Războiul taboriților

  Scoşi din răbdări de vrăjmaşii lor, Husiţii au pus mâna pe arme ca să se apere. Ei au uitat, cum au făcut după ei şi alţii, că Domnul spusese lui Pilat: „Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta. Dacă împărăţia Mea ar fi din lumea aceasta, slujitorii Mei s-ar fi luptat ca să nu fiu dat în mâinile Iudeilor” (loan 18.36).
Bisericile erau interzise preoţilor care se alipeau de învăţăturile lui Huss. De aceea, ei se adunau în afara bisericilor, împreună cu cei credincioşi. Unul din punctele asupra cărora Husiţii stăruiau, era ca paharul de la Cină să fie dat tuturor celor din adunare şi nu numai preoţilor, cum învăţa biserica romană, Însă în anul 1416 o ceată de preoţi ai bisericii de la Roma s-a năpustit asupra adunărilor acelora care luau cina atât cu pâine cât şi cu vin şi le-au risipit cu forţa. Atunci preoţii husiţilor au adunat pe ai lor şi s-au retras pe o culme înaltă la o oarecare depărtare spre miazăzi de oraşul Praga. Acolo au întins un cort, spre a face serviciul religios şi a lua cina. Într-o zi s-au pregătit 300 de mese şi s-au socotit 42000 din cei care luaseră parte. Urma o masă de dragoste (agapă), la care bogaţii erau în părtăşie cu cei săraci. Jocurile, dansurile, băuturile tari erau oprite şi mulţimea locuia în corturi ca într-o tabără. De aici a venit numele de Tabor, în limba cehă „tabără”, ce s-a dat acestei coline, si tot aici si numele de Taboriti, dat acelora care s-au refugiat acolo, iar mai târziu celor care se alipeau de ei.
Curând Taboriţii au avut şi o căpetenie în persoana unui nobil baron, Ioan de Trocznow, supranumit Ziska sau Chiorul, fiindcă într-o bătălie pierduse un ochi. Fiind la curtea regală, se observase de toţi că după moartea lui Huss era mereu trist şi gânditor, într-o zi regele îl întrebă de ce era trist. „Au ars pe Ioan Huss,” a răspuns Ziska, „şi noi încă nu l-am răzbunat.” „Eu nu pot nimic” a zis regele, „vedeţi dumneavoastră ce puteţi face.” Regele nu vorbise serios, însă Ziska a înţeles altfel şi s-a dus în fruntea Husiţilor. El îi îndemna să pună capăt vieţii stricate şi îngâmfării preoţilor Romei şi să lucreze temeinic la reformarea biserici.
Regele Wenceslas, speriat de gândul unei răscoale, a poruncit orăşenilor să-şi aducă armele la palat. Ei s-au supus, dar nu cum aştepta el, pentru că au venit cu totul înarmaţi şi gata de luptă.
„Iată-ne,” a spus Ziska, „împotriva cărui duşman trebuie să mergem?” Regele nu era în stare să se împotrivească, iar Husiţii au intrat în oraşul Praga şi l-au ocupat. A doua zi, pe când străbătea oraşul având în frunte pe un preot ducând potirul (paharul cinei) ca semn că cereau paharul pentru toţi ca şi pâinea de la cină, din primărie, prin faţa căreia treceau, a fost aruncată o piatră care a lovit pe preot. Îndată o mulţime de Husiţi au sfărâmat porţile, au pătruns în sala în care senatul ţinea şedinţa şi, prinzând pe câţiva dintre senatori, i-au aruncat pe fereastră. Războiul începuse.
În anul 1419, regele Wenceslas a murit. Împăratul Sigismund, fratele său, l-a urmat la tron ca rege al Boemiei. Husiţii s-au adresat lui şi reginei Sofia spre a găsi o cale care să le permită a trăi potrivit conştiinţei lor; însă Sigismund a batjocorit pe solii lor şi s-a jurat că va limpezi lucrurile cu sânge. Husiţii ştiau că nu aveau de aşteptat nici o milă de la omul care nesocotise permisul de liberă trecere al lui Huss şi s-au pregătit să se apere până la cel din urmă om. Ziska a chemat la arme pe toţi partizanii lui Huss, până şi pe cei mai slabi, care erau în stare să arunce doar o piatră. Era acesta un lucru pe placul lui Dumnezeu? Nu putem să gândim una ca asta. Va veni timpul în care însuşi Domnul se va ivi din cer pentru a zdrobi şi a mătura de pe faţa pământului pe cei nelegiuiţi şi a elibera pe poporul Său cel asuprit (Apocalipsa 19.11-12). Aşteptând, credincioşii trebuie să sufere cu răbdare (Apocalipsa 1.9; 14.12), dacă Dumnezeu îngăduie ca ei să fie batjocoriţi.
Husiţii s-au întărit pe Tabor al cărui vârf era acoperit cu stânci şi Ziska a făcut o întăritură în stare să se împotrivească celor mai straşnice asalturi. Cea mai mare parte dintre Husiţi, veniţi de la ţară, erau înarmaţi la început numai cu bice, coase, furci şi alte unelte de muncă, însă insuflau vrăjmaşilor lor o groază de nedescris. Numai numele lui Ziska arunca groază printre ei. Împăratul Sigismund, însoţit de Frederic de Austria, adunând o armată de o sută de mii de oameni, ca urmare a unei cruciade împotriva Husiţilor, au mers mai întâi împotriva Pragăi, pe care au ocupat-o şi unde au dat la moarte pe acei pe care i-au putut găsi. După aceea a atacat Taborul, dar după o luptă îndelungată şi înverşunată, armata germană a fost pusă pe fugă, lăsându-şi lagărul în mâinile lui Ziska. O nouă armată de 150.000 de oameni a fost trimisă împotriva lor. Aceasta pustii ţara în chip îngrozitor, arzând pe prizonierii care le cădeau în mână, fie că erau sau nu Husiţi; era de ajuns să fie Boem ca să fie declarat eretic.
Vom aminti numai un fapt care arată pe de o parte cruzimea soldaţilor lui Sigismund, adepţi ai Romei, iar pe de alta tăria acelora care, neluând deloc parte la lupte, sufereau din cauza adevărului. Un detaşament al armatei germane, prin vânzare, a prins pe pastorul din Arndostewiez, numit Wenceslas, un om evlavios şi iubit de toţi. A fost adus în faţa armatei împreună cu locţiitorul său, sub motiv că erau Husiţi. Au fost trimişi episcopului, care i-a înapoiat generalului. După ce i-au chinuit, i-au somat să se lepede de erezia lor sub pedeapsa de a fi arşi. Wenceslas a răspuns: „Evanghelia vrea ca poporul să bea paharul Domnului. Biserica de la început aşa a făcut, iar liturghia noastră vorbeşte de el (pahar). Prin urmare ştergeţi Scriptura, nimiciţi Evanghelia.” La aceste cuvinte, un soldat l-a izbit în faţă cu mănuşa lui de fier aşa de tare, încât l-a umplut sângele. A doua zi a fost dus la rug, împreună cu locţiitorul său, trei ţărani în vârstă şi 4 copii de la 7 la 11 ani, care mărturisiseră credinţa cu o deosebită putere. Au fost rugaţi încă odată să le fie milă de ei înşişi şi să se lepede de rătăcirea lor, ca să-şi scape viaţa. Wenceslas a răspuns: „Nu-I place lui Dumnezeu să ne lăsăm înduplecaţi de vorbele voastre. Suntem gata să suferim o astfel de moarte, nu numai odată, ci de o sută de ori, dacă s-ar putea, decât să tăgăduim adevărul Evangheliei care este mai limpede ca soarele.”
S-a dat foc rugului: Wenceslas a luat copiii în braţe, aşa cum îşi duce un păstor mieluşeii, i-a strâns la piept şi cânta cu ei o cântare în mijlocul flăcărilor. Copiii au fost îndată înăbuşiţi şi după ei şi-a dat şi Wenceslas sufletul, dovedindu-se credincios până la moarte şi gata să primească cununa vieţii făgăduită de Domnul martorilor Săi credincioşi (Apocalipsa 2.10).
Ziska şi Taboriţii au luat ofensiva. Ei se declarau aleşii lui Dumnezeu şi pretindeau că totul este al lor, că aveau dreptul să ia avutul vrăjmaşilor lor, pe care îi asemănau cu Moabiţii şi Amoniţii, şi că puteau să-i ucidă. Război îngrozitor care nu iartă! Urât lucru să iei numele Domnului spre a îndreptăţi o astfel de faptă! Taboriţii învingători străbăteau ţara, arzând bisericile şi mânăstirle, omorând pe preoţi şi pe călugări, distrugând tot ce avea legătură cu biserica romană. Un preot amăgise pe sora cea mai iubită a lui Ziska şi el nu putea să uite batjocura aceasta. Taboriţii au ajuns astfel stăpâni ai întregii Boemii şi au pătruns chiar şi în Austria şi în Germania.
Papa Martin al V-lea a proiectat o nouă cruciadă împotriva lor. Mii de oameni au dat navală, în nădejdea că vor dobândi indulgenţele promise. Patru armate conduse de cardinalul Iulian au năvălit deodată în Boemia. Însă biruinţa îl urma pretutindeni pe Ziska, care cu toate că îşi pierduse şi ochiul celălalt la asediul oraşului Roby, nu încetase câtuşi de puţin să-şi conducă soldaţii cu succes împotriva vrăjmaşilor lor. Era de neînţeles cum, cu puteri mai slabe, Boemii au putut să ţină piept unor armate alcătuite din floarea Germaniei, să le şi bată şi să le pună pe fugă.
„Boemii au dat dovadă de o valoare vrednică de admirat”, spunea un scriitor papistaş, „fiindcă împăratul Sigismund n-a putut să-i biruie, cu toate că armatele sale au supus jumătate din Europa.” De două ori cardinalul Iulian a fost martorul groazei care cuprinsese pe principii şi pe generalii cei mai viteji, când aceştia vedeau că se apropie Boemii, deşi în număr mult mai mic decât trupele lor. De îndată ce ei se iveau, cruciaţii năpădiţi şi zăpăciţi de groază, îşi aruncau armele şi o luau la fugă. În zadar căuta Iulian, cu crucifixul în mână, să-i oprească, rugându-i să se întoarcă. El însuşi a fost prins în vâltoarea zăpăcelii şi silit a fugi travestit în simplu soldat. Pălăria şi veşmintele lui de cardinal, cum şi bulele papei, au căzut în mâinile învingătorilor. Iulian, cu ochii scăldaţi în lacrimi, striga: „Ah! nu vrăjmaşii, ci păcatele noastre ne fac să fugim aşa.” Chiar sinodul din Basle a recunoscut că înfrângerea trupelor împărăteşti era urmarea unei judecăţi a lui Dumnezeu. Dar, după cum am arătat, nimic nu îndreptăţeşte pe Husiţi că au luat armele ca să se apere sau pentru a-şi apăra drepturile, chiar sub motiv că apărau adevărul. „Căci armele cu care ne luptăm noi, nu sunt ale firii păcătoase”, spune apostolul Pavel (2 Corinteni 10.4). Dumnezeu îndeamnă pe ai Lui să sufere cu răbdare persecuţia, Încrezându-se în Acela care judecă drept, cum a făcut şi Hristos, Modelul nostru dumnezeiesc (1 Petru 2.21-23). Va veni timpul când Dumnezeu însuşi va răzbuna sângele credincioşilor Săi martiri (Apocalipsa 6.10). Ceea ce a urmat la sfârşitul acestui groaznic război ne arată lămurit că nu putea fi încuviinţat de Dumnezeu. Dumnezeu însă va avea grijă de aceia care, ca şi Huss şi Ieronim şi alţii, şi-au dat viaţa ca mărturie pentru adevăr, în loc să verse sângele vrăjmaşilor lor.
Împăratul Sigismund, văzându-şi armatele mereu învinse de Ziska, a sfârşit prin a-l recunoaşte ca vice-rege al Boemiei, cu o deplină putere asupra acestui regat. Iar Ziska, tocmai când era să se ducă să depună jurământul, a murit de ciumă, în 1424. Doi fraţi, Procopiu cel Mare şi Procopiu cel Mic au luat conducerea Husiţilor şi la început au avut tot atâta succes ca şi Ziska.
Dar printre Husiţi s-au ivit neînţelegeri. Unii se numeau Calixtini, de la cuvântul calix, pahar, nu cereau decât luarea paharului de la cină de tot poporul şi libertatea de a citi Scripturile. Ceilalţi, cărora li se păstra numele de Taboriţi, megeau şi mai departe. Ei ţineau la toate învăţăturile lui Huss şi cereau o întreagă reformă a bisericii. Ei se sprijineau pe Scripturi, înlăturau ordinele călugăreşti, liturghia, purgatoriul, mărturisirea, rugăciunile către sfinţi, cultul moaştelor, meritul faptelor bune şi celelalte. Roma s-a folosit cu dibăcie de aceste neînţelegeri. Sinodul din Basle, ţinut din 1431 până în 1433, a îngăduit Husiţilor, sub influenţa lui Rokyzan, care era o căpetenie a Calixtinilor, folosirea cupei. Au fost primite de ambele părţi patru articole numite „compactata”. Acestea erau: 1) cina luată cu pâine şi cu vin; 2) propovăduirea liberă a Cuvântului lui Dumnezeu de către ecleziastici anume numiţi; 3) administrarea — dar nu stăpânirea — averilor bisericeşti de către cler; şi al 4-lea, rânduirea unei discipline stricte atât pentru ecleziastici cât şi pentru turmă. Calixtinii s-au arătat mulţumiţi şi mulţi dintre ei au părăsit armata lui Procopiu. Astfel slăbită, şi pierzând o bătălie împotriva armatelor împăratului, cei doi conducători ai ei au fost ucişi. Sigismund a putut să se întoarcă la Praga, căutând să instaureze pacea, făcând promisiuni Husiţilor. Curând însă a început din nou să-i prigonească şi să-i lipsească de bisericile lor, şi se puteau aştepta la noi tulburări, dar el a murit în anul 1437.