndrăzneală sfaturile lui în vederea reformării bisericii. „Evanghelia” spunea el „este singurul izvor al religiei. Pontiful roman nu e decât un pungaş. Departe fiind de a avea dreptul să mustre lumea întreagă, el însuşi poate fi pe drept cuvânt mustrat de inferiorii lui şi chiar de către laici.” Numind pe papă „un pungaş”, voia să spună că acesta căuta a se îmbogăţi prin orice mijloace, în paguba conducătorilor şi a poporului.

Vorbirea şi predicile lui Wycliffe au alarmat clerul şi pe partizanii papei. Episcopul Londrei, Courtenay, l-a învinuit de erezie, şi Wycliffe a trebuit să se prezinte în 1377 înaintea unei adunări a clerului, în biserica sfântul Paul. O foarte mare mulţime umplea catedrala, mulţime alcătuită în mare parte de fanatici devotaţi ai papei. Wycliffe a înaintat între ducele de Lancaster, regent al regatului şi prieten al reformatorului, şi lordul Percy, mareşal al Angliei. Cu multă greutate şi-au făcut drum prin această mulţime însufleţită de sentimente vrăjmaşe şi care, dacă Wycliffe ar fi fost singur, l-ar fi omorât în bătaie. În cele din urmă au ajuns în faţa clerului prezidat de Courtenay. Acesta va fi fost puţin mirat văzând pe acuzat că se prezintă sub ocrotirea a doi dintre cei mai puternici seniori ai regatului. A avut loc între episcopi şi cei doi lorzi un schimb de cuvinte înţepate, iar ducele de Lancaster, într-un moment de enervare, a spuns unuia din suita sa: „Decât să mă supun preotului acestuia, mai bine l-aş doborî jos de păr, de pe amvon.” Dar cuvintele acestea au fost auzite de alţii şi s-a făcut o mare discuţie. Partizanii episcopului s-au năpustit asupra celor doi lorzi, pe care slujitorii şi prietenii lor i-au apărat şi cu mare greutate au putut să scape. Wycliffe a rămas liniştit: a fost eliberat, fiind oprit a predica învăţăturile lui.

Dar el nu putea să tacă. Continua să predice şi să dea pe faţă nelegiuirile papalităţii. În timpul acela erau doi papi şi fiecare pretindea că este adevăratul cap al bisericii. Wycliffe spunea că amândoi alcătuiesc un singur antihrist. A fost iarăşi citat înaintea episcopului. Dar de astă dată s-a prezentat singur, fără sprijinul marilor seniori. Era de aşteptat să fie sfâşiat, spune un istoric, pentru că intra în groapa cu lei. Dar, ca şi Daniel şi Pavel odinioară, a fost scăpat din gura leului (Daniel 6.20-22; 2 Timotei 4.17). Abia începuse episcopul să judece pe Wycliffe, că a şi intrat sir Clifford din partea reginei mame care simpatiza pe Wycliffe şi l-a oprit. Clerul a fost ruşinat; n-avea nici o putere de împotrivire. Wycliffe s-a retras, depunând un protest: „Am voinţa şi intenţia,” spunea el, „prin harul lui Dumnezeu, să fiu un adevărat creştin şi, atât timp cât voi avea suflare în mine, să trăiesc şi să apăr legea lui Hristos.”

De atunci înainte Wycliffe nu se mai îndeletnicea atât cu politica pe care trebuia s-o urmeze Anglia cu privire la papa. El s-a dedat şi mai mult lucrării de evanghelizare, al cărei preţ se ridica în ochii săi. El dorea ca Evanghelia să fie vestită până în cel mai depărtat cătun. Călugării de mult colindau ţara, predicând legende de-ale sfinţilor; de ce să nu fie vestită pretutindeni evanghelia? S-a adresat ucenicilor săi şi le-a spus: „Duceţi-vă şi predicaţi; este cea mai înaltă lucrare. Dar să nu vă luaţi după preoţii pe care îi vedeţi în cârciumi după predică, la masa de joc sau pierzându-şi timpul la vânătoare. În ce vă priveşte, după ce aţi predicat, vizitaţi pe bolnavi, pe bătrâni, pe săraci, orbi şi neputincioşi şi ajutaţi după posibilităţi.”

Evangheliştii lui Wycliffe, „sărmanii preoţi” cum erau numiţi, au plecat cu toiagul în mână, cu picioarele goale, îmbrăcaţi cu haină de postav gros, trăind din dărnicii şi predicând evanghelia pe ogoare, pe marginea drumului, în cimitire, la intrarea în sate, oriunde găseau ascultători. Wycliffe îi învăţase că mântuirea nu vine nici de la îngeri, nici de la sfinţi, ci ea este numai de la Hristos. „Un înger” spunea el, „n-ar fi putut face ispăşirea pentru un om, fiindcă firea care a păcătuit n-a fost firea îngerilor. Mijlocitor trebuie să fie un om; dar fiindcă omul a rămas îndatorat lui Dumnezeu pentru tot ce este în stare să facă, trebuia ca mijlocitorul să aibă un merit nesfârşit de mare şi să fie tot Dumnezeu.”

Ceilalţi preoţi, alarmaţi, au obţinut o lege care poruncea oricărui ofiţer să închidă pe predicatori. Aşa că îndată ce se ivea un biet preot ca să predice, călugării care stăteau la pândă se sileau din răsputeri ca să-i prindă. Dar, adeseori când aceştia şi agenţii lor se apropiau, poporul se strângea în jurul lor (predicatorilor) şi-i făceau zid puternic, spre a-i împiedica de a le face vreun rău. Astfel, prin aceşti harnici predicatori, Evanghelia se răspândea din ce în ce mai mult, pătrunzând până în locurile cele mai îndepărtate ale ţării. Numai dincolo se vor cunoaşte roadele acestei semănături a Cuvântului lui Dumnezeu.

Pe lângă lucrarea de evanghelizare, Wycliffe îşi vedea şi de ocupaţia de profesor la Oxford. Însă el nu era un om puternic; munca sa şi luptele pe care le susţinea l-au slăbit şi în anul 1379 a căzut greu bolnav. Nu era de aşteptat să se însănătoşeze şi oamenii papei nu mai puteau de bucurie. Dar pentru ca victoria lor să fie deplină, trebuiau să capete de la Wycliffe tăgăduirea învăţăturilor sale. Patru reprezentanţi ai celor patru ordine religioase, însoţiţi de patru consilieri, au venit la patul muribundului. „Sunteţi cu moartea pe buze,” i-au spus ei, „pocăiţi-vă de greşelile ce le-aţi făcut şi lepădaţi-vă în faţa noastră de tot ce aţi spus împotriva şi spre paguba noastră.” Wycliffe a rămas liniştit şi senin şi a tăcut câteva clipe. Trimişii erau plini de speranţe şi îi aşteptau lepădarea. El a cerut slujitorului său să-l ridice pe patul său. Apoi, adunându-şi puterile şi aruncând asupra vrăjmaşilor săi priviri pătrunzătoare, le-a spus: „Eu nu voi muri, ci voi trăi şi încă voi mai da pe faţă mârşăviile călugărilor.”

Dezamăgiţi şi ruşinaţi, adversarii săi s-au retras. Wycliffe s-a restabilit şi a trăit, spre a face o lucrare mai mare decât tot ceea ce făcuse până atunci.

Lucrarea pe care o avea Wycliffe pe inimă era să dea Englezilor Biblia în propria lor limbă. Şi mai înainte s-au făcut unele traduceri în limba poporului, a diferite cărţi din Scriptură, dar ele stăteau ascunse prin bibliotecile mănăstirilor. Prin urmare, afară de cler şi poate câteva persoane care puteau citi latineşte, nimeni nu avea o Biblie şi nu ştia de ea decât ce le mai spuneau preoţii. Şi cu toate acestea, Anglia de veacuri primise creştinismul. Este adevărat, apoi, cum am văzut, că poporul era oprit să aibă şi să citească scrierile sfinte în limba poporului. Dar venise timpul când, în ciuda acestei oprelişti, Biblia trebuia să fie răspândită printre toţi, fie învăţaţi fie neînvăţaţi.

Wycliffe nu cunoştea greaca şi ebraica; a fost nevoit deci să-şi facă traducerea după versiunea latină numită Vulgata, dar asta făcea mai mult decât a nu avea Biblia deloc. El a muncit cu migală la această lucrare timp de zece ani, ajutat de câţiva prieteni şi, un an după boala de care am vorbit, în 1380, lucrarea a fost terminată şi publicată fără notiţe şi fără lămuriri. Când spunem publicată, trebuie să înţelegem că s-au făcut copii după ea, pentru a le putea vinde.

Tiparul nu fusese încă inventat şi nu era alt mijloc ca să ai exemplare dintr-o lucrare decât îndelungatul şi costisitorul procedeu al scrisului de mână. Copiştii s-au aşternut cu râvnă la lucru şi curând porţiuni din sfânta carte au fost puse în vânzare. Ele se vindeau repede ca şi copiile întregii cărţi. Primirea ce o avea traducerea lui Wycliffe a trecut peste aşteptările sale. Cu bucurie, multe persoane cumpărau Cuvântul lui Dumnezeu. Nu cunoscuseră înainte acest izvor al oricărui adevăr, dar acum puteau să citească în limba maternă minunile descoperirilor lui Dumnezeu făcute omului. O mare lumină, lumina lui Dumnezeu se aprinsese în negura superstiţiilor şi a rătăcirilor care învăluiau lumea şi, de atunci înainte, cu toată strădania Satanei precum şi a agenţilor lui spre a o stinge, ea n-a încetat să strălucească în acele locuri.

Vrăjmaşul s-a arătat numaidecât. Îndată ce Wycliffe a publicat traducerea Bibliei, a fost încolţit din toate părţile de prietenii papei. „E o erezie,” spuneau unii, „să faci Sfânta Scriptură să vorbească în englezeşte.” Alţii spuneau: „Domnul Wycliffe, traducând Biblia în englezeşte, a făcut-o să fie mai la îndemâna şi mai la înţelesul laicilor şi chiar a femeilor, cum nu fusese niciodată până atunci pentru clericii pricepuţi şi învăţaţi.” La aceste cuvinte, alţii adăugau, temându-se ca Evanghelia să nu ajungă de dispreţuit: „Perla evanghelică este călcată în picioare de porci.” Unii judecau altfel şi puneau biserica deasupra Scripturilor: „Odată ce biserica, spuneau ei, a încuviinţat patru evanghelii, ea ar fi putut tot aşa de bine să le lepede şi să admită altele. Biserica consfinţeşte sau condamnă ce vrea. Credeţi biserica, mai mult decât Evanghelia.” Acesta era punctul principal: biserica romană vrea să fie autoritatea cea mai înaltă. Dar nu-i adevărat că ea a dat Scripturile; ci Dumnezeu însuşi le-a dat, şi pe ele trebuie să le credem.

Wycliffe nu se lăsa înduplecat de ţipetele preoţilor şi ale călugărilor. „Chiar dacă papa şi toţi clericii ar dispărea de pe faţa pământului, spunea el, credinţa nu s-ar pierde, pentru că ea îşi are temelia numai în Domnul Isus, Stăpânul şi Dumnezeul nostru.” De altfel, el nu era lipsit de încurajare. Unele copii ale Evangheliei pătrunseseră până la palat, şi Ana de Luxemburg, soţia regelui Richard al II-lea, a început a citi cu luare aminte. Ea le-a dat lui Arundel, arhiepiscopul de York, care, izbit de faptul că vede o străină, o regină, citind unele „cărţi aşa de minunate”, voia să spună: foarte bine, şi începu să le studieze şi să mustre pe prelaţi, care neglijau citirea lor. În camera lorzilor s-a alcătuit de către partizanii preoţilor, o hotărâre ca să se adune toate exemplarele Scripturilor şi să le distrugă. Dar ducele de Lancaster a strigat: „Suntem noi drojdia neamului omenesc, să nu putem avea legea religiei noastre scrisă în limba noastră proprie?”

Cu toate acestea, lucrarea mergea mai departe. Însuşi Wycliffe a fost călăuzit să studieze mai departe Biblia pe care o dăduse poporului. Învăţătura liturghiei, acest punct de temelie al bisericii romane, i-a atras luarea aminte. Era unul din izvoarele de câştig pentru cler şi temelia autorităţii sale asupra poporului. A face ca Dumnezeu să Se coboare din cer în ostia sfinţită, la cuvântul său, ce mult înalţă pe preot faptul acesta!

Wycliffe, luminat de Cuvântul lui Dumnezeu, nu putea admite ca un om să aibă puterea de a transforma o bucată de pâine în carnea, sângele şi dumnezeirea Domnului Hristos. „Ostia sfinţită pe care o vedem pe altar, spunea el, nu este Domnul Hristos şi nici o parte din El, ci este un semn al Său, care ne vorbeşte.” „Cum poţi tu, o, preot, care nu eşti decât un om, să creezi pe Creatorul tău?” adaugă Wycliffe. „Ce! planta care creşte pe câmp, spinul acesta pe care îl culegi azi, mâine va fi Dumnezeu? Neputând împlini faptele Domnului Isus Hristos, tu încerci să-L faci pe Acela care a împlinit faptele?”

Atacul lui Wycliffe împotriva învăţăturii transubstanţierii a îngrozit pe prietenii săi. Ducele de Lancaster, care îl susţinuse până atunci, a încetat să-l mai apere, după ce-l îndemnase, îl rugase şi chiar îi poruncise să tacă asupra acestei chestiuni. Dar Wycliffe nu putea ascunde lumina pe care o primise de la Dumnezeu. Vrăjmaşii lui au găsit în asta un bun prilej spre a căuta să-l piardă.

Courtenay căpătase arhiepiscopatul de Canterbury. S-a şi grăbit să convoace un sinod cu scopul de a condamna pe Wycliffe. Sinodul s-a întrunit în mai 1382 şi nu a păşit la condamnarea celui socotit drept eretic, când un groaznic cutremur de pământ s-a simţit în Londra şi într-o parte din Anglia. Prelaţii îngroziţi au socotit a vedea în acest fenomen un semn al neîncuviinţării lui Dumnezeu şi şovăiau în a rosti condamnarea. Dar, arhiepiscopul, dibaci, a ştiut să-şi facă din acest eveniment o armă în folosul său. „Să ştiţi, spunea el, că vaporii primejdioşi care iau foc în sânul pământului şi produc aceste fenomene care vă îngrozesc, îşi pierd puterea când ies afară! Tot aşa, dând afară pe eretici din comunitatea noastră, vom pune capăt tulburărilor din biserică!” Liniştiţi, episcopii au rostit condamnarea lui Wycliffe, după ce au ascultat citindu-se cele 10 propoziţii despre care se spunea că simt ale lui şi care au fost declarate eretice.

Arhiepiscopul a silit pe rege să aprobe decizia sinodului. „Dacă vom îngădui acestui eretic să facă mereu apel la patimile poporului — spunea el regelui, pierzarea noastră este de neînlăturat. Trebuie să amuţim pe aceşti lollarzi, pe aceşti cântăreţi de psalmi.” Regele a dat ordin să fie duşi în închisorile statului acei care vor susţine afirmaţiile condamnate.

Unul câte unul, cei mai devotaţi prieteni ai lui Wycliffe îl părăseau, dar el nu şi-a pierdut curajul. El se mângâia, spunând: „Învăţătura Evangheliei nu va pieri niciodată.” Wycliffe ar fi trebuit să rămână aici şi să-şi continuie liniştit lucrarea, dar a socotit nimerit să ceară ajutorul Camerei Comunelor, şi-a prezentat o petiţie în care spunea între altele: „Pentru că Isus Hristos Şi-a vărsat sângele pentru a elibera Biserica, eu cer eliberarea ei. Cer ca fiecare să poată ieşi dintre aceste ziduri întunecate, unde domneşte o lege tiranică, şi să îmbrăţişeze o viaţă simplă şi paşnică sub bolta cerească. Cer ca bieţii locuitori din oraşele şi satele noastre să nu mai fie siliţi să dea unui preot lumesc, adesea stricat şi vicios şi eretic, posibilitatea să-şi potolească fala, lăcomia şi neruşinarea, cu ce să-şi cumpere un cal frumos, şei luxoase, frâu cu clopoţei zângănitori, veşminte bogate, blănuri scumpe, în timp ce bietul popor îşi vede văduvele, femeile şi copiii murind de foame.” Vedem din aceste rânduri câte abuzuri îngăduia biserica romană, ce jug făcea să apese asupra poporului. Camera Comunelor a văzut că autoritatea sa a fost nesocotită, pentru că ordinele regelui nu primiseră încuviinţarea ei, şi ea a cerut retragerea lor.

Courtenay a fost puţin dezorientat, dar a hotărât să nu lase pe Wycliffe să scape. S-a dus la Oxford, a adunat căpeteniile bisericii şi a somat pe Wycliffe să se prezinte înaintea lui, având grijă să lase uşile deschise laicilor şi studenţilor, pentru ca ruşinea marelui luptător al adevărului să fie mai mare şi cunoscută de toţi. Wycliffe era slăbit de vârstă şi de numeroasele lui lucrări, însă el avea un suflet tare într-un trup plăpând şi niciodată nu se temea să se prezinte înaintea unui om. El s-a supus somaţiilor; însă lucrurile s-au sfârşit într-un chip la care Courtenay nu se aştepta câtuşi de puţin. Aruncând asupra arhiepiscopului o privire pătrunzătoare şi sigură, care altădată a pus pe goană pe călugări, el a învinuit clerul catolic roman că este la fel ca preoţii lui Baal, că răspândeşte rătăcirea şi că închide ochii la rău, pentru ca să-şi vândă liturghiile şi să-şi umple punga. Apoi, sfârşind, a strigat: „Adevărul va învinge” şi s-a retras fără ca vreunul din vrăjmaşii lui să îndrăznească să spună un cuvânt sau să pună mâna pe el. El s-a retras la Lutterworth.

Wycliffe nu era încă la adăpost faţă de atacurile vrăjmaşilor lui. Trăia liniştit în mijlocul celor de o credinţă cu el şi în mijlocul cărţilor sale, studiind adevărul şi vestindu-l în juru-i, când a primit de la papa o comunicare prin care era somat să se prezinte înaintea lui la Roma. Această somaţie i-ar fi ajuns mai curând, fără îndoială, dacă n-ar fi fost în timpul acela doi papi, rivali, foarte ocupaţi în a se insulta şi a se blestema unul pe altul, pentru a mai avea timp să se gândească la o fiinţă aşa de plăpândă ca Wycliffe. Scoţia, Franţa şi alte ţări recunoşteau pe papa Clement al Vll-lea, în timp ce Anglia, Italia şi alte state îl aveau ca papă pe Urban al VI-lea. Fiindcă acesta îşi avea în Anglia un mare număr de partizani zeloşi, aceia îi arătau stăruitor că învăţăturile lui Wycliffe aduceau vătămare bisericii romane, şi de aici comunicarea cu somaţia papei.

Wycliffe a socotit că slăbiciunea lui crescândă era de ajuns pentru a-l îndreptăţi să nu se supună chemării papei, dar a hotărât să-i scrie şi să-i facă cunoscut care este adevărata Căpetenie a Bisericii. În scrisoarea sa, mai întâi aduce laudă Evangheliei Domnului Hristos, apoi spune că însuşi papa trebuie să i se supună: „Eu cred, spune el, că Evanghelia Domnului Hristos cuprinde întreaga descoperire a lui Dumnezeu. Cred că Domnul Hristos, care ne-a dat-o, este El însuşi Dumnezeu adevărat şi om adevărat, şi că astfel, această descoperire este mai presus de orice. Cred că episcopul Romei este obligat mai mult decât oricare altul să I se supună, pentru că mărimea printre ucenicii Domnului Hristos nu stă în demnităţi şi onoruri lumeşti, ci în a urma de aproape şi cu credincioşie pe Domnul Hristos în viaţă şi în fapte. De aici, eu trag concluzia că nici un om credincios nu trebuie să urmeze pe papa şi nici pe vreunul dintre oamenii sfinţi, decât numai când ei urmează pe Isus Hristos. Trebuie ca, după exemplul lui Hristos, papa să lase statului puterile sale trecătoare si să oblige si pe clerul său să facă la fel.”

Urban al Vl-lea era prea ocupat în lupta cu Clement, ca să-şi mai facă necaz din cauza lui Wycliffe; aşa că acesta a putut să lucreze mai departe fără să i se facă vreun rău. Atunci a scris el al său „Trialog”, care este o stare de vorbă între trei personaje simbolice: adevărul, minciuna şi înţelepciunea. Cel dintâi pune întrebări, al doilea face observaţii şi al treilea arată învăţătura sănătoasă. Unul dintre adevărurile însemnate pe care le prezintă Wycliffe este autoritatea supremă a Scripturilor. „Biserica a căzut, spune unul dintre vorbitori, fiindcă ea a părăsit Evanghelia şi a ales în locul ei legile papei. Dacă ar fi o sută de papi deodată în lume şi dacă toţi călugării pământului ar fi schimbaţi în cardinali, n-ar trebui să le dai nici o încredere în ce priveşte lucrurile credinţei, dacă nu s-ar întemeia pe Sfintele Scripturi.”

Iată încă vreo câteva din concluziile lui Wycliffe: „Autoritatea Sfintelor Scripturi, care simt legea lui Hristos, depăşeşte cu mult puterea oricărei altei scrieri.”

„Scriptura este dreptarul adevărului şi trebuie să fie dreptarul reformei. Orice învăţătură şi orice prescripţie care nu stau pe această temelie trebuie lepădată.”

„A crede că omul poate ceva în lucrarea naşterii din nou este marea erezie a Romei, şi prin această rătăcire a venit ruina bisericii.”

„Întoarcerea la Dumnezeu se face numai prin harul lui Dumnezeu: sistemul religios care o pune în parte pe seama omului şi în parte pe seama lui Dumnezeu este mai rău decât al lui Pelagius.”

„În creştinism, Domnul Hristos este totul; oricine părăseşte acest izvor gata să dea oricând viaţă şi se întoarce spre apele tulburi si coclite este un om fără minte.”

„Credinţa este un dar al lui Dumnezeu care înlătură orice merit al omului şi trebuie să izgonească din suflet orice teamă.”

„Singurul lucru necesar în viaţa creştină şi la cină nu este un formalism gol sau ritualuri superstiţioase, ci legătura cu Domnul Hristos.”

„Poporul creştin trebuie să se supună nu cuvântului unui preot, ci Cuvântului lui Dumnezeu.”

„Adevărata Biserică este adunarea celor drepţi, pentru care Domnul Hristos Şi-a vărsat sângele.”

„Atâta timp cât Domnul Hristos este în cer, Biserica, în El, are pe cel mai bun papă. Este posibil ca un papă să fie condamnat în ziua de la urmă din cauza păcatelor sale.”

Acestea simt adevărurile pe care Wycliffe le-a desprins din Scriptură, învăţat fiind de Duhul Sfânt. Alţi învăţători n-a avut.

El şi-a petrecut cele din urme zile, liniştit. Ameninţat din toate părţile, cum era, s-ar fi putut aştepta la moartea de martir. „Vestiţi, spunea el, Cuvântul lui Hristos, trufaşilor prelaţi, şi nu veţi fi lipsiţi de moartea de martir. Ce! Să trăiesc şi să tac? Niciodată. Lovitura poate să cadă, o aştept.” Dar Dumnezeu a făcut să moară în pace. La 29 decembrie 1384, în capela din Lutterworth, în picioare, în faţa altarului, în mijlocul celor de o credinţă cu el, în clipa în care ridica pâinea pentru cină, a căzut lovit de paralizie. Fiind dus la locuinţa sa, a mai trăit patruzeci şi opt de ore şi şi-a dat sfârşitul în ultima zi a anului 1384.

Astfel a trecut dincolo acela căruia Dumnezeu îi îngăduise să înfăptuiască o mare mişcare în Anglia, aceea de a da Biblia poporului, de a trimite să se vestească Evanghelia şi de a da pe faţă rătăcirile Romei. Din clipa aceea lumina dumnezeiască nu s-a mai stins în ţara aceasta şi s-a răspândit şi în alte părţi. Cei care i-au urmat învăţăturile au fost numiţi „wycliffiţi” sau mai obişnuit lollarzi. Roma îi urmărea cu ura sa şi mulţi au îndurat moartea de martir. A fi un ucenic al lui Wycliffe, a te alipi de învăţăturile lui, era de ajuns pentru a fi declarat eretic şi urmărit ca atare de către biserica de la Roma. Aceasta arăta cât de mult simţise atacul îndreptat împotriva ei prin lucrarea lui Wycliffe. Neputând să atingă pe reformator în timpul vieţii, se răzbună asupra lui după moarte. Sinodul din Constance întrunit la 1415 a poruncit ca osemintele să-i fie arse. Sentinţa a fost executată în 1428, iar cenuşa a fost aruncată într-un râu din vecinătate. Dar adevărul pe care îl scosese Wycliffe la lumină nu putea fi ars. El era semănat în inimi şi aducea roadă pentru viaţa veşnică.

Cu puţin timp înainte de moarte, Wycliffe a rostit aceste cuvinte vrednice de luat în seamă: „Vreunii fraţi — călugări pe care Dumnezeu va voi să-i înveţe, după ce vor părăsi necredincioşia lor personală, se vor întoarce de bunăvoie la religia de la început a lui Hristos şi atunci vor zidi biserica ca şi Pavel.”

Nu se pare că a vestit mai dinainte pe reformatorul Luther?