Lollarzii

Moartea lui Wycliffe n-a potolit zelul ucenicilor lui. Tăria învăţăturii pe care o vestise se arăta în numărul acelora care au primit-o. La un moment dat, toată Anglia părea câştigată de vederile reformatorului. Pretutindeni se aflau „Lollarzi”, după cum erau porecliţi, în colibele ţăranilor ca şi în castelele nobilor. Ei se simţeau atât de sprijiniţi de sinceritatea aproape generală a naţiunii, încât în anul 1395 au înaintat o petiţie Parlamentului, cerând să se desfiinţeze celibatul preoţilor, transubstanţierea, rugăciunile pentru morţi, darurile aduse chipurilor, mărturisirea şi mai multe abateri ale bisericii romane. Ei şi-au afişat concluziile pe uşile bisericii sfântului Pavel din Westminster.

Clerul roman se temea de această îndrăzneală. Arundel, arhiepiscop de York, şi Braybrock, episcopul Londrei, au cerut regelui Richard al II-lea să intervină. Acesta a interzis parlamentului să discute cererea wycliffiţilor şi ameninţa cu moartea pe cei mai cunoscuţi dintre ei, dacă mai stăruie în învăţăturile lor. Puţin după aceea, Richard al II-lea a fost detronat de vărul său, ducele de Lancaster, care s-a suit pe tron sub numele de Henri al IV-lea. Tatăl acestuia fusese prietenul şi ocrotitorul lui Wycliffe şi lollarzii nădăjduiau că noul rege va fi binevoitor pentru ei. Au fost însă amarnic dezamăgiţi. Arundel, care ajutase pe Henri al IV-lea să ia tronul, i-a spus pe când îl încorona: „Ca să-ţi întăreşti tronul, câştigă-ţi clerul şi părăseşte pe Lollarzi.” Regele a răspuns: „Voi fi ocrotitorul bisericii.” În curând avea să-şi dovedească spusele.

Până pe la începutul secolului al 15-lea nu se dăduse în Anglia nici o lege care să condamne pe eretici ca să fie arşi. Pretutindeni în alte părţi, puterea civilă lăsase acest drept pe seama puterii spirituale, adică a clerului. Ca să dovedească sinceritatea faţă de arhiepiscop, regele a dat un edict, ordonând ca orice eretic care nu se pocăieşte, să fie ars de viu, spre a înspăimânta pe 304 ceilalţi. Totodată a făcut să circule şi să se răspândească pretutindeni zgomotul pretinselor comploturi şi planuri puse la cale de lollarzi. Parlamentul a confirmat edictul în 1400. A arde pe eretici a ajuns un lucru legal şi în Anglia. Edictul arăta că sentinţa trebuie să fie executată „în public, pe un loc ridicat, în ochii poporului.” Odată ce primatul şi episcopii au avut astfel libertatea să lucreze, au şi început să desfăşoare cu râvnă întunecata lor lucrare.

Cea dintâi victimă a lor a fost un evlavios lucrător al lui Dumnezeu din Londra. Acesta vestea pe faţă învăţăturile predicate de Wycliffe şi a îndrăznit să spună: „În loc să ador crucea pe care a suferit Domnul Hristos, îl ador pe El, care a suferit pe ea.” S-a prezentat la Newbury. Acolo, de teama suferinţelor pe care le-ar fi îndurat, la început îşi luase înapoi ideile. Pus în libertate, s-a întors la Londra. Încetul cu încetul, şi-a reluat curajul, o nouă putere i-a fost dată şi a început a vesti pe faţă Evanghelia şi protesta împotriva rătăcirilor Romei. A fost din nou prins şi aruncat în închisoare şi condamnat a fi ars pe rug ca eretic decăzut. A fost târât la biserica sfântului Pavel, degradat de preoţie (caterisit), apoi episcopul l-a încredinţat „bunătăţii” marelui mareşal al regatului, fiindcă îi era interzis bisericii să verse sânge. „Bunătatea” marelui mareşal şi-a făcut lucrarea: el a fost ars şi prin moartea lui a glorificat pe Domnul Hristos.

Al doilea martir a fost un simplu meseriaş numit John Badby. El a fost învinuit că tăgăduise transubstanţierea. A fost adus la Londra ca să fie judecat. În afară de arhiepiscopul de York şi de Canterbury, mai erau judecători şi episcopi, precum şi ducele de York, cancelarul regatului. Arundel s-a străduit din răsputeri să convingă pe Badby că pâinea sfinţită se transformă cu adevărat în trupul lui Hristos. Răspunsurile acuzatului au fost limpezi şi simple şi au dovedit un mare curaj şi o tărie neclintită. „Dacă în adevăr, a spus el, fiecare ostie, după ce a sfinţit-o preotul, se face trupul Domnului, atunci în Anglia sunt peste 20.000 de Dumnezei. Eu însă cred într-un singur Dumnezeu atotputernic.”

Badby, nevoind să se lepede, a fost condamnat să fie ars. În clipa în care călăul dădea foc rugului, prinţul Galilor, moştenitorul tronului trecea pe acolo. Poate nu era intenţia lui de a vedea spectacolul neobişnuit; oricum, a fost izbit de pacea martirului cu totul nepăsător, legat de stâlp, şi tocmai în clipa în care călăul aprindea focul. Flăcările se apropiau de pretinsul eretic şi începuseră să-i atingă picioarele, când se auzi venind de pe buzele lui, cuvântul „har”. Prinţul, bănuind că cerea graţierea din partea judecătorului său, a poruncit să înlăture focul. „Vrei să părăseşti erezia” l-a întrebat, „şi să te supui credinţei sfintei biserici mame? Dacă vei face aşa, vei avea o pensie anuală din caseta regală.” Dar Badby a rămas neclintit. El nu cerea îndurarea oamenilor, ci se încredinţase îndurării lui Dumnezeu, înfuriat din cauza statorniciei acestui creştin, prinţul a poruncit să fie aruncat în flăcări şi curajosul martir îşi află sfârşitul suferinţelor.

Încurajat de sprijinul dat de rege, clerul a obţinut o serie de articole numite constituţia lui Arundel. Se interziceau sub pedepsele cele mai aspre, citirea Bibliei şi a cărţilor lui Wycliffe, şi numeau pe papă nu un om simplu, ci un adevărat Dumnezeu pe pământ. Persecuţia s-a dezlănţuit atunci în toată Anglia. Se afla în palatul arhiepiscopal o închisoare numită Hirnul Lollarzilor, care îndată a fost înţesată cu pretinşi eretici. Un mare număr dintre aceşti martiri au suferit torturile menite să-i facă să-şi lepede credinţa, înainte de a fi supuşi unei morţi crude. Mai mulţi au gravat pe zidurile închisorii expresia durerilor lor, precum şi nădejdea care îi sprijinea. Se mai citesc încă şi azi aceste cuvinte însemnate de unul dintre ei: „Jesus, amor meus” (Isus, iubirea mea), mărturie izbitoare a credinţei care-l însufleţea cu privire la ţinta cea mai înaltă a simţirilor sale.

Regele Henri al V-lea a urmat la tronul tatălui său. El fusese martorul chinurilor lui Badby. Dar statornicia până la moarte a martirului nu făcuse nici o lucrare în inima lui. Persecuţia a continuat a se dezlănţui împotriva Lollarzilor, şi nu numai împotriva celor mici, ci şi a unor persoane cu rang mare, care au fost de asemenea lovite. Printre acestea, una dintre cele mai strălucite a fost sir John Oldcastle, care prin căsătoria sa cu lady Cobham, devenise lordul Cobham. Acesta a fost un războinic viteaz, s-a distins în mai multe bătălii şi a fost unul dintre favoriţii regelui Henri al IV-lea. El tumase pe prinţul Galilor în viaţa de risipă şi păcat. însă harul lui Dumnezeu îl cucerise, nu ştim în ce perioadă a vieţii sale. Ştim numai că el a ajuns prietenul şi ucenicul lui Wycliffe şi era plin de râvnă în răspândirea învăţăturilor acestuia. După moartea lui Wycliffe, el a rămas tovarăş devotat al Lollarzilor. Cum şi-a slujit regele prin bărbaţia lui în lupte, tot aşa era plin de îndrăzneală şi în slujba lui Hristos şi a ucenicilor Săi. Ca lord, Cobham avea un scaun în parlament. Acolo el nu şi-a ascuns câtuşi de puţin credinţa şi nici împotrivirea faţă de Roma; ba încă a mers până acolo încât a răspuns: „Ar fi bine pentru Anglia ca jurisdicţia papei să se oprească la Calais şi să nu treacă dincoace de mare.” Cuvinte foarte îndrăznețe, rostite într-un astfel de loc şi într-un timp ca acela.

Cobham a pus să se facă numeroase copii ale scrierilor lui Wycliffe şi le trimitea „sărmanilor preoţi”, pe care îi primea în castelul său, pentru ca ei să le răspândească pretutindeni pe unde vor merge ca să predice Evanghelia. El însuşi lua parte la predicile lor, îmbrăcat în armătura sa, cu mâna pe sabie şi gata să-i apere împotriva oricui ar fi venit să-i tulbure. Cât timp a trăit regele Henri al IV-lea, el nu a îngăduit prelaţilor să atace pe bătrânul său prieten. După moartea lui însă lucrurile s-au schimbat.

Henri al V-lea, care înainte de a fi rege a dus o viaţă nebună, de risipă şi păcat, urcându-se pe tron, a ajuns plin de râvnă pentru biserică. Arundel şi episcopii ar fi vrut, cu tot dinadinsul, să închidă sau să ardă pe toţi predicatorii, dar s-au gândit că mai uşor vor reuşi dacă ar face ca ocrotitorul lor, lordul Cobham, să tacă sau să fie închis, ba chiar să fie dat la moarte. Ei au socotit că momentul potrivit le venise cu urcarea la tron a noului rege. Au învinuit pe Cobham că împărtăşeşte şi răspândeşte mai multe erezii şi au cerut regelui să-l cheme la răspundere. Regele a răspuns că îl va chema şi va încerca să convingă pe Cobham să se lase de vederile sale cele noi. De aceea l-a chemat şi l-a îndemnat să se supună sfintei biserici romane. Cobham a răspuns: „Eu sunt gata oricând, prealesule prinţ, să vă fiu supus, atâta timp cât vă recunosc ca pe un rege creştin şi slujitor al lui Dumnezeu. După Dumnezeu, vă datorez o întreagă supunere şi mă şi supun. Însă în ceea ce priveşte pe papa şi clerul său, eu nu le datorez, în adevăr, nici omagiu, nici serviri, pentru că ştiu din Scriptură că papa e marele antihrist, vrăjmaşul pe faţă al lui Dumnezeu şi urâciunea pustiirii aşezată în locul preasfânt.”

Această vorbire îndrăzneaţă nu a plăcut regelui; el nu a mai vrut să intervină în favoarea bătrânului său prieten şi episcopii au putut să lucreze cum voiau. Arundel a somat pe Cobham să i se înfăţişeze în ziua de 2 septembrie, ca să răspundă de învinuirile de rătăcire aduse împotriva lui. Purtându-se potrivit declaraţiei că nu datora nici cinste nici slujbă papei şi supuşilor lui, el n-a ţinut nici o socoteală de citaţia îngâmfatului prelat. Arundel a afişat aceasta pe uşile castelului Cowling unde locuia Cobham şi pe uşile castelului din Rochester. Prietenii şi vasalii (supuşii) lui Cobham numaidecât le-au distrus. Arundel avea şi altă armă; el a excomunicat pe curajosul nobil. Cei care ştiau ce însemna marea excomunicare, puteau fi pe drept cuvânt îngroziţi de fapta îndrăzneaţă a trufaşului apărător al Romei.

Fără a se lăsa înfrânt sau descurajat, lordul Cobham a scris o mărturisire a credinţei, după modelul a ceea ce se numeşte simbolul apostolilor (credinţei), dar folosind numai cuvintele Sfintei Scripturi. El a dus-o regelui, rugându-l s-o cerceteze. Henri nici nu a voit s-o primească măcar: „Nu primesc această scriere, a spus el, daţi-o judecătorilor dumneavoastră.” Aceşti judecători erau arhiepiscopul şi cei care-l însoţeau. Regele, îndemnat de aceştia, a trimis pe unul din ofiţerii săi să prindă pe bătrânul războinic. Dacă ar fi fost un trimis al clerului, chestiunea s-ar fi limpezit pe calea armelor, după obiceiul timpului, dar somaţia venea de la rege, căruia Cobham ştia că trebuie să i se supună. El a urmat pe ofiţer şi a fost închis în Turnul Londrei. În ziua de 23 septembrie a fost adus în biserica sfântul Pavel înaintea arhiepiscopului şi episcopilor Londrei şi de Winchester şi a altor ecleziastici. Arhiepiscopul i-a oferit iertarea, dacă voia să se supună şi să-şi mărturisească greşelile. Cobham a răspuns, citind o expunere a credinţei sale, dând lui Arundel o copie a acesteia. Dar acesta a strigat înfuriat: „Trebuie să crezi ceea ce învaţă sfânta biserica de la Roma, fără să mai alergi la autoritatea lui Isus Hristos!” „Credeţi, credeţi” strigau preoţii. „Sunt gata, a răspuns Cobham, şi cred tot ceea ce vrea Dumnezeu să cred; dar nu voi crede niciodată că papa ar avea dreptul să înveţe ceea ce este împotriva Sfintei Scripturi.”

A fost readus la Turn, iar curtea s-a amânat pentru lunea viitoare. De astă dată ea s-a întrunit în mânăstirea dominicanilor. O mare mulţime de preoţi, de călugări, canonici, ecleziastici, vânzători de indulgenţe se aflau adunaţi acolo şi au primit pe prizonier cu o cascadă de batjocuri. Din nou i s-a oferit iertarea, cu condiţia să se umilească şi să-şi mărturisească ereziile. „Nu, cu adevărat, nu!” a răspuns el, „fiindcă niciodată nu v-am insultat.” Apoi, învinuind cu străşnicie pe papa şi pe episcopii bisericii, strigă: „Stăpânirea voastră este otrava bisericii!” „Ce înţelegeţi prin otrava aceasta?” întreabă Arundel. „Averile şi onorurile voastre… priviţi, voi toţi care vă aflaţi aici, Hristos era blând şi plin de milă; papa este un tiran şi un trufaş. Roma este cuibul lui Antihrist şi din cuibul său ies copiii săi.”

Apoi s-a petrecut o scenă ciudată şi dintre cele mai mişcătoare. Cobham, recăpătându-şi liniştea, se aruncă în genunchi pe lespezi şi ridicându-şi mâinile spre cer, zise: „Eu mă mărturisesc Ţie, o, Dumnezeul meu, Dumnezeul Cel viu şi veşnic! Recunosc că în frageda mea tinereţe Te-am supărat greu prin îngâmfarea, mânia, neînfrânarea şi necurăţia mea. În mânia mea am rănit pe mulţi oameni şi am făcut multe păcate urâcioase. De aceea, o, Doamne, alerg la îndurarea Ta.” Apoi, ridicându-se cu faţa scăldată în lacrimi, se întoarse spre cei de faţă şi le zise: „Astfel, oameni buni, pentru că am călcat legea lui Dumnezeu, oamenii aceştia nu m-au blestemat niciodată; dar acum, din cauza propriilor legi şi a datinelor lor se poartă cu mine şi cu alţii ca mine în modul cel mai crud.”

După ce curtea îşi reveni din emoţia pricinuită de scena aceasta, ea a examinat pe nobilul martor al lui Hristos cu privire la credinţa sa şi la cele patru puncte care alcătuiau temeiul învinuirii aduse împotriva sa. Cel dintâi privea prezenţa adevărată a lui Hristos în euharistie. Cobham a rămas la Scripturi, în timp ce vrăjmaşii săi se sprijineau pe hotărârile bisericii.

„Ce gândiţi despre sfânta biserică?” îl întreabă Arundel.

„Sfânta biserică, a răspuns Cobham, este adunarea tuturor celor care vor fi mântuiţi, iar Hristos este Capul.”

„Ce spuneţi despre papa?” întreabă unul dintre învăţaţii bisericii catolice.

„El şi voi toţi laolaltă”, a răspuns Cobham, „alcătuiţi pe marele Antihrist. Papa este capul; voi, episcopi, preoţi, prelaţi şi călugări, alcătuiţi corpul, iar călugării cerşetori simt coada, fiindcă ei ascund în sofismele lor răutatea voastră a tuturor.”

Episcopul Londrei a zis: „Ştiţi bine că Hristos a murit pe o cruce materială.”

„Da, a zis Cobham, şi mai ştiu că mântuirea noastră nu a venit prin această cruce materială, ci numai prin Acela care a murit pe această cruce. Ştiu că preafericitul şi sfântul Pavel nu se lăuda cu altceva decât cu suferinţele şi moartea lui Hristos.”

Iscusitul arhiepiscop încă mai spera că va reuşi să convingă pe bătrânul cavaler prin sofismele lui şi ale preoţilor, dar toate sforţările lor rămâneau zadarnice. „Nu pot să cred altfel decât cum am spus: faceţi cu mine ce veţi vrea,” a zis Cobham.

Fiindcă noaptea se apropia, arhiepiscopul s-a ridicat şi a spus că acuzatul trebuie ori să se supună bisericii, ori legea îşi va avea cursul ei. Cu faţa scăldată în lacrimi, Cobham a mai zis: „Nu pot altfel, nu doresc iertarea voastră; de iertarea lui Dumnezeu am nevoie.”

Atunci toţi s-au sculat şi s-au descoperit, iar arhiepiscopul a citit cu glas tare hotărârea de moarte. Când a sfârşit de citit, curajosul cavaler a spus: „Bine, puteţi să-mi ucideţi trupul, dar nu aveţi nici o putere asupra sufletului meu. Alerg la harul Dumnezeului meu Cel veşnic.” A îngenuncheat din nou şi s-a rugat pentru vrăjmaşii săi. A fost condamnat să fie ars ca eretic şi condus din nou în Turn. I-au dăruit 50 de zile răgaz înainte de execuţie. În acest răstimp, vrăjmaşii lui nu stăteau degeaba. Legile nelegiuite ale bisericii şi ale statului li-l dăduseră prins. Ce ar fi putut să dorească mai mult? Voiau să-l facă pe aşa-zisul rătăcit să se lepede de ereziile sale. Dar fiindcă Cobham nu voia, şi nici nu putea, au făcut-o ei în locul lui, şi printr-o minciunărie tot atât de răutăcioasă pe cât de nelegiuită, ei au pretins că el s-a lepădat de ereziile sale şi că s-a închinat lui Ioan al XXIII-lea, unul dintre cei trei papi care se duşmăneau între ei, precum şi unul dintre cei mai stricaţi oameni. Totuşi puţini au fost cei care au crezut această minciună a lor.

În timpul acesta, cu ajutorul câtorva prieteni şi cu înţelegerea guvernatorului Turnului, Cobham a reuşit să fugă şi să se refugieze în Ţara Galilor. Lollarzii nu şi-au pierdut câtuşi de puţin cumpătul, prin închiderea lui Cobham. Ei au continuat să răspândească învăţăturile primite cu cea mai mare râvnă. Însă preoţii, scoşi din fire, vrând să împiedice propovăduirea lor şi să pună stavilă molimei învăţăturilor lor, „cum spuneau ei”, a făcut să se răspândească zvonuri ale unor comploturi şi a unei răscoale generale a Lollarzilor. „Lordul Cobham,” spuneau ei, „le este căpetenia, iar ţinta lor este să detroneze pe rege, să ucidă familia regală, să răstoarne guvernul, să distrugă toate catedralele şi să confişte toate averile bisericii.”

Regele s-a cutremurat la gândul primejdiei care îl aştepta şi a dat legi şi mai aspre împotriva bieţilor martori ai lui Hristos.

Trebuia să aibă loc dincolo de poarta Londrei o mare adunare a Lollarzilor, care a fost prezentată regelui ca un început al înfăptuirii complotului. El însuşi a ieşit în fruntea unei armate, împotriva acelei mulţimi de oameni fără nici o armă: bărbaţi, femei şi copii, care nu au arătat nici o împotrivire; mulţi au fost tăiaţi în bucăţi, alţii au fost prinşi; printre aceştia, sir Roger Ashton, unul dintre tovarăşii credincioşi ai lui Wycliffe şi alţi 28 care au fost omorâţi, fiind socotiţi ca trădători. În ce priveşte pe Cobham, s-a oferit drept premiu o mie de mărci aceluia care îl va aduce viu sau mort. Însă el era aşa de respectat, încât timp de patru ani (în care timp el pribegea din loc în loc), nimeni nu s-a atins de el. În cele din urmă, însă, a fost vândut de lordul Pewis, care a căpătat preţul sângelui nobilului martir.

A fost adus iarăşi la închisoarea Turnului şi a fost chemat să se prezinte înaintea lorzilor, care l-au condamnat la moarte crudă, ca vinovat de trădare şi de erezie. Trebuia să fie ars la foc domol.

Ziua executării a sosit. A fost scos din închisoare cu mâinile legate la spate. O bucurie sfântă îi strălucea pe faţă. Sentinţa a fost executată, fiind însoţită de cele mai urâte arătări ale neomeniei. Bătrânul prieten al regelui Henri al IV-lea a fost pus pe un fel de rogojină şi târât astfel pe străzi până la Saint-Gilles. Multe persoane de neam ales se aflau acolo ca spectatori, precum şi o mare mulţime de popor. Ajuns la locul de chin, Cobham a îngenuncheat şi s-a rugat încă o dată pentru prigonitorii săi. Apoi s-a întors către mulţime, pe care o îndemna serios să urmeze învăţăturile sfântului Cuvânt a lui Dumnezeu şi să se păzească de acei învăţători mincinoşi, a căror viaţă şi purtare este cu totul potrivnică Domnului Hristos şi Duhului Său.

Fiindcă i s-a oferit să i se aducă un preot, el a refuzat, spunând: „Numai lui Dumnezeu, care este de faţă şi acum, ca totdeauna, vreau să-mi mărturisesc păcatele; Lui vreau să-I cer iertare.” Mulţi dintre cei de faţă au izbucnit în plâns şi se rugau cu el şi pentru el. În zadar spuneau preoţii că el suferă ca eretic şi ca vrăjmaş al lui Dumnezeu. Poporul îl credea mai mult pe Cobham decât pe preoţi.

Printr-o iscusită cruzime, l-au spânzurat de nişte lanţuri pe care le-au petrecut în jurul corpului său, deasupra unui foc care ardea liniştit, pentru ca chinul să dureze cât mai mult timp. „Daţi glorie lui Dumnezeu!” au fost cele din urmă cuvinte ce s-au putut auzi ieşind din gura martirului în durerile sale de nedescris. În cele din urmă, moartea le-a pus capăt şi sufletul fericit al credinciosului martor s-a dus la Domnul, aşteptând clipa glorioasei învieri.

„Aşa,” spune un cronicar, „s-a dus să se odihnească viteazul cavaler sir John Oldcastle, sub altarul lui Dumnezeu, care este Isus Hristos, în sfânta tovărăşie a acelora care în împărăţia răbdării au suferit marele necaz şi moartea pentru Cuvântul şi mărturia Sa. Ei aşteaptă lângă El, să se împlinească numărul lor şi deplina răscumpărare a celor aleşi.”

După aceea închisorile din Londra au început să fie tixite de wycliffiţi care au fost daţi fără judecată urgiei vrăjmaşilor lor. „Să fie spânzuraţi pentru insulta adusă regelui şi arşi pentru hula la adresa lui Dumnezeu”, spuneau preoţii Romei. Cei care scăpau de închisoare şi de moarte erau nevoiţi să se adune în ascuns. Dumnezeu însă S-a folosit de această părută biruinţă a vrăjmaşului, pentru ca puterea şi influenţa papalităţii să nu mai aibă aşa de mare autoritate în sufletele oamenilor şi spre a deschide astfel drum Reformei din veacul următor. Evlavia, răbdarea şi tăria de neclintit a martorilor lui Isus produceau o adâncă impresie în inimile multora, în timp ce furia persecuţiei şi setea de sânge a preoţilor semănau nemulţumirea şi îndoiala în mulţime.

Henry Chicheley, care l-a urmat pe Arundel ca arhiepiscop de Canterbury, îl întrecea în râvna de nimicire a Lollarzilor. Arun- del pare a fi fost lovit de judecata lui Dumnezeu. Puţin după ce rostise sentinţa de moarte a lordului Cobham, a fost prins de o boală de gât incurabilă, care în scurt timp l-a coborât în mormânt. Vom vedea mai departe în ce fel şi alţi martori ai lui Hristos din Anglia au suferit pentru El.