Indulgențele în Boemia

Am spus că trimisul papal căruia Huss îi dăduse un răspuns atât de îndrăzneţ şi de sincer, avea şi alte treburi decât aceea de a urmări pe reformator. În adevăr, el era însărcinat să procure bani stăpânului său, papei Ioan al XXIII-lea. În acest scop, el era purtătorul unei bule papale; el dădea indulgenţe acelora care vor fi de partea papei, împotriva vrăjmaşilor săi, mai ales împotriva lui Ladislas, regele Neapolului. Aceste indulgenţe erau promise acelor care se înrolau ca soldaţi şi acelora care, cumpărându-le, ar sprijini cu banii lor cauza papei. Preoţii au început deci să vândă în public indulgenţele, lăudând faţă de sărmanul popor, puterea lor de a şterge păcatele şi de a scurta pedepsele din purgatoriu. Huss s-a împotrivit cu energie acestei negustorii neruşinate. Din cauza aceasta, mulţi din prietenii lui din universitate s-au despărţit de el; între alţii şi Ştefan Paletz, docent al facultăţii de teologie, care s-a făcut din clipa aceea unul dintre cei mai mari vrăjmaşi ai săi.

Huss declară că: „prin indulgenţe, cel bogat, în nebunia lui, este înşelat de o nădejde mincinoasă; legea lui Dumnezeu este făcută zadarnică: poporul de jos se lasă mai uşor dus de păcat; păcatele sunt socotite ca puţin lucru şi, într-un fel general, oamenii sunt mai despuiaţi de avutul lor. Prin urmare, adaugă Huss, credincioşii să nu aibă nimic a face cu indulgenţele.”

Ieronim din Praga vorbea şi el împotriva indulgenţelor şi a ţinut relativ la ele un discurs atât de năvalnic, încât studenţii înflăcăraţi de cuvintele sale, clare, l-au primit cu urale. Nu s-au mulţumit cu atât. Ei au alcătuit un cortegiu, au atârnat bulele papale de gâtul câtorva femei aşezate într-un car şi astfel au străbătut străzile principale ale oraşului. Apoi, aducând o grămadă de lemne, au ars în public bulele, aşa cum mai înainte arhiepiscopul arsese cărţile lui Wycliffe.

Este sigur că nici Huss, nici Ieronim din Praga nu aveau nici un amestec în treaba aceasta, pe care n-o puteau încuviinţa. Adevărul biruie rătăcirea prin alte mijloace. S-a dovedit mai târziu că fapta se datora uneltirii unuia de pe lângă rege.

Totuşi cazul nu a plăcut regelui, care a dat ordine stricte ca preoţii să nu fie batjocoriţi, când ei ar face cunoscut bulele şi ar vinde indulgenţe. încurajaţi în felul acesta, preoţii şi-au continuat negustoria nelegiuită. Dar într-o zi, când ei îndemnau poporul şi-l obligau să le cumpere marfa, trei tineri, fii de meşteşugari modeşti, s-au adresat unuia dintre vânzători, spu- nându-i: „Minţi! Maestrul Huss ne-a învăţat mai bine. Noi ştim că toate acestea nu sunt decât minciuni.” S-a făcut larmă: preoţii au reuşit să-i prindă şi i-au adus în faţa senatului, care i-a închis, În ziua următoare, întrunindu-se din nou, i-au condamnat la moarte, după porunca regelui. Huss a aflat de această hotărâre şi în grabă s-a dus la senat; două mii de studenţi l-au însoţit. El declara că socotea greşeala acelor tineri ca a sa şi că el merita moartea mai mult decât ei. Senatul a promis că nu va vărsa sânge. Huss, bizuindu-se pe această promisiune, a părăsit sala senatului, şi larma s-a potolit.

Însă senatul nu avea de gând să se ţină de cuvânt. Câteva ceasuri după aceea, o trupă de soldaţi a condus pe prizonieri la locul execuţiei. Vestea s-a răspândit numaidecât; câteva per- soane au urmat pe soldaţi şi, cum mulţimea creştea în fiecare clipă, autorităţile, temându-se de tulburări, au dat ordin soldaţilor să se oprească, iar călăul să taie capetele celor trei tineri prizonieri. Acesta, sfârşindu-şi lucrarea, a strigat: „Cine va face ca aceştia, va avea aceeaşi soartă!” Mai multe glasuri au răspuns: „Suntem gata să facem ca ei şi să murim ca ei!” Mai multe femei şi mai ales cele miloase şi-au muiat batistele în sângele celor ucişi şi le-au păstrat ca amintire. O femeie a dăruit o pânză pentru a le înveli trupurile şi un grup de studenţi care iubeau pe Huss i-au dus la capela Betleem. Au fost îngropaţi cu mult alai, în mijlocul cântărilor şi imnurilor adunării. Aceşti trei oameni au fost, fireşte, socotiţi ca martiri, şi câteva persoane au dat capelei Betleem numele de „Capela celor trei sfinţi”. În adevăr, Huss predicase adevărul: aceşti trei tineri l-au aflat de la el, l-au primit şi au fost daţi la moarte din cauza mărturiei pe care o dăduseră despre adevărul acesta; prin urmare nu erau ei nişte martiri? Nu era, oare, un păcat urâcios a vinde pe bani aşa-zisa iertare de păcate, să se dea acestei pretenţii numele de indulgenţă sau orice alt nume?

Moartea acestor trei tineri a fost departe de a slăbi curajul prietenilor adevărului. Dimpotrivă, ei au fost întăriţi şi s-au alipit mai mult de învăţăturile pe care le vestea Huss în capela Betleem. Dar papa auzise de ceea ce se petrecea la Praga şi cum Huss condamna vânzarea indulgenţelor. El a încredinţat problema aceasta cardinalului Petre de San Angelo, cu porunca de a întrebuinţa cea mai mare asprime faţă de eretici. Huss a fost somat să se ducă la Roma pentru a răspunde învinuirilor aduse împotriva lui. Dar la înştiinţarea câtorva dintre prietenii săi, el a refuzat, şi l-a îndreptat pe papă, în scris, către Domnul Isus Hristos. Cardinalul a rostit împotriva lui sentinţa de excomunicare şi a aruncat interdicţia asupra oraşului Praga. Toate bisericile au fost închise, făcliile din altar au fost stinse şi morţii erau lipsiţi de înmormântarea ecleziastică.

Un ordin al papei poruncea să prindă imediat pe Huss şi să-l ducă în închisoare, să-l condamne şi să-l ardă; dar timpul martirajului său încă nu sosise. Mai mult, capela Betleem trebuia să fie dărâmată până la temelie. Senatorii au hotărât să execute ordinele papei. La 2 octombrie s-a împrăştiat cu forţa adunarea de la Betleem, dar, ca să prindă pe Huss, au întâmpinat o rezistenţă atât de mare, puternică, încât au fost obligaţi să-şi părăsească planul. Au încercat atunci să dărâme capela, dar când planul le-a fost cunoscut, s-a făcut în oraş o tulburare aşa de mare, încât au trebuit să renunţe şi la aceasta.

Huss a fost sfătuit să părăsească pentru un timp oraşul Praga. El a primit gândul acesta şi s-a retras în oraşul său de naştere. Seniorul care era proprietar al regiunii era prietenul său.

Însă gândurile lui Huss zburau mereu la turma sa iubită de la Betleem. „M-am retras,” îi scrie el, „nu pentru a tăgădui adevărul, pentru că simt gata să mor pentru el, ci pentru că nişte preoţi nelegiuiţi mă împiedică să-1 vestesc.” Cu toate acestea el nu rămânea în nelucrare. După exemplul dumnezeiescului său Stăpân, el a străbătut ţinutul, predicând în oraşe şi sate. Mulţimea era ca electrizată de buzele lui, răpită de blândeţa lui, de curajul şi de darul său de vorbire. „Biserica,” spuneau oamenii, „a declarat că omul acesta este un eretic şi un demon, şi totuşi viaţa sa este sfântă, iar învăţătura sa curată şi atât de înaltă!” în acelaşi timp Huss studia cu atenţie Scripturile, iar în acel timp a scris un tratat asupra bisericii. Se sprijinea pe locul acesta: „Acolo unde sunt doi sau trei adunaţi pentru Numele Meu, sunt şi Eu în mijlocul lor.” „Prin urmare aici,” spunea el, „ar fi adunată o anumită biserică. Numai Hristos singur este Capul deplin suficient al Bisericii.” Apoi, venind la aceea care se numea singura biserică, adaugă: „E de mirare văzând pe aceia care sunt cei mai devotaţi prieteni ai lumii, care duc viaţa cea mai nelegiuită, cea mai potrivnică mersului cu Hristos şi care sunt mai sterpi în ce priveşte împlinirea sfaturilor şi poruncilor Domnului, cum spun cu neobrăzare şi fără nici o ruşine că ei sunt capul şi mădularele strălucite ale Bisericii, care este „Mireasa lui Hristos!”

În adevăr, în timpul acela, papa Ioan al XXIII-lea pretindea că este capul bisericii, el, un om dintre cei mai nelegiuiţi din câţi au fost.

Liniştea se refăcuse într-o anumită măsură în Praga. Huss s-a întors la scumpa sa turmă de la Betleem, arătând adevărul potrivit Scripturii şi continuând a se ridica împotriva corupţiei clerului şi abuzurilor bisericii de la Roma. Curând însă tulburările au început din nou; interdicţia a fost din nou lansată asupra acestui oraş, de arhiepiscopul care până atunci fusese prietenul lui Huss, dar care acum îl invita să părăsească Praga, socotind că, odată plecat, liniştea se va restabili. Dar cum avea să se poată una ca asta? Adevărul şi rătăcirea, Cuvântul lui Dumnezeu şi rătăcirile oamenilor, duhul Reformei şi duhul lui Antihrist erau în luptă şi nu stătea în puterea lui Huss, nici a vreunui om de a opri lupta, iar Huss, chiar dacă ar fi putut, nu ar fi vrut. Totuşi, temându-se ca prezenţa sa la Praga să nu ajungă primejdioasă pentru prietenii săi, s-a retras din nou la Hussineţ.

De acolo trimitea prietenilor săi scrisori în care se vedea un suflet plin de pace, de bărbăţie şi de o credinţă nezguduită, Într-una din ele se află aceste cuvinte, ca să zicem aşa, profetice, pe care le-a spus de mai multe ori: „Cei răi au început să pregătească gâştei (Huss în limba boemă înseamnă gâscă) mreji viclene. Dar gâsca, care nu-i decât o pasăre domestică, paşnică şi al cărei zbor nu o duce prea sus, prin aer, totuşi le-a spintecat lacurile; vor veni alte păsări, al căror zbor se va înălţa cu îndrăzneală spre ceruri şi care cu şi mai mare putere le vor spinteca. În locul gâştei firave, adevărul va trimite vulturi şi şoimi cu priviri pătrunzătoare.” Reformatorii au împlinit această prezicere, asemănătoare cu aceea a lui Wycliffe.

Huss ar fi dorit mult să mai predice în capela Betleem. Această dorinţă a ajuns atât de mare încât în 1413 a înfruntat toate primejdiile şi a făcut scurte vizite la Praga, petrecând câteva ceasuri de convorbiri intime cu prietenii săi şi retrăgându-se îndată ce simţea că prezenţa sa era bănuită. Spre a fi mai aproape de Praga, s-a stabilit într-un castel din apropiere. Predica şi aici şi mulţimile se adunau din toate părţile ca să-l asculte.