Ioan Huss

În Boemia s-a ridicat, după moartea lui Wycliffe, unul dintre înaintaşii de seamă ai Reformei.

Boemia este locuită în mare parte de o populaţie de neam slav. Creştinismul pătrunsese aici prin veacul al IX-lea, în urma războaielor lui Carol cel Mare. Către anii 820-826, călugărul Urolf a evanghelizat partea de răsărit a Boemiei, numită Moravia, în care în timpul acela era un regat condus de către propriii săi principi, însă mai mult sau mai puţin sub influenţa principilor germani vecini. Pe atunci, şi aici predomina biserica romană, slujba se făcea în limba latină şi religia nu consta decât în forme şi ceremonii care ţineau poporul în necunoştinţa adevărurilor Scripturii. În anul 863, principii moravi Rastislav, Svatopluk şi Kotzel, voind totodată să se elibereze şi de sub tutela principilor germani şi de sub jugul Romei, au trimis împăratului grec din Constantinopol soli care să-i spună: „Poporul nostru este botezat, dar nu avem oameni ai lui Dumnezeu care să ne înveţe şi să ne prezinte Sfintele Scripturi în limba noastră. Trimiteţi-ne pe cineva care să ne explice Scripturile.”

Erau pe atunci doi fraţi, născuţi în primul sfert al veacului al IX-lea, numiţi Metodiu şi Constantin. Acesta din urmă, la sfârşitul vieţii sale a luat numele de Ciril. Erau fiii unui om bogat şi cu renume, poate că de origine slavă. Tatăl le dăduse o creştere îngrijită şi ei dobândiseră cunoaşterea multor limbi, între altele şi limba slavonă. Constantin, cel mai tânăr, mai deosebit prin ştiinţa sa, s-a devotat vieţii bisericeşti. Metodiu a fost la început un om de lume. Slujise în armată şi împăratul îi încredinţase administraţia unui principat slav. Dar, după câţiva ani, Metodiu a părăsit lumea şi s-a făcut călugăr şi s-a retras într-o mânăstire, unde fratele său a venit să-l întâlnească. Aceasta, însă, nu pentru a rămâne în nelucrare. Misionarii din acele timpuri, fie din biserica latină, fie din cea greacă, ieşeau toţi din mânăstiri şi auceau creştinismul la neamurile încă păgâne din nordul şi din răsăritul Europei. Constantin a început o misiune printre Bulgari, către anul 860; cei doi fraţi au fost trimişi de împăratul grec Mihail, la cererea principelui Khazarilor, la acest popor care locuia în Crimeea şi pe malurile Donului, pentru a-i învăţa şi a-i converti.
vDupă această misiune, împăratul a trimis pe Metodiu şi Ciril principilor moravi, spre a răspunde dorinţei lor. Cei doi fraţi au fost bine primiţi de principe şi poporul său la Velegrad, astăzi Olomouc, în Moravia. Îndată ce au sosit, au şi început să predice Evanghelia în limba slavă, în Boemia şi Moravia, şi să înveţe pe cei tineri. Slujba religioasă se făcea tot în limba poporului. Râvna şi evlavia misionarilor au avut ca rezultat prin harul lui Dumnezeu multe întoarceri la Dumnezeu; biserici şi şcoli s-au ridicat pretutindeni. Metodiu şi Constantin au îndreptat alfabetul şi scrierea slavonă în vederea citirii Bibliei, din care traduseseră şi câteva părţi, mult mai înainte.

Ei şi-au continuat lucrarea în Moravia şi în restul Boemiei, cu toată împotrivirea preoţilor romani. Aceştia, lucru ciudat, nu îngăduiau ca Dumnezeu să fie lăudat în alte limbi decât în ebraică, greacă şi latină. Ori Metodiu şi Constantin, fără să se despartă de biserica romană care, atunci, era însă unită cu biserica greacă, erau preocupaţi mai întâi de toate de dorinţa de a aduce sufletele la Domnul Hristos. Ei credeau pe bună dreptate că poporul nu putea fi luminat şi mângâiat decât în limba maternă şi din cauza aceasta ţineau a se folosi limba slavonă în slujba religioasă, la liturghie.

Neînţelegerile lor cu preoţii romani i-au determinat să facă o călătorie la Roma pentru a expune părerile lor papei Adrian al II-lea. Acesta i-a primit cu prietenie şi i-a aprobat. El chiar a înfiinţat, la dorinţa lui Metodiu, episcopatul Panoniei, a cărui reşedinţă era la Blatno, astăzi Mosaburg, lângă lacul Balaton. De aici Metodiu a răspândit Evanghelia până în Croaţia, unde liturghia slavă s-a păstrat până azi. Cât despre Constantin, obosit de muncă, a murit la Roma în 869, într-o mânăstire în care s-a retras şi unde a primit numele de Ciril.

Metodiu nu s-a bucurat în linişte de starea şi de privilegiile pe care i le dăduse papa. A fost învinuit de către arhiepiscopii şi preoţii germani că ar fi atins drepturile episcopului de Salzburg asupra Panoniei şi a avut de suferit o închisoare de trei ani. Însă Moravia, căzând sub stăpânirea lui Svatopluk, el a putut să se întoarcă din nou la Roma în 881, unde s-a îndreptăţit în faţa papei şi a primit de la acesta deplină putere pentru a-şi continua lucrarea. A murit la Olmutz în 885, după o viaţă predată în chip neobosit lucrării lui Dumnezeu.

După moartea sa, reluând puterea, partida germană a izgonit pe preoţii slavi. Slujba latină s-a introdus din nou, din ce în ce mai mult, şi cele două ţări, Boemia şi Moravia, treptat, treptat, au căzut sub stăpânirea pontifului roman. În anul 967 papa Ioan al XlII-lea a aşezat din nou, aici, ierarhia romană şi toate abuzurile bisericii sale. În 1079, papa Grigore al VII-lea a oprit folosirea liturghiei orientale, adică a bisericii greceşti, despărţită definitiv de biserica romană, şi celebrarea cultului în limba poporului. Din timpul acela a rămas mai puternic romanismul, şi tot ceea ce mai semăna a religie plină de viaţă şi potrivit Scripturii a dispărut aproape cu totul. Nu ne putem îndoi că în mijlocul unui întuneric aşa de mare de rătăciri şi superstiţii, Dumnezeu să nu fi avut o rămăşiţă credincioasă care să primeas- că adevărul şi să păstreze credinţa Evangheliei. Acest lucru trebuie să se fi întâmplat, pentru că în unele locuri limba poporului nu a încetat să fie folosită în cultul public, iar cina să fie dată în cele două feluri (şi pâine şi vin). Câţiva dintre puternicii seniori erau de asemenea îngăduitori faţă de Evanghelie şi ocroteau pe fraţii lor săraci, ca şi pe Vaudezi, care, izgoniţi din văile lor natale, s-au refugiat în Boemia şi aici luau parte la răspândirea preţioasei seminţe a Cuvântului lui Dumnezeu.

Ceea ce am arătat până acum ne va ajuta să înţelegem istoria lui Huss.

Am mai amintit în treacăt starea tristă în care se afla creştină tatea din Occident la sfârşitul secolului al XlV-lea şi începutul celui de al XV-lea. Vom mai spune câteva cuvinte înainte de a ne ocupa de Ioan Huss, care a trăit în timpul acela.

La începutul secolului al XV-lea biserica catolică romană, în ciuda unităţii cu care se lăuda, avea drept cap al ei doi papi opuşi unul altuia. Benedict al XlII-lea îşi avea reşedinţa la Avignon şi Grigore al Vll-lea la Roma. Această stare de lucruri dăinuia de pe timpul în care Filip cel Frumos, regele Franţei, după ce umilise papalitatea, în persoana lui Bonifaciu al VlII-lea, obligase pe papa Clement al V-lea să mute la Avignon scaunul pontifical, pentru ca papii să fie sub puterea regilor Franţei. Dar curând după aceea, sub influenţa împăratului german, Romanii au ales un nou papă, cel de la Avignon refuzând să se întoarcă la Roma. Atât papa de la Avignon, cât şi cel de la Roma, pretindeau a fi locţiitorii lui Dumnezeu pe pământ şi se învinuiau unul pe altul în faţa lumii întregi de ipocrizie, de minciună şi de planurile secrete cele mai ruşinoase. Aceşti principi ai bisericii: Benedict al XlII-lea şi Grigore al Xll-lea, cu toate că erau nişte bătrâni în jur de 70 de ani, aveau o purtare de aşa fel încât toată Europa era scandalizată. Ce-i de făcut pentru a vindeca rănile bisericii şi a reface unitatea sfărâmată? Cei doi papi promiteau şi chiar se jurau că vor părăsi demnităţile lor, dacă interesele bisericii o cereau; însă îşi găseau îndată un motiv ca să nu se ţină de cuvânt.

Atunci cardinalii celor două partide s-au întâlnit la Livorno pentru a se sfătui asupra mijloacelor de a pune capăt acestei triste schisme. Ei au ajuns la concluzia că în împrejurările de faţă aveau dreptul să convoace un sinod care să decidă între cei doi pretendenţi la scaunul lui Petru şi să refacă astfel unitatea bisericii. Oraşul Pisa din Italia a fost ales ca loc unde să se întrunească sinodul. Cu toate că era un lucru care nu se mai făcuse, ca un sinod să fie convocat fără aprobarea papei sau a împăratului, întreaga biserică a încuviinţat măsura pe care au luat-o cardinalii. Papii au fost astfel lipsiţi de cel mai înalt privilegiu al lor şi au fost chemaţi să răspundă în faţa unui nou tribunal; însă ei şi-au pierdut într-atâta respectul creştinătăţii, încât toată lumea a aplaudat hotărârea cardinalilor.

Sinodul s-a deschis la 25 martie 1409 şi a fost unul dintre cele mai însemnate din câte pomeneşte istoria creştinătăţii, fie prin numărul, fie prin calitatea acelora care au luat parte la el. Se numărau douăzeci şi doi de cardinali, patru patriarhi latini, 12 arhiepiscopi, 80 episcopi şi 102 reprezentanţi, un mare număr de rugători, marele maestru al cavalerilor din Rhodes şi 16 comandori ai aceluiaşi ordin, deputaţi din toate universităţile, mai mult de 300 de doctori în teologie şi trimişi ai regilor şi principilor din Europa. Ce n-ar fi putut să împlinească o adunare aşa de respectabilă? Şedinţele au ţinut din luna martie până la sfârşitul lunii august. După multe dezbateri, cei doi papi au fost judecaţi în unanimitate. La 5 iunie sentinţa a fost rostită. Amândoi au fost declaraţi eretici, călcători de cuvânt, îndărătnici şi incapabili să exercite autoritatea supremă şi nemărginită a puterii papale şi chiar nevrednici de a ocupa vreo demnitate. Scaunul lui Petru a fost declarat liber şi atunci trebuia să fie ales un papă nou, lucru mai greu decât de a înlătura pe ceilalţi doi. Cei 24 de cardinali însărcinaţi să facă această alegere, au dat votul lor lui Petru din Candia, cardinalul Milanului, care a fost ales sub numele de Alexandru al V-lea. Dar amândoi papii din Avignon şi din Roma au respins hotărârea sinodului şi au continuat să-şi exercite funcţiile de papi legitimi, aruncând şi unul şi altul blestemele şi excomunicările lor asupra sinodului şi asupra noului papă, rivalul lor. Erau prin urmare trei papi acum. Unde era succesiunea apostolică, temelia unităţii bisericii romane? Alexandru al V-lea nu a trăit decât un an după alegerea lui. În locul lui a fost numit Ioan al XXIII-lea, după părerea scriitorilor cei mai serioşi, un om fără principii, fără o viaţă morală şi fără nici o teamă de Dumnezeu.

Greutăţile erau mai mari ca oricând. Ce era de făcut? Împăratul german Sigismund s-a hotărât să intervină, dovedind astfel mai mult interes pentru binele bisericii decât papii. În înţelegere cu regele Franţei şi cu alţi suverani, a făcut pe Ioan al XXIII-lea să convoace un sinod general al întregii biserici, spre a pune capăt luptelor nenorocite care o frământau.

Oraşul imperial Constance a fost ales ca să primească între zidurile sale augusta adunare. Mulţimea oamenilor de orice rang, atrasă în oraş pentru acest eveniment, era aşa de mare, încât se socoteşte că numărul lor era 30.000. Pe lângă numeroşii demnitari ai bisericii, mai mulţi de 100 de principi, 108 conţi, 200 de baroni şi 27 cavaleri au venit la invitaţia papei. Au urmat jocuri de întrecere, cu lupte între cavaleri, sărbători, plăceri de toate felurile, pentru a distra pe membrii sinodului, obosiţi de ocupaţiile lor spirituale. Au fost aduşi 500 de cântăreţi, gata să farmece ceasurile de răgaz ale sfinţilor prelaţi şi ale nobililor, şi a le învioara sufletele. Toţi aceşti principi ai bisericii, toţi aceşti ecleziastici şi mai-mari ai pământului s-au întâlnit spre a se sfătui cum să vindece rana de moarte a papalităţii. Doar cu câteva excepţii, istoria ne arată care a fost purtatea ticăloasă, nelegiuirea ruşinoasă a aşa-zişilor sfinţi preoţi şi faptele scandaloase la care a fost martor oraşul Constance, în timpul celor trei ani şi jumătate cât a ţinut sinodul început la 5 octombrie 1414, fără a vorbi de nelegiuita condamnare la moarte a celor doi martori ai lui Dumnezeu, Ioan Huss şi Ieronim din Praga.

Scopul sinodului din Constance era dublu: în primul rând trebuia să pună capăt schismei şi în al doilea rând să nimicească ceea ce numeau ereziile lui Wycliffe şi ale lui Huss. Se mai gândeau să îndrepte anumite abuzuri din biserică, dar în privinţa aceasta se pare că lucrurile au rămas în aceeaşi stare. Cât despre primul punct, după ce au stabilit că un papă este supus judecăţii unui sinod general al bisericii, papa Ioan al XXIII-lea a fost înlăturat din cauza vieţii sale imorale şi a neţinerii cuvântului faţă de împărat. Grigore şi Benedict au suferit aceeaşi soartă şi s-au supus. În locul lor s-a ales Othon din Colonna, sub numele de Martin al V-lea. Am dat aceste amănunte spre a arăta ce era pe atunci aceea care se numeşte sfânta biserică catolică.

În ce priveşte aşa-zisele erezii atât de dispreţuite ale lui Wycliffe şi Huss, vom vedea cum a lucrat sinodul ca să le nimicească.

Să observăm aici cum din punctul de vedere al bisericii romane, primejdia era mare. Preţioasele adevăruri ale Evangheliei, în ciuda torturilor şi rugurilor Romei, şi-au făcut rădăcini adânci în miile şi sutele de mii de inimi şi s-au răspândit aproape în toate ţările Europei. În anul 1416, la acelaşi sinod din Constance, un an înainte de martiriul lui Cobham şi 36 de ani după ce Wycliffe tradusese Biblia, arhiepiscopul de Lodi declara că ereziile lui Wycliffe şi ale lui Huss şi-au găsit adepţi zeloşi aproape pretutindeni: în Anglia, în Franţa, în Italia, în Ungaria, în Rusia, în Lituania, în Polonia, în Germania şi în toată Boemia. Fără să ştie sau fără să se gândească la aceasta, astfel de mărturie dădea un vrăjmaş îndârjit, despre puterea minunată a Cuvântului lui Dumnezeu. Omul nu poate să facă nimic împotriva adevărului.

Independent de sămânţa adevărului care rămăsese ascunsă în Boemia, cum am arătat, o împrejurare deosebită a contribuit în a trezi sufletele şi a pregăti calea primirii Evangheliei. În 1382, doi ani înainte de moartea lui Wycliffe, principesa Ana de Luxemburg a ajuns soţia lui Richard al II-lea, regele Angliei. Ana era o femeie evlavioasă care iubea şi cerceta Scripturile. Căsătoria sa a stabilit între cele două ţări legături strânse, într-un timp în care învăţăturile lui Wycliffe se răspândeau cu o iuţeală nemaipomenită. Oameni învăţaţi din Boemia, între care şi Iero- nim din Praga, s-au dus la Universitatea din Oxford şi la întoarcerea lor în ţară au adus mai multe scrieri ale lui Wycliffe, traduse în latineşte şi în limba boemă. Ceea ce făcea mai mult însă, era că mulţi au primit în inimă adevărurile învăţate de reformator. De altă parte, studenţi englezi s-au dus de asemenea la Universitatea din Praga şi au adus cu ei cărţile lui Wycliffe. însăşi regina Ana favoriza această mişcare religioasă. După moartea sa, care a fost în 1394, multe persoane dintre cei care au urmat-o s-au întors în Boemia şi au contribuit la răspândirea învăţăturilor Evangheliei. Ele au pătruns, astfel, până şi printre membrii universităţii, care au început a citi şi a cerceta cărţile ce le cuprindeau. Din numărul acestor învăţaţi se afla şi Ioan Huss, de care ne vom ocupa acum.

Ioan Huss s-a născut la 6 iulie 1369 (alţii spun 1373) în orăşelul Hussineţ, de unde şi-a tras numele, aflat în sudul Boemiei, aproape de hotarele Bavariei. Părinţii săi erau de origine modestă, cum au fost şi cei ai lui Luther; au putut totuşi să-l trimită să-şi facă studiile la Universitatea din Praga. Se povesteşte că pe când mama sa îl ducea la Universitate (tatăl său murise), ea aducea rectorului un dar pe care l-a pierdut pe drum. Foarte amărâtă din cauza acestei pierderi, ea s-a aşezat în genunchi, alături de fiul ei, l-a încredinţat Celui Atotputernic şi a chemat binecuvântarea Sa asupra lui. Rugăciunea i-a fost ascultată, dar n-a trăit mult timp, ca să vadă în ce măsură bogată i-a răspuns Dumnezeu.

Cariera universitară a lui Huss a fost strălucită: s-a distins de la început printr-o mare inteligenţă şi în acelaşi timp prin modestia sa, hotărârea sa şi purtarea sa fără nici un cusur. Era foarte blând şi prietenos şi câştiga inimile celor ce se apropiau de el. În timpul anilor de studiu se arăta foarte legat de papalitate; era un fiu devotat al bisericii de la Roma şi avea deplină încredere în puterea tainelor bisericii. Astfel, în timpul jubileului din Praga, în 1393, şi-a dat cei din urmă bănuţi confesorului bisericii sfântul Petru. Fiindcă scrierile lui Wycliffe erau foarte răspândite în Boemia, Huss, cum am mai spus, le-a cunoscut; dar el n-a citit la început decât operele sale filozofice, pe care le-a studiat cu grijă.

Huss a intrat în preoţie şi s-a făcut numaidecât cunoscut prin însuşirile sale deosebite. A fost rând pe rând îmbrăcat în gradele universitare: maestru de arte, profesor la universitate şi, în sfârşit, docent al facultăţii de filozofie. Vestea sa ajunsese până la curtea regelui Wenceslas, iar regina Sofia a Bavariei l-a ales capelan al ei.

Până atunci nimic nu arăta în Huss un reformator, cu toate că fără îndoială, el văzuse abuzurile bisericii romane şi stricăciunea, nu numai a nobililor şi a poporului, ci şi a clerului. Dar în anul 1402 a fost numit predicator al capelei Betleem. Era o clădire în care puteau să intre trei mii de persoane, fiind ridicată în 1392 de către un cetăţean bogat din Praga, iubită de rege şi de arhiepiscop şi destinată de către fondator numai pentru a se predica în limba boemă. El spunea: „Când Hristos S-a arătat ucenicilor, după înviere, le-a dat însărcinarea să predice Cuvân- tul lui Dumnezeu, aşa ca să păstreze amintirea Sa mereu vie în lume.” Din clipa în care Huss a început să predice în capela Betleem şi de când a trebuit să se adâncească în Cuvântul lui Dumnezeu, o mare schimbare pare că s-a făcut în el. Se poate spune că atunci el s-a întors la Dumnezeu. În acelaşi timp Dumnezeu descoperea adevărul sufletelor ascultătorilor săi.

După un scriitor din timpul acela, starea morală a locuitorilor din Praga era extrem de înapoiată. „Regele, spunea el, nobilii, prelaţii, clerul, cetăţenii, toţi erau stăpâniţi de zgârcenie, de mândrie, de beţie, de desfrâu şi de toate viciile. În mijlocul acestei stricăciuni s-a ridicat Huss, trezind cugetele prin cuvântul său. El îşi îndrepta loviturile când împotriva prelaţilor, când împotriva nobililor, când împotriva clerului de jos.” Astfel, Dumnezeu îşi ridicase un luptător pentru a lovi în rău şi rătăcire. Tot atunci a citit Huss scrierile teologice ale lui Wycliffe, pe care le studia cu seriozitate, admirând evlavia autorului şi fiind de acord cu el în ce priveşte reformele pe care acesta le cerea. „Simt atras de scrierile sale,” spunea el, „pentru că el se străduieşte cu energie să aducă pe toţi oamenii la legea lui Hristos, şi mai ales clerul, spunând acestora din urmă să se lepede de pompa lumească şi să trăiască după exemplul apostolilor şi al lui Hristos.”

Huss era chemat des să predice în capela din Betleem. În numeroasele zile de sărbători ale bisericii, făcea aceasta de două ori în aceeaşi zi şi totdeauna în limba poporului. Trebuia astfel să studieze tot mai de aproape Cuvântul lui Dumnezeu şi să sape tot mai adânc în mina de nesecat a adevărurilor pe care le cuprindea; în felul acesta, el dobândea o înţelegere din ce în ce mai limpede şi creştea repede în cunoaşterea lucrurilor dumnezeieşti, fiind pătruns de Duhul Cuvântului care nu dă greş. Ceea ce primea astfel în sufletul său din Cuvânt şi prin duhul lui Dumnezeu, răspândea în afară prin predicile sale, care făceau o puternică lucrare în ascultătorii săi. Cei mai mulţi erau pătrunşi de adevăr, alţii i se împotriveau, ca şi celui ce îl vestea. Dar Huss află în arhiepiscop şi în regină nişte ocrotitori, în aşa fel că, în ciuda împotrivirii vrăjmaşilor săi, putea să predice mai departe, susţinând adevărurile Sfintei Scripturi şi întemeindu-se mereu pe ele pentru a îndreptăţi ceea ce spunea. În jurul său se alcătuia şi creştea o mare adunare de suflete evlavioase care însetau după apa vie a harului şi flămânzeau după pâinea vieţii, care este Domnul Hristos. Huss era un adevărat păstor al sufletelor, mai ales pentru oamenii din straturile sociale cele mai de jos, care veneau la el cu o conştiinţă tulburată, pe care iertarea preotului nu-i putea uşura. El nu-şi dădea seama de mişcarea ce începea a se face prin mijlocirea sa şi nu ştia unde are să ajungă. Intrase fără să-şi dea seama pe drumul Reformei, pe care Dumnezeu o va lucra mai târziu.

În timpul acela s-a petrecut un lucru care strecura în sufletele din Praga gânduri potrivite ca să zdruncine credinţa în autoritatea papei. În oraşul acesta au sosit de la Oxford doi ucenici ai lui Wycliffe, numiţi Iacob şi Conrad de Cantorbery. Ei susţineau convorbiri publice asupra învăţăturii întâietăţii papei. Lucrurile nu erau deloc coapte pentru o încercare atât de îndrăzneaţă şi autorităţile oraşului i-au silit să tacă. Dar aceştia ştiau tot aşa de bine să picteze, cum ştiau să şi vorbească, şi penelurile lor se dovedeau tot atât de pline de înţeles. Cu încuviinţarea gazdei lor, ei au pictat în antreul casei, de o parte intrarea Domnului Isus în Ierusalim „blând şi călare pe mânzul unei măgăriţe”, de altă parte măreţia mai mult decât împărătească a cortegiului pontifical. Se vedea acolo papa, purtând cele trei coroane, acoperit de veşminte strălucitoare de aur şi sclipiri de pietre scumpe, urcat pe un cal bogat împodobit, având înaintea sa trompeţi care vesteau venirea sa, urmat de un alai numeros de cardinali şi de episcopi îmbrăcaţi splendid.

Aceste picturi vorbeau tot atât de tare ca şi predicile, iar deosebirea care o prezentau izbea pe orice privitor. Tot oraşul a fost mişcat; s-a produs o mare tulburare şi vizitatorii englezi au găsit că e mai bine să plece. Dar ei au dat naştere la gânduri pe care nici o putere nu le mai putea înăbuşi. Ne putem totuşi întreba dacă inimile şi conştiinţele oamenilor erau în adevăr atinse prin astfel de atacuri împotriva rătăcirii şi abuzurilor şi dacă vestirea curată şi simplă a adevărului aşa cum este în Isus nu ar fi fost mai de folos pentru a ajunge acest scop şi pentru a desprinde sufletele dintr-un sistem anticreştin şi a le face să se bucure de mântuire şi de pace.

Huss a fost unul dintre cei care au venit să vadă picturile celor doi englezi. S-a reîntors în linişte şi a început să studieze mai de aproape scrierile lui Wycliffe. Mai întâi s-a speriat de lucrurile îndrăzneţe care se prezentau în ele împotriva superstiţiilor, abuzurilor şi minciunilor bisericii din Roma, dar în cele din urmă a fost convins de dreptatea şi adevărul lor.

Dumnezeu dăduse lui Huss, spre a-l susţine în mijlocul luptelor pe care în curând avea să le susţină, un prieten credincios, în persoana lui Ieronim de Faulfisch, mai cunoscut sub numele de Ieronim din Praga. Era, după cum am spus, unul dintre studentii din Boemia care se dusese la Oxford si acolo fusese câştigat pentru adevărurile Evangheliei, prezentate de Wycliffe. După întoarcerea în ţara sa natală, el a răspândit scrierile reformatorului englez şi în convorbiri publice susţinea învăţăturile credinţei, potrivit Scripturii. Îndată, universitatea din Praga s-a împărţit în două tabere: unii ţinând cu învăţăturile lui Wycliffe, alţii împotrivindu-se. Atenţia conducătorilor universităţii a fost astfel trezită şi în mai 1403 s-a ţinut o întrunire spre a se cerceta 45 de propuneri scoase, se zice, din scrierile lui Wycliffe. Universitatea era împărţită pe naţiuni: Boemia, Moravia, Saxa şi Polonia, fiecare având un cuvânt când se făcea vreun vot. Bavaria, Saxa şi Polonia fiind de limbă germană, puteau totdeauna să aibă majoritatea asupra boemilor. În cazul de faţă, partida germană a câştigat, condamnând propunerile lui Wycliffe, cărora multora din Boemia le erau favorabile. Au fost oprite sub pedeapsa cu moartea de a fi răspândite şi susţinute. Huss s-a mulţumit să tăgăduiască faptul că aceste propuneri s-ar găsi la Wycliffe. Până atunci, Huss, în predicile sale, lovise mai ales în neorânduiala moravurilor curţii, ale poporului şi ale clerului şi stăruia pentru o reformă necesară în această privinţă, predicând în acelaşi timp, tot mai limpede, mântuirea gratuită (în dar) prin sângele Domnului Isus Hristos.

Ceea ce a contribuit mai mult a deschide ochii lui Huss asupra învăţăturilor Romei a fost aşa-zisa minune de la Wilsnack. În acest loc aflat în Prusia, în provincia Brandenburgului, se găseau rămăşiţele unui vechi altar care făcea parte dintr-o biserică distrusă mai înainte, fără îndoială, în vreun război. Către anul 1403, s-au găsit în acest altar trei din ostiile care servesc la împărtăşanie (euharistie) în biserica romană. Când au fost găsite, aveau o culoare roşiatică. Catolicii romani spun că atunci când ostia a fost sfinţită de preot, ea se preface în trupul şi sângele Domnului şi că în felul acesta, trupul şi sângele Domnului se află în ostie. Când s-au văzut deci aceste ostii roşii, s-a crezut că sângele lui Hristos a ajuns să fie văzut, că ostiile erau vopsite de acelaşi sânge care curgea în vinele Domnului când El era pe pământ. Zvonul acestui fapt s-a răspândit îndată. Se spunea că este o minune pe care oricine putea să vină să o vadă; şi oamenii alergau din toate părţile. Clerul din acel loc încuraja crezarea acestei pretinse minimi. Era în folosul lor, pentru că Wilsnack a ajuns un loc sfânt”, unde veneau în pelerinaj toţi, din toate părţile: din Suedia, din Norvegia, Ungaria, Polonia şi din toată Boemia, aducând daruri bogate. Se spunea că se fac şi minuni lângă altar, prin puterea sfintei ostii. Un fapt ne va arăta până unde mergea înşelătoria unora. Un cetăţean din Praga care avea o mână bolnavă, îşi făcuse o mână de argint şi o atârnase în biserică, ca pe un dar de cinstire a ostiilor însângerate, cum erau numite acestea. El a stat în acel loc câteva zile, foarte probabil necunoscut de preoţi şi în realitate pentru a pune la încercare cinstea lor. Într-o zi, însă, a rămas surprins când a auzit că unul dintre ei spunea în public că această mână de argint a fost dăruită în amintirea vindecării minunate a mâinii bolnave a dăruitorului. Bietul om nu a mai putut răbda această minciună; el a întins în faţa tuturor mâna bolnavă ca şi mai înainte, spre marea ruşine a preotului. Prin această întâmplare însă era acum luminat el însuşi, ca şi atâţia alţii.

Mulţimea totuşi nu înceta de a da buzna şi de a se închina ostiei sângerânde. Arhiepiscopul Zbynek din Praga, care cel puţin era un om cinstit, se îndoia şi cu privire la ostie şi cu privire la minunile care se făceau în acel loc. El a numit pentru a cerceta această afacere trei persoane, dintre care unul era Huss. După o cercetare amănunţită, aceştia au spus cu privire la minuni că nu erau adevărate, iar că ostiile nu erau înroşite de sânge. Roşeala lor se datora numai mucegăirii lor, provenită de la umezeala la care au fost expuse. Arhiepiscopul a interzis în toată dioceza lui pelerinajele la Wilsnack.

Până atunci episcopul şi Huss au fost în bune relaţii, dar această înţelegere nu a ţinut mult. Cu toată că Zbynek declarase în 1405 că nu era erezie în Boemia, câţiva membri ai clerului au fost învinuiţi că ţineau la învăţăturile lui Wycliffe, iar arhiepiscopul îi somase să răspundă la învinuire. Unul dintre ei, Nicolae din Welenowitz, a fost trimis la închisoare; apoi, fiind eliberat, a fost izgonit din dioceză. Huss a luat în mână cauza lui şi a scris arhiepiscopului o scrisoare în care el îi dezaproba purtarea. „Cum!”, spunea el, „oameni mânjiţi de sânge, vinovaţi de toate felurile de crime, merg pe străzi fără neruşinare, în timp ce umilii preoţi care se străduiesc să lovească şi să distrugă păcatul, care îşi fac datoria sub direcţia ecleziastică a voastră, care plini de bunătate, fugind de zgârcenie, se dedică fără plată slujbei lui Dumnezeu si vestirii Cuvântului Său, sunt aruncaţi în temniţe ca eretici şi trebuie să îndure surghiunul pentru că au predicat Evanghelia!” O vorbire atât de îndrăzneaţă nu putea să nu facă din arhiepiscopul Zbynek un vrăjmaş al lui Huss şi i-a dat acestuia motiv să-l învinuiască a fi adept al lui Wycliffe.

Lupta dintre partidele care erau în Universitatea din Praga nu încetase. Regele Wenceslas a agravat-o, printr-un edict care dădea trei voturi pentru Boemi şi unul singur pentru străini. Germanii au hotărât că dacă regele îşi menţine edictul, să plece din Praga. Regele, nevrând să revină asupra a ceea ce hotărâse, un mare număr de profesori şi de studenţi s-au retras. Acest lucru a dus la întemeierea Universităţii din Leipzig. Huss, care aprobase decizia regelui, a fost numit rector al Universităţii din Praga. Aceasta sporea împotriva lui ciuda episcopului care prin plecarea Germanilor vedea întărindu-se partida reformei. Pe de altă parte, cei care au părăsit Praga spuneau pretutindeni că Huss era pătat de erezie.

După cum am văzut, sinodul din Pisa înlăturase pe cei doi papi, Grigore al Xll-lea şi Benedict al XlII-lea şi alesese pe Alexandru al V-lea. Arhiepiscopul de Praga, care la început era de partea lui Grigore al Xll-lea, a recunoscut pe noul papă şi a căpătat de la acesta o bulă împotriva tuturor acelora care susţineau în Boemia învăţăturile lui Wycliffe. Mai mult decât atât, bula interzicea orice predică în capelele particulare şi condamna scrierile lui Wycliffe, pentru a fi arse. Hotărât, lovitura se îndrepta împotriva lui Huss. Între timp, Alexandru al V-lea a murit otrăvit, se zice, de prietenul său Baltazar Cossa, care i-a urmat sub numele de Ioan al XXIII-lea. Zadarnic a făcut Huss apel la noul papă, arhiepiscopul a hotărât s-o sfârşească şi să execute bula lui Alexandru al V-lea.

S-a început prin a se porunci ca toate scrierile lui Wycliffe să-i fie înaintate în termen de 6 zile spre a fi cercetate. Fără a le fi cercetat, însă, şi-a dat pe faţă intenţia de a le arde, şi la 16 iulie, cu toată împotrivirea Universităţii, şi sub motiv că regele nu oprise distrugerea lor, a pus să se ardă în faţa palatului său vreo 200 de volume din scrierile lui Wycliffe şi ale altor reformatori. Erau manuscrise de valoare, împodobite cu frumoase gravuri şi cu coperte foarte bogate. Această execuţie a produs o mare nemulţumire şi mulţi au folosit ocazia ca s-o întoarcă spre ruşinea arhiepiscopului. El era foarte necioplit şi a trebuit să înveţe a citi, se zice, chiar când a intrat în funcţie. I s-au făcut cântece care colindau străzile Pragăi:

Arhiepiscopul trebuie să înveţe A,B,C-ul său,
Ca să poată cel puţin să înţeleagă Ce a ars.”

Regele a oprit sub pedeapsa cu moartea de a se mai cânta în felul acesta. Huss nu s-a mulţumit să spună decât atât: „Este un lucru de nimic să arzi nişte cărţi. Asta nu a smuls niciodată un singur păcat din inima oamenilor. Dacă acela care a condamnat aceste cărţi nu poate aduce nici o dovadă împotriva lor, el, măcar că a distrus câteva adevăruri, mai multe gânduri frumoase, cu asta n-a făcut decât să înmulţească în popor tulburările, vrăjmăşiile, bănuielile şi uciderile.” Şi în adevăr, lucru trist de spus, în această neînţelegere a curs şi sânge.

În ce priveşte interzicerea de a predica în capela Betleem, Huss nu se gândea să se supună. Socotea că era ocrotit de actul de fondare al Capelei, dar se mai gândea, mai ales, că trebuie mai degrabă să se supună lui Dumnezeu decât oamenilor. El spunea: „Ce putere se găseşte în Sfintele Scripturi, sau pe ce temei legal se putea cineva întemeia ca să oprească a se predica într-un loc atât de obştesc şi de prielnic pentru aceasta, în mijlocul marelui oraş Praga? In mijlocul tuturor acestora nu-i decât invidia lui Antihrist.” Huss înţelegea şi spunea că chemarea dumnezeiască de a vesti Evanghelia avea o mai mare tărie decât oricare poruncă din partea omului. „Unde este Duhul Domnului, acolo este libertatea.” El a continuat deci să predice, lăsând urmările în seama lui Dumnezeu.

Huss ar fi dorit să reformeze abuzurile bisericii de la Roma, de care era legat şi de care nu s-a despărţit pe faţă niciodată; dar cum să faci lucrul acesta în mijlocul confuziei generale şi a luptelor care domneau în Biserică? El avea să cântărească totul în faţa lui Dumnezeu şi avea să ajungă, fiind învăţat de Dumnezeu, să ia o hotărâre asupra a ceea ce trebuia făcut. Se va supune el oare lui Dumnezeu în măsura în care I-a înţeles voia şi va merge oare împotriva curentului — sau mai curând se va lăsa dus de el ca să ocolească răul atât cât va putea?

Să ascultăm la ce încheiere a ajuns el: „Ca să nu mă fac vinovat de tăcerea mea, părăsind adevărul pentru o bucată de pâine sau de teama oamenilor, declar că ţinta mea este să apăr chiar până la moarte, adevărul pe care Dumnezeu m-a făcut în stare să-l cunosc, şi mai ales adevărul Sfintei Scripturi, pentru că ştiu că adevărul rămâne, că el este întărit pentru totdeauna, că atunci când este vorba să-l asculţi pe el, nu trebuie să te laşi influenţat şi de oameni.” Nobilă hotărâre! În mijlocul întunericului care învăluia atunci biserica, a fi hotărât să rămâi de partea luminii care te face să te lupţi cu întunericul şi cu puterile întunericului, însemna o adevărată bărbăţie. Numai Dumnezeu putea s-o insufle martorului Său credincios.

Am văzut că Huss făcuse apel la papă; arhiepiscopul făcuse la fel şi a fost ascultat de papă, care a numit pe cardinalul Othon din Colonna pentru a cerceta cazul lui Huss. Cardinalul a somat pe Huss să se prezinte la Bologne, unde se afla papa atunci. Acolo, reformatorul nu se putea aştepta decât la o condamnare. Regina Sofia a luat în mâini cauza confesorului său şi regele a scris papei şi cardinalului în favoarea lui Huss, exprimându-şi de asemenea dorinţa: „Capela din Betleem, căreia, spunea el, spre gloria lui Dumnezeu şi mântuirea poporului, i-am dat înlesniri pentru răspândirea Evangheliei, să rămână şi să fie întărită în înlesnirile ei… şi preaiubitul nostru Huss, cel drept, cel devotat, să fie mai mult întărit în această capelă, ca să răspândească în pace Cuvântul lui Dumnezeu.” Regele a cerut de asemenea ca Huss să fie scuzat că nu se duce la Bologne.

Între timp, Colonna îşi rostise excomunicarea asupra lui Huss, pentru că nu s-a supus ordinului său, dar papa, ţinând seama de scrisoarea regelui, a luat cauza din mâna lui Colonna şi a numit un alt comisar. Cu toate acestea, arhiepiscopul a făcut toate sforţările ca să înduplece pe papă să-l cheme pe Huss la răspundere şi i-a trimis, ca şi cardinalilor, daruri bogate. Papa a numit atunci pe cardinalul Brancas, care, fără să-l fi ascultat măcar, îl declară pe Huss ereziarh, adică mai marele ereticilor şi a pus sub interdicţie oraşul Praga, reşedinţa lui Huss. Arhiepiscopul triumfa şi, din ordinile sale, clerul a început să închidă bisericile. Dar şi aici a intervenit regele şi a confiscat averile clerului care voia să menţină interdicţia. Poporul s-a răsculat şi el împotriva preoţilor.

În timpul acesta, Huss, profitând de această neînţelegere, îşi continua liniştit lucrarea, lăsând pe rege să se înţeleagă cu arhiepiscopul şi cardinalul. Cât de vrednic este să luăm aminte la toate acestea şi cât de bine se vede mâna lui Dumnezeu care se întinde asupra slujitorului Său spre a-l păzi, servindu-Se de patimile dintre oameni. În fond, regele nici nu se gândea la adevăr şi era un om foarte rău, pe care supuşii săi l-au închis de două ori din cauza crimelor sale. Regele şi arhiereul au ajuns la o cale de mijloc. Arhiepiscopul a ridicat interdicţia şi a scris papei că nu este nici un fel de erezie în Boemia; la rândul său, regele a eliberat pe ecleziasticii pe care îi ţinea în închisoare şi le-a înapoiat averile.

Papa Ioan al XXIII-lea a trimis în Boemia pe un legat care să-i recruteze partizani împotriva vrăjmaşilor săi. Legatul a cerut noului episcop Albi să-l facă pe Huss să se prezinte înaintea lui. El a întreabat pe reformator mai întâi, dacă voia să se supună poruncilor apostolice. „Desigur,” a răspuns Huss, „şi din toată inima.” Legatul, întorcându-se spre arhiepiscop, i-a spus: „îl vedeţi: maestrul este gata să se supună poruncilor apostolice.” Dar Huss, văzând că a fost rău înţeles, a spus: „înţelegeţi-mă bine, domnul meu. Am spus că simt gata să mă supun din toată inima la poruncile apostolice; dar eu numesc astfel învăţăturile apostolilor lui Hristos şi, în măsura în care poruncile papei se potrivesc cu ele, mă voi supune lor bucuros. Dar dacă văd în ele ceva care se îndepărtează de la învăţătura apostolilor, nu mă voi supune, chiar de a-şi vedea că se ridică rugul în faţa mea.”

Legatul nu a mai stăruit; mai avea şi alte treburi şi Huss a scăpat pentru un timp.