Martin Luther (Lupta)

În august 1520, Luther a lansat celebrul său apel către majestatea sa imperială şi nobilimea creştină a imperiului german, cu privire la reforma creştinătăţii, „puternică lovitură de tun, care a dat semnalul atacului contra Romei”, cum spunea unul dintre prietenii săi. Câteva extrase din acest document vor arăta cum ştia el să se întemeieze pe Biblie, pentru a-şi apăra spusele: „Se pretinde că papa şi clerul constituie ordinul ecleziastic sau spiritual. Dar la 1 Petru 2.9 citim: „Voi, adică toţi copiii lui Dumnezeu, sunteţi o preoţie împărătească.” Papa se consideră drept locţiitor al Domnului Hristos si domn peste această lume; dar Domnul Isus Hristos a spus: „împărăţia Mea nu este de aici” (Ioan 18.36). Papa are pretenţia la succesiunea legală a împăratului; este oare de la Domnul acest drept pe care şi-l ia el? Domnul a spus: „împăraţii neamurilor stăpânesc peste ele; …dar între voi să nu fie aşa” (Luca 22.25-26). Papa mai are pretenţie şi la Neapole, la Sicilia; îşi va susţine pretenţiile prin foc şi fier, aşa spune el. Dar apostolul Pavel scrie că: „Nici un ostaş nu se încurcă în treburile vieţii” (2 Timotei 2.4). Papa, însă, se încurcă în treburile vieţii… cu aceste treburi, mai mult decât toţi ceilalţi suverani. Să-i punem deci în mână Biblia şi să înveţe să trăiască în pace şi să se roage pentru autorităţi, pentru împăraţi şi pentru cei care sunt aşezaţi în poziţii înalte, ca să putem duce o viaţă paşnică şi liniştită (1 Timotei 2.2). Satan a convins clerul că este un lucru onorabil să nu te căsătoreşti (vezi 1 Timotei 4.3). Totuşi vedem nenumăraţi preoţi şi prelaţi împo-văraţi cu familii, fără ca să fi contractat legătura căsătoriei. „Supraveghetorul (episcopul) trebuie să fie bărbatul unei singure soţii” (1 Timotei 3.2). De aici, dezordini fără număr…” în câteva zile s-au vândut patru mii de exemplare din acest Apel, fapt fără precedent în istoria tipăriturilor.

Pentru a-şi preciza mai bine argumentele, Luther a publicat, puţin după aceea, o lucrare în limba latină destinată oamenilor „bisericii”, întitulată: „Despre robia Babilonului şi a Bisericii”, în care tratează problema tainelor, apoi, o altă lucrare: „Despre libertatea creştină”, dedicată papei Leon al X-lea, una dintre cele mai bune lucrări care au ieşit din condeiul lui, prin bogăţia imaginilor, simplitatea stilului, profunzimea gândurilor şi prin nota pur evanghelică. El dezvoltă ideea că creştinul este cea mai liberă făptură, pentru că este eliberat de păcat şi de lege, dar că, prin recunoştinţă şi dragoste, el ascultă de bunăvoie de Dumnezeu şi se supune fraţilor săi. Cartea începe printr-o dedicare papei, respectuoasă pentru persoana lui, dar fără cruţare pentru curtea de la Roma: „Tu eşti, o, Leon, ca un miel în mijlocul
lupilor, ca Daniel în groapa cu lei…”

Cu toată pretinsa sa victorie, doctorul Eck suporta cu greu să vadă mărindu-se influenţa şi popularitatea lui Luther. Dar, cu cât nefericitul apărător al catolicilor se agita contra rivalului său, cu atât pierdea din teren; strigătele sale de protest nu aveau mai mult succes decât argumentele sale, deşi membrii clerului îi repetau frazele. Era acoperit de ruşine prin satire usturătoare şi s-a văzut, în curând, părăsit de toată Germania, care gândea. Nemaiputând suporta această situaţie, a plecat la Roma, unde a dus, pe lângă „Sfântul Scaun”, o campanie stăruitoare de defăimare contra adversarului. Papa a ezitat să ia vreo hotărâre, cardinalii de asemenea. Necunoscându-l pe Luther decât după nume, ei sperau să-1 readucă la punctul lor de vedere. Dar Eck nu vroia să audă de compromis; dând curs liber sentimentelor sale, el striga răzbunare; nişte călugări s-au aliat cu el şi, încurajat în felul acesta, el plictisea pe papa, discutând cu el ore întregi. A stimulat curtea papală, mănăstirile, poporul, biserica şi a sfârşit prin a-l convinge pe papă. Leon al X-lea a cedat: pierderea reformatorului a fost astfel hotărâtă. Fără a întârzia, „Sfântul colegiu” a publicat o bulă, dând condamnare asupra tuturor învăţăturilor lui, acordându-i un termen de 60 de zile pentru a-şi retrage cuvintele; după acest termen, dacă nu va ceda, el şi toţi partizanii lui vor fi excomunicaţi. Peste toate acestea, Luther primea ordinul de a se prezenta înaintea papei, la Roma.

Din punct de vedere omenesc, cauza reformei risca foarte mult să fie cu totul pierdută. Autoritatea papală avea încă un credit imens, cu toate atacurile îndreptate asupra ei. În faţa marilor mulţimi, aceste atacuri repetate păreau chiar că o fortifică. Ea avea un trecut foarte lung, o tradiţie orală, pe care n-o puteai arunca la pământ în mod brutal, fără motive bine întemeiate, recunoscute şi demonstrate. A susţine pe Luther însemna a te pronunţa contra bisericii, iar mijloacele de care ea se folosea faţă de aceşti răzvrătiţi dădeau mult de gândit, mai ales sufletelor lipsite de îndrăzneală. Dar s-a observat că Luther era dintre cei pe care pericolul îi însufleţeşte şi îi stimulează. Gravitatea împrejurărilor îi inspira un avânt de care el părea incapabil în viaţa de toate zilele. Nu înseamnă că n-a trecut prin lupte lăuntrice; puţini oameni au trebuit să înţeleagă ca el, însemnătatea acestor cuvinte din 2 Corinteni 12.9-10: „Domnul mi-a zis: Harul Meu îţi este de ajuns, pentru că puterea Mea în slăbiciune se desăvârşeşte.” „…De aceea, simt plăcere în slăbiciuni, în insulte, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări pentru Hristos: căci, când sunt slab, atunci sunt tare.” Şi, cum el ştia să-şi pună încrederea în Domnul, primea de la El o înţelepciune deosebită, care îi dădea posibilitatea să facă faţă loviturilor celor mai violente.

Dar cea mai mare parte din măsurile prevăzute în bulă aveau să rămână fără efect, atâta timp cât nu se afla în Germania un magistrat civil gata să le pună în aplicare. Chiar prinţii ataşaţi de catolicism aveau o mare neplăcere de îndată ce o autoritate se arăta gata să încalce din drepturile lor. Iar papa, avea el competenţa să facă să se confişte şi să se ardă scrierile reformatorului? Putea să ceară să se lege cineva de persoana acestuia? În sarcina cui cădea datoria de a pune mâna pe el? În sfârşit, legile germane interziceau să fie condamnat cineva, mai înainte ca să fi fost cercetat. Au rămas cunoscute aceste cuvinte ale unui nobil german: „De patru secole, iată primul creştin care îndrăzneşte să se împotrivească papei, iar acesta pretinde să fie dat martiriului!”

Întărit de faptul că ştia că are dreptate, Luther a înţeles că nu trebuia să tacă, ci trebuia să pornească la acţiune. La 17 noiembrie 1520, în prezenţa unui notar şi a cinci martori, a semnat un protest solemn contra autorităţii papale, declarând că el apela de la papă la un consiliu general al „Bisericii”. Acest act s-a răspândit rapid prin toată Germania şi chiar în cea mai mare parte din ţările Europei. Trei săptămâni mai târziu, înaintea uneia din porţile din Wittemberg, în prezenţa unui mare număr de profesori şi studenţi, Luther a dat foc unui rug foarte mare, pe care a ars bula papei şi un număr de volume care conţineau legi şi decrete emise de „Sfântul Scaun” pentru a-şi întări supremaţia. Prin acest act public, Luther se desprindea în mod hotărât de biserica romană, accepta excomunicarea pronunţată contra lui şi declara pe faţă război „Sfântului Scaun”.

Leon al X-lea se găsea în cea mai mare încurcătură. Nu se văzuse niciodată un asemenea caz: un om de rând şi încă un călugăr, care să se împotrivească căpeteniei supreme a bisericii. Unul dintre cei mai mari învăţaţi din Italia în materie de drept canonic, Alexandre, a fost trimis în grabă în Germania în calitate de reprezentant al papei, cu misiunea de a pleda în favoarea privilegiilor considerate ca valabile pentru totdeauna ale papalităţii. El a intervenit în mod energic pe lângă Frideric — electorul de Saxa — a cărui bunăvoinţă faţă de Luther îi era cunoscută. „în numele Sfântului Părinte — i-a spus el — cer de la dumneata să faci să se ardă scrierile acestui eretic, apoi să-i aplici o pedeapsă pe care o merită sau, mai bine, să-l dai prizonier „Sfântului Scaun”! Electorul a dat un răspuns vag, fiind hotărât, de altfel, să-l facă să înţeleagă că papa ar trebui să cedeze această problemă justiţiei civile. I-a venit ideea să ia un aviz de la Erasmus, una din gloriile Germaniei, al cărui nume era de ajuns ca să dea o mare greutate cuvintelor sale. Erasmus şi-a spus părerea prin aceste cuvinte: „Toată această neînţelegere provine din ura pe care o au călugării pentru cunoaştere şi din teama lor de a vedea suprimându-se tirania pe care ei o exercită asupra spiritelor. Ce arme folosesc contra lui Luther? Intrigi, răutate, calomnii. Cu cât eşti mai cinstit, cu atât te ataşezi învăţăturilor Evangheliei şi mai puţin găseşti de criticat ceva în purtarea lui Luther. Severitatea bulei a stârnit indignarea tuturor oamenilor de bine pentru că, în aceasta, ei nu găsesc nimic din acea blândeţe care s-ar potrivi celui care se numeşte „locţiitor al lui Isus Hristos”. Lumea este însetată după adevăr; să ne ferim de a ne împotrivi acestei sfinte dorinţe. Întreaga chestiune să fie supusă unor judecători imparţiali şi competenţi; nu este alt drum de urmat; el se impune chiar demnităţii papei.”

În acest timp, a avut loc în Germania un eveniment însemnat. Împăratul Maximilian a murit şi coroana fiind electivă, trei candidaţi s-au prezentat pentru a obţine prin intrigi această demnitate. Unul dintre ei, Henri al VIII- lea al Angliei, s-a dat în curând deoparte; însă au rămas Francis I, regele Franţei, şi Carol I, regele Spaniei, amândoi puternici şi ambiţioşi, amândoi adversari declaraţi ai Reformei. După multe ezitări, temându-se de a vedea un străin ocupând tronul imperial, l-au chemat la tron pe Carol al Spaniei, care era, prin mama sa, nepot al lui Maximilian. Cunoscut sub numele de Carol Quintul (al cincilea cu acest nume în Germania), rivalitatea sa cu Francis I, care nu putea să admită a se vedea lipsit de coroana Germaniei, constituie unul dintre evenimentele principale ale istoriei Europei.

Deşi foarte tânăr, noul împărat şi-a făcut nişte obiceiuri serioase şi chibzuite. Fără strălucire exterioară, dar însetat de învăţătură, a desfăşurat o activitate neobosită. Este adevărat, el a fost prefăcut, viclean, însă viteaz în război şi hotărât faţă de vrăjmaşi. Unul din primele gânduri care l-au preocupat a fost de a lua măsuri în stare să potolească vasta mişcare religioasă, a cărei însemnătate el n-o înţelegea clar şi care îl înspăimânta. Abia cunoscându-i pe Germani — vorbea prost limba lor — lipsit de experienţă politică, dar doritor ca pacea să domnească în statele sale, Carol Quintul luneca ba de o parte, ba de alta. Ca bun catolic, el ar fi vrut să fie pe plac „Sfântului Scaun”, dar mintea lui isteaţă l-a făcut să-şi dea seama de nevoia urgentă de a apăra autoritatea civilă, fără de care şi-ar fi ridicat împotrivă aproape pe toţi prinţii germani şi autoritatea lui ar fi fost rău compromisă. Cu adevărat, acum, avizul lui Erasmus i-a venit în ajutor. A hotărât deci convocarea Dietei imperiale — reuniune a reprezentanţilor tuturor statelor germane, care avea loc de obicei la Augsburg; dar, pentru că ciuma bântuia în acel oraş, adunarea s-a transferat la Worms, în Palatinat.

Însufleţit de un sentiment sincer de dreptate, care nu dă voie să fie condamnat un vinovat fără să fie ascultat, Carol Quintul dorea să fie chemat Luther, dar agenţii papei se opuneau, ei se temeau de îndrăzneala cu care, fără îndoială, reformatorul le-ar ţine piept. De altfel, trei zile înaintea Dietei, fiind lansată bula de excomunicare contra lui Luther, vrăjmaşii lui declarau că era interzis să ai a face cu un excomunicat. Carol a fost o clipă gata să cedeze, dar speranţa de a termina toate aceste dezbateri l-a biruit. Luther a primit mandatul de a se prezenta.

Agitaţia domnea în Germania: nelinişte în sferele politice, intrigi în sânul clerului, teamă printre protestanţi, care erau fără încetare cu ochii în patru. Numai Luther rămânea calm: nimic nu tulbura admirabila lui seninătate dată de harul puternic al lui Dumnezeu, pentru că un caracter ca al lui s-ar fi putut lăsa în mod natural îngrijorat. „…Domnul — spunea el — a provocat toate aceste evenimente şi El le va duce la bun sfârşit, chiar dacă eu ar trebui să suport exilul sau moartea. El este alături de mine. Cel care rămâne în noi este mai puternic decât cei care pretind să conducă lumea.” Atunci a scris el câteva meditaţii asupra cântecului Mariei (Luca 1.46-55), aplicându-l la cazul său. „Ce puternic vorbeşte Maria! Ce îndrăzneală în exprimare la această tânără fecioară! Cu un singur cuvânt ea socoteşte pe cei tari ca fiind slabi, pe toţi cei puternici ca neputincioşi, pe toţi cei înţelepţi ca nebuni, pe toţi cei al căror nume este mare printre oameni ca ticăloşi. Ea doboară în ţărână puterea, ştiinţa omenească, gloria, ea le aduce pe toate numai la picioarele Domnului. Braţul Lui — spunea ea — arătând prin aceasta puterea prin care lucrează El însuşi fără ajutorul nici uneia din creaturile Sale este o putere tainică ce îşi face lucrarea în ascuns şi în tăcere, până ce El îşi împlineşte buna Sa plăcere. Nimicirea se apropie, fără ca cineva s-o anunţe; scăparea apare în momentul în care nimeni nu se aştepta la ea. El lasă pe ai Săi pradă apăsării şi deznădejdii, încât fiecare îşi zice în sine însuşi: „Nu mai este scăpare pentru ei!” Dar, chiar atunci, El este mai puternic decât toţi. Puterea lui Dumnezeu începe în locul în care puterea omului ia sfârşit. Credincioşii să privească la El!… Alteori, El îngăduie ca vrăjmaşii Săi să se laude cu pompa lor şi cu gloria lor deşartă. El îşi retrage de la ei puterea şi-i lasă să se laude cu a lor. îi lipseşte de sprijinul înţelepciunii Sale veşnice; ei se umflă de mândrie, cu ceea ce cred că au, dar toate acestea nu durează decât o zi. În momentul în care cei din jur sunt uimiţi de strălucirea lor, braţul lui Dumnezeu se înalţă şi întreaga clădire pe care ei au construit-o se prăbuşeşte ca un balon de săpun care dispare.”

Cadrul acestei cărţi nu permite să intrăm în amănuntele discuţiilor care au avut loc la Dietă în timpul primelor săptămâni ale sesiunii, unde Alexandre a vorbit mai mult timp insistând pe lângă împărat să nu dea înapoi în faţa misiunii pe care „biserica” i-o încredinţează, adică excomunicarea ereziei şi a ereticilor, fără nici o milă. Lucru ciudat, el a găsit un aliat şi mai elocvent decât el în persoana ducelui George de Saxa, care dovedise o împotrivire categorică faţă de învăţăturile reformate şi totuşi considera că chiar existenţa lor arată în ce măsură era angajată răspunderea „bisericii”. La instigarea lui s-a ales un comitet pentru a studia chestiunea; peste foarte puţine zile, el a ţinut un raport şi a prezentat o listă cu 101 plângeri la adresa catolicismului.

Cu toate acestea, nu se ajungea la nimic atât timp cât pacea religioasă nu stăpânea în Germania; şi ea nu se putea stabili atât timp cât Luther stăruia în activitatea sa. Şi el avea de partea lui adepţi tot mai numeroşi, printre ei, oameni cu cea mai mare autoritate. Nu se poate să nu ţii seama de acest lucru, care avea o influenţă puternică, chiar salvatoare. Dar bunul simţ şi dreptatea cea mai elementară cereau ca măcar să fie ascultat, chiar dacă ar rămâne ca după aceea să se vadă ce hotărâre se va lua. Fără să vrea, poate chiar fără să ştie, Carol Quintul s-a alăturat părerii lui Gămăliei: „Dacă această lucrare este de la oameni, ea va fi nimicită; dar dacă este de la Dumnezeu, n-o veţi putea nimici” (Faptele Apostolilor 5.38). În felul acesta — după lungi ezitări — el a hotărât să citeze pe Luther să apară înaintea lui la Worms. Astfel se împlineau gândurile lui Dumnezeu. El voia ca această lumină, pe care El o pusese în faţa lumii, să strălucească pe un munte; toate ajutau la înfăptuirea acestui lucru: împărat, regi şi prinţi. Este uşor lucru pentru El să înalţe pe omul cel mai neînsemnat la cea mai mare demnitate. Un act al puterii Lui este de ajuns pentru a conduce în palatul imperial pe umilul fiu al unui simplu miner. Înaintea Lui nu există mari şi mici: Carol Quintul şi Luther sunt pe picior de perfectă egalitate. Dar ce drum a parcurs călugărul de la 31 octombrie 1517, până în primele zile ale anului 1521!

Înzestrat cu un bilet de liberă trecere, Luther şi-a făcut în grabă pregătirile, valabilitatea acestei hârtii fiind strict limitată. El păstra un calm de nedescris între prietenii săi înspăimântaţi. Amintirea trădării făptuită cu John Huss îi obseda şi îl ştiau pe Alexandre şi clica lui în stare de orice încălcare a drepturilor. În zadar îşi arătau ei argumentele pe care le credeau în stare să-l reţină pe Luther; cum s-a scris despre el câţiva ani mai târziu: „Chiar dacă la Worms ar fi tot atâţia diavoli câte ţigle sunt pe acoperiş, el s-ar fi aruncat totuşi cu bucurie printre ei. El cunoştea zădărnicia oricărui ajutor omenesc. Domnul l-a condus până aici şi nu-l va părăsi.” „Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine va fi împotriva noastră?” (Romani 8.21). Partizanilor săi, care aveau o situaţie mai înaltă, cum era electorul de Saxa, le recomanda cu mult zel să nu intervină în favoarea lui; el nu voia să-şi dea mărturia, ajungând alţii în pericol pentru aceasta. Refuza mai ales orice intervenţie pe lângă Carol Quintul, căruia fiecare îi datora ascultare, fiind autoritate rânduită de Dumnezeu şi de care numai Dumnezeu putea să se lege ca să-l facă să-şi schimbe planurile.

Mergând înaintea lui un crainic împărătesc, Luther a părăsit Wittembergul la 2 aprilie 1521. Călătorie triumfală; mulţimile se adunau pe drumurile pe care acest om mergea să se prezinte, numai el singur, înaintea împăratului. La Erfurt, unde a ajuns într-o duminică, a predicat asupra locului de la Ioan 20.19-20. Viteazul cavaler Ulrich von Hutten ar fi dorit să-l salute la Worms. împiedicat să-şi realizeze dorinţa, el a adresat reformatorului aceste cuvinte pentru momentul sosirii lui acolo: „Să-ţi răspundă Domnul în ziua necazului, să te ocrotească Numele Dumnezeului lui Iacov! Să-ţi trimită ajutor din locaşul Său cel sfânt şi să te întărească din Sion! Să-ţi dea ce-ţi doreşte inima şi să-ţi împlinească toate planurile!” (Psalmul 20.1,2,4).

Au rămas înmărmuriţi membrii Dietei care au sperat până în ultimul moment că Luther va renunţa să se prezinte; aceasta ar fi fost o uşurare pentru prietenii săi, iar adversarii s-ar fi felicitat, pentru că, refuzând să se prezinte, Luther ar fi arătat că nu are dreptate. Ei nu s-au ferit nici ca să-i propună împăratului să se poarte cum a făcut Sigismund faţă de John Huss, din moment ce, spuneau ei, nu este nici o obligaţie să-ţi ţii cuvântul dat unui eretic. Dar Carol a refuzat categoric să intre în aceste vederi.

În noaptea dinaintea sosirii sale, Luther nu mai găsea deloc odihnă. O mare nelinişte l-a cuprins şi a petrecut mai multe ceasuri rugând fierbinte pe Domnul să-i vină în ajutor. Rugăciunea i-a fost ascultată; şi-a regăsit calmul şi fără emoţie vădită, a plecat cu mareşalul imperial, care venise să-l caute la ora patru după amiaza. Era 17 aprilie 1521.

Niciodată n-a apărut vreun om înaintea unei adunări atât de maiestoase. Erau cam 200 de persoane, toţi înveşmântaţi cu cele mai mari demnităţi ale imperiului. Carol Quintul era acolo în persoană, puternic suveran, a cărui supremaţie se întindea asupra celor două emisfere; alături era fratele său, şase din şapte electori imperiali, apoi o mulţime de nobili, de reprezentanţi ai clerului, printre care şi unii înverşunaţi adversari ai reformei, cum era şi ducele de Alba, care avea să-şi facă un renume, pentru totdeauna urât, măcelărind fără milă pe copiii lui Dumnezeu în Ţările de Jos. Intrând în sală, Luther a primit două cuvinte de încurajare: Matei 10.18-20 şi 28. Paznicii care-l însoţeau l-au făcut să înainteze şi el s-a găsit faţă în faţă cu împăratul. Pe o masă erau adunate nişte cărţi, aşa-zisul „corp delict,” erau scrierile reformatorului.

După câteva clipe de profundă tăcere, la un semn al lui Carol, Jean Eck, cancelar al arhiepiscopului de Treves (care nu trebuie confundat cu cel din disputa de la Leipzig) s-a ridicat şi a spus: „Martin Luther, Majestatea Sa Imperială te-a somat să te prezinţi aici, ca să răspunzi la aceste două chestiuni: Te recunoşti drept autor al acestor cărţi? Vrei să te lepezi de ele? Da sau nu.”

Luther a răspuns: „Majestatea Sa Imperială îmi cere două lucruri. în privinţa primului punct declar că recunosc aceste lucrări ca fiind scrise de mine; n-aş putea tăgădui acest fapt. În ce priveşte al doilea punct, aici este o chestiune care priveşte domeniul credinţei şi al mântuirii sufletelor. Acest lucru este în legătură cu Cuvântul lui Dumnezeu, comoara cea mai mare şi cea mai preţioasă care există; ar fi prea îndrăzneţ din partea mea să răspund fără ca să fi cântărit mai atent cuvintele mele. Aş risca să spun mai puţin decât ar cere împrejurările sau mai mult decât ar cere momentul pentru a arăta strictul adevăr. În felul acesta aş păcătui împotriva acestui cuvânt al Domnului: „De oricine se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, Mă voi lepăda şi Eu înaintea Tatălui Meu care este în ceruri” (Matei 10.33). Rog, deci, cu multă umilinţă, pe Majestatea Sa imperială, să-mi dea ceva timp, pentru ca să pot răspunde fără să calc Cuvântul lui Dumnezeu.”

După o scurtă deliberare, Dieta i-a aprobat lui Luther cererea, cu condiţia ca să răspundă oral şi nu în scris. El s-a dus deci din nou la hotel, unde s-a văzut în curând asaltat de vizitatori, care i-au vorbit în felurite chipuri; unii pentru a-1 încuraja ca să rămână tare, alţii pentru a-1 înspăimânta şi a-l face să cedeze. Abia a mai găsit puţin timp ca să arunce câteva note pe hârtie şi după o noapte petrecută aproape în întregime în rugăciune, a trecut să se pregătească pentru a merge din nou în faţa Dietei şi a împăratului. Acea zi de joi, 18 aprilie 1521, a fost, aşa s-a spus, „una din zilele cele mai memorabile din istoria mărturiei lui Dumnezeu pe pământ.” Luther a trebuit să aştepte două ceasuri la uşa sălii acelei adunări. Trecuse de ora 6 când a fost primit. Se înnopta; s-au aprins făcliile. în licărirea lor roşiatică, el a apărut înaintea adunării, mai numeroasă şi mai agitată ca în ajun. Toţi cei care au fost martori au observat atitudinea lui liniştită şi sigură, deşi modestă şi respectuoasă. Discursul său, rostit în latineşte mai întâi, apoi în germană, cu o voce tare şi hotărâtă, a fost ceea ce trebuia să fie. Modest, respectuos, dar sigur şi întemeiat, arătând puterea promisiunii Domnului Isus
din Matei 10.19-20: când vă vor da în mâna lor, să nu vă îngrijoraţi, cum sau ce veţi spune; pentru că ce veţi avea de spus, vă va fi dat chiar în ceasul acela; fiindcă nu voi veţi vorbi, ci Duhul Tatălui vostru va vorbi în voi.” Iată principalele mesaje:

„Recunosc cărţile care mi se prezintă, ca fiind scrise de mine. Ele nu sunt toate de acelaşi fel. Unele dintre ele tratează despre credinţă şi fapte, fără nici o polemică. Chiar adversarii mei recunosc utilitatea lor; cred că ele merită să fie citite de creştini. Bula papală, cu toată tăria ei, îmi acordă acest lucru. De ce atunci să retractez aceste scrieri? Să fiu eu, deci, singurul pe lume în stare să retractez adevăruri admise de glasul unanim al prietenilor şi al duşmanilor mei, singurul care să mă opun unor adevăruri pe care lumea întreagă le consideră ca o cinste să le mărturisească?

„Alte cărţi ale mele atacă papismul şi pe partizanii lui, învăţăturile lor greşite, viaţa lor scandaloasă. Aceste plângeri nu sunt ele ale tuturor oamenilor pioşi şi temători de Dumnezeu? Se poate tăgădui că papa, prin legile sale, prin teoriile sale omeneşti, a înlănţuit, a torturat conştiinţa credincioşilor în modul cel mai de plâns? Se poate tăgădui că partizanii papismului, cu o tiranie de necrezut, au epuizat şi au înghiţit, până în această zi, bogăţiile popoarelor şi, îndeosebi, ale acestei mari naţiuni? Şi eu să-mi iau înapoi cuvântul? Niciodată!

„Rămâne o a treia categorie de scrieri, acelea pe care le-am publicat contra unor particulari apărători ai tiraniei romane. Deşi atacurile mele, uneori, au fost prea violente, şi mărturisesc lucrul acesta fără greutate, nu le retractez deloc, ca nu cumva să încurajez abuzurile unei puteri asupritoare. Eu sunt om şi nu Dumnezeu. Nu ştiu să mă apăr mai bine decât repetând cuvintele Domnului Isus, divinul meu Stăpân: „Dacă am vorbit rău, arătaţi-mi ce este rău” (Ioan 18.23). Cu atât mai mult eu, care nu sunt decât praf şi cenuşă şi atât de uşor expus greşelii, cu atât mai mult eu trebuie să doresc să fie criticate ideile mele.

„Dar adaug că încerc o bucurie văzând Cuvântul lui Dumnezeu provocând astăzi, cum a făcut şi altădată, o asemenea agitaţie. Acesta este caracterul lui specific, la aceasta este destinat el. Însuşi Domnul Isus a spus: „Credeţi că am venit să aduc pace pe pământ? Eu vă spun: nu, ci mai degrabă dezbinare” (Luca 12.51). Deci să luăm seama ca nu cumva, încercând să împiedicăm discordia, să ne facem vinovaţi de împotrivire faţă de sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu. Aş putea lua din Scriptură exemple care v-ar dovedi că faraoni, împăraţi ai Babilonului sau ai lui Israel n-au contribuit niciodată într-un mod mai direct la ruina lor ca în ziua când au căutat să-şi consolideze autoritatea prin tulburări în aparenţă foarte înţelepte, dar în opoziţie cu voia lui Dumnezeu. ,,El mută munţii şi ei nu ştiu când îi răstoarnă în mania Sa” (Iov 9.5). De altfel, să nu credeţi că eu aş pretinde să impun luminile mele, atât de slabe, acestei măreţe adunări; nu fac altceva decât să mă achit de ceea ce simt că trebuie să fie datoria mea de supus german faţă de înalta şi puternica Sa Majestate Imperială.”

‘Toţi asistenţii erau ca loviţi de cuvintele acestei guri elocvente, din care ţâşneau adevăruri atât de zdrobitoare. Cancelarul de Treves, în aparenţă nemişcat, a luat cuvântul şi a spus cu asprime: „N-ai răspuns la întrebare. Vrei să te lepezi; da sau nu?”

„Pentru că — a răspuns Luther — Majestatea voastră Imperială cereţi de la mine un răspuns simplu, clar şi categoric, iată-l. Eu nu pot să-mi supun credinţa papei, cu atât mai mult consiliilor. Este în adevăr clar ca lumina zilei că ei adesea au căzut în greşeală şi chiar s-au contrazis pe faţă. Atât timp cât nu mi se va arăta prin Sfânta Scriptură sau prin argumente care nu pot fi respinse că eu am înţeles greşit lucrurile din Cuvântul lui Dumnezeu, pe care le aduc înainte, eu nu voi retracta nimic. Iată-mă. Nu pot altfel. Dumnezeu să-mi ajute!”

Împăratul, ridicându-se, a încheiat adunarea.

A doua zi, Carol Quintul a pus să se citească în Dietă ceva scris chiar de mâna lui, în care adresa lui Luther ameninţări. Mari au fost din nou îngrijorările partizanilor reformatorului, dar Domnul nu a încetat deloc ocrotirea Sa cu care îl înconjura şi i-a ridicat nişte apărători viteji, chiar şi printre unii catolici, care cereau respectarea cuvântului dat şi nu adminteau nici chiar ca împăratul să-şi permită un asemenea limbaj, fără a fi consultat Dieta. Cedând în sfârşit celor din jurul său, împăratul a consimţit amânarea unei hotărâri cu trei zile, în timpul cărora cei care ar fi vrut, să aibă libertatea să stea de vorbă cu Luther, pentru ca să încerce să-1 aducă la alte sentimente. A fost însă trudă zadarnică. O ultimă prezentare înaintea adunării a avut loc la 24 aprilie 1521. Reformatorul a rămas pe aceeaşi poziţie. Biletul său de liberă trecere expira a doua zi. Carol Quintul l-a prelungit cu trei săptămâni, ordonând lui Luther să se ducă la el acasă fără ca să tulbure pacea publică, nici prin cuvinte, nici prin scrierile sale.

Luther s-a grăbit deci să părăsească Wormsul, fără a uita totuşi respectul pe care-1 datora împăratului, ca fiind suveranul de care depindea. Două zile după despărţire, el i-a adresat o scrisoare plină de respect, în care se citeau, printre altele, aceste cuvinte: „Dumnezeu, care cercetează inimile, îmi este martor că sunt gata să ascult cu toată atenţia de Majestatea voastră, fie prin viaţa mea, fie prin moartea mea… în lucrurile vremelnice, care n-au a face cu bunurile veşnice, noi vă datorăm o ascultare deplină; dar în ce priveşte Cuvântul dumnezeiesc şi realităţile nevăzute, Dumnezeu nu ne lasă să ne supunem oamenilor, El vrea să depindem numai de El însuşi. Cel care se încrede în oameni pentru mântuirea sa veşnică, dă creaturii gloria care aparţine numai Creatorului…”

Urmând acelaşi drum pe care mersese cu câteva săptămâni mai înainte, reformatorul a văzut strângându-se în jurul lui o mulţime de prieteni, fericiţi şi recunoscători pentru faptul că îl revedeau teafăr. În felul acesta, a ajuns la Eisenback, unde a stat o noapte. A doua zi seara, când trecea prin pădurea Turingiei, însorit de fratele său şi de unul dintre prietenii săi, şi cobora pe un drum dosnic, deodată cinci cavaleri mascaţi şi înarmaţi din cap până în picioare s-au năpustit asupra micului grup. Trei dintre ei l-au înconjurat pe Luther şi l-au silit să coboare din trăsură; i-au luat veşmintele de călugăr de pe el şi i-au aruncat pe umeri o manta de cavaler, silindu-l să se urce pe un cal, gata pregătit, pe care-l aduseseră cu ei. I-au lăsat în pace pe însoţitorii reformatorului, apoi au plecat la drum, făcând o mulţime de cotituri, cu animalele lor de călărie, pentru a li se pierde urma, dară cineva s-ar fi grăbit să-i ajungă. Apoi au pornit caii în galop. Era aproape miezul nopţii când au ajuns la castelul din Wartburx.

O mînă prietenoasă, cea a electorului Frederic, îngrijea ca Luther să fie în siguranţă. Sub numele de cavalerul George, el a trebuit să se resemneze în această captivitate, impusă de o grijă plină de dragoste, care îl punea la adăpost de loviturile vrăjmaşilor săi. Aceştia, în adevăr, uneltiseră un complot contra lui, prin care nu urmăreau altceva decât un asasinat josnic. Profitând de acest timp liber, forţat, el s-a dedicat scrierilor. Lucrarca sa principală la Wartburg a fost traducerea Noului Testament în limba germană. El a continuat această lucrare şi când a intrat în viaţa activă, în aşa fel că, în cîţiva ani a putut pune Biblia întreagă în mâinile poporului. Existau şi mai înainte versiuni parţiale din Scriptură, dar nici una după textele originale; ele nu aveau exactitatea necesară, iar preţul lor ridicat împiedica pe multe persoane să le cumpere. Se ajunsese chiar să fie oprită folosirea lor, atât de mult se temeau de influenţa adevărului asupra sufletelor. “Dezvăluirea cuvintelor Tale dă lumină, dă pricepere celor simpli. Poruncile Tale mă fac mai înţelept decât vrăjmăşii mei, pentru că totdeauna le am cu mine” (Psalmul 119.130,98).

Aici din nou s-au împlinit gândurile Domnului: Luther n-ar fi putut duce la capăt o lucrare atât de mare, dacă şi-ar fi păstrat funcţia de profesor la Wittemberg; pregătirea cursurilor, enorma lui corespondenţă, vizitele nenumărate pe care le primea, toate acestea nu i-ar fi lăsat timp liber. Pentru Germania sosise momentul să fie înlocuit învăţământul dulceag şi sec al scolasticii, cu adevărul curat şi simplu scos din izvoarele mântuirii. Nu se auzea decât un glas printre lucrătorii Domnului: „Biblia, Biblia în întregime!” „Măcar dacă — scria atunci Luther — Cuvântul lui Dumnezeu ar exista în toate limbile care se vorbesc în lume, dacă s-ar afla înaintea ochilor, în urechi şi mai ales în inimile tuturor!”

Odată terminată traducerea Noului Testament, s-a urmărit tipărirea lui, cu un zel fără seamăn. S-au întrebuinţat, pentru aceasta, trei prese, care scoteau 10.000 de foi pe zi. Prima ediţie, în 30.000 de exemplare, în două volume, a apărut la Wittemberg, la 21 septembrie 1522, sub acest titlu simplu: „Noul Testament în germană, la Wittemberg”. Chiar din luna Decembrie se simţea nevoie de a doua ediţie. În 1533 apăruseră 58. Pe măsură ce avansa în traducerea Noului Testament, Luther îşi publica lucrarea în fascicole, pentru a răspunde nerăbdării cititorilor şi a-1 pune mai uşor la dispoziţia oamenilor nevoiaşi.

Această răspândire neobişnuită a Sfintelor Scripturi a stârnit un mare necaz în cercurile care erau în legătură apropiată cu biserica romană. Preoţii, adesea nişte ignoranţi, se mirau la ideea că nişte simpli cetăţeni şi chiar ţărani erau în stare să vorbească, în cunoştinţă de cauză, despre învăţăturile Domnului. Clerul a crezut că este cazul să dea pe piaţă o altă traducere a Bibliei, dar nu era decât tot cea a lui Luther, cu câteva mici modificări. Citirea ei în felul acesta era permisă fiecăruia. Biserica romană nu-şi dădea seama că puterea ei se clătina, peste tot unde Cuvântul lui Dumnezeu prindea rădăcină. Atât de arzătoare era dorinţa generală de a cunoaşte Biblia şi de a înţelege adevărurile pe care le conţinea, încât de mai multe ori oameni evlavioşi, cunoscuţi pentru darurile pe care le aveau, au primit invitaţii de la cetăţenii câte unui oraş, care îi rugau să vină la ei, să se stabilească la ei pentru ca să-i înveţe pe cei neştiutori. Cei mai mulţi părăseau toate pentru a răspunde acestor chemări, spunând că, dacă au primit în dar, şi ei trebuie să dea în dar…!

Dispariţia lui Luther, asupra căreia se păstra cel mai mare secret, a produs uimire în ceata vrăjmaşilor lui ca şi în cea a prietenilor săi. Aceştia îşi închipuiau că el căzuse victimă unei curse criminale, părere foarte îndreptăţită, ţinând seama de furia vrăjmaşilor Evangheliei. Marele artist Albrecht Durer, scria: „Mai trăieşte el? L-au asasinat?… O! Dumnezeule, dă-ne pe altcineva asemenea acestui om, care, inspirat de Duhul Tău, să adune rămăşiţele Bisericii Tale sfinte şi să ne înveţe să trăim ca nişte creştini!” Doar Alexandre a bănuit adevărul. „Vulpea saxoană este cel care ni l-a răpit” scria el la Roma. Dar prietenii reformatorului n-au întârziat să afle ceva sigur cu privire la el şi erau încurajaţi de scrisorile care veneau de la el printr-un binevoitor intermediar, Spalatin, adresate din „Patmos” pentru că nu trebuia să se indice locul unde era retras, din „pustie,” „din regiunea păsărelelor care cântă încântător printre ramuri şi laudă pe Dumnezeu cu toată puterea lor.”

Dar Luther, angajându-se la o lucrare extenuantă, suferea cumplit în trupul şi în sufletul său; din punct de vedere moral, încercările prin care trecuse l-au zdruncinat în aşa fel încât a pierdut somnul. In sfârşit, lipsa de activitate fizică a contribuit la apăsarea sa sufletească. Griji usturătoare i-au agravat apoi situaţia, prin introducerea în mişcarea Reformei a elementelor omeneşti, care riscau să-i denatureze caracterul şi să se dea ocazie vrăjmaşului, care abia aştepta să descopere partea slabă. Agitaţia religioasă şi socială a întregii Germanii, care mergea crescând şi ale cărei ecouri au ajuns până în ascunzişul său, i-au făcut de nesuportat lipsa de activitate. „M-am retras din luptă, cedând în faţa sfaturilor prietenilor mei, totuşi fără voia mea şi, îndoindu-mă dacă acest fapt ar fi plăcut lui Dumnezeu… Mi-ar plăcea mai bine să fiu culcat pe nişte cărbuni aprinşi pentru gloria Cuvântului dumnezeiesc, decât să mor aici, trăind doar pe jumătate.” Timiditatea protectorilor săi îl indigna.

Această criză este de înţeles. Luther dăduse Reformei pecetea personalităţii sale. El însuşi nu-şi făcea deloc iluzii despre numeroasele sale slăbiciuni; acest lucru îl dovedeau reîntoarce-rile sale, fără încetare, la îndrumările Domnului, pentru el însuşi şi pentru alţii, la locul pe care-l indică scumpul Cuvânt al lui Dumnezeu. Dar masa ascultătorilor săi, deşi având o ureche atentă la îndemnurile lui, vedea omul înainte de orice. El fiind dispărut, ei au pierdut calea pe care o aveau de urmat. Mulţi dintre ei nu aveau o credinţă personală, care se bazează pe Dumnezeu şi numai pe El. Ei aveau încă multe experienţe dureroase de făcut.

Luther simţea nevoia de a lua iar legătura cu fraţii săi de credinţă. Datorită unei deghizări pricepute, el s-a dus până la Wittemberg, unde a avut o primire aşa cum nu se poate spune. Şederea lui acolo n-a durat decât puţin timp. El a putut totuşi, după ce a luat cunoştinţă de multe lucruri ale căror amănunte îi scăpaseră, să adreseze credincioşilor cuvinte de încurajare, de îndemn, de îndreptare. De acum încolo, cunoscând exact ce se petrecea în ţară, el va putea de la Wartburg să urmărească mai bine firul evenimentelor.

Această scurtă apariţie a lui Luther n-a fost de ajuns ca să calmeze elementele agitate. Fără îndoială, nu era totul de regretat în puternica mişcare ce se contura. Izolatul din Wartburg n-avea de ce să se întristeze, auzind că mănăstirile Augustinilor, în care îşi făcuse şi el ucenicia, se goleau, nici că mesa se celebra din ce în ce mai rar. Mai mulţi călugări s-au căsătorit, lucru pe care Luther cu greu l-a consimţit, considerând că membrii clerului erau ţinuţi, prin chemarea lor, să fie celibatari. A ajuns totuşi să vadă că în aceasta era o afirmare mai mult a meritelor lucrărilor omeneşti decât gloria Domnului, după acest principiu: „Tot ce nu este potrivit principiului credinţei este păcat” (Romani 14.23).

Dar, de altfel, el avea multe de reprobat. Luther condamna tot ce nu era convingere sinceră. Procedeele violente îi produceau un mare dezgust. „Să se ştie — scria el — că a fi evlavios, a face multe fapte bune, a duce o viaţă folositoare, cinstită şi virtuoasă, acesta este un lucru. Cu totul altceva, însă, este să fii creştin. În toate lucrurile trebuie să urmăm prin credinţă „voia Domnului”. însă mulţi dintre prietenii cei mai devotaţi ai lui Luther s-au lăsat antrenaţi să facă unele fapte pe care el a trebuit să le condamne cu severitate. Karlstadt a fost primul care a luat cina cu pâine şi vin, în toată simplitatea, potrivit învăţăturii Domnului. Dar el era un om violent şi tulburător, totuşi pentru adevăr, şi gata să se jertfească pentru el; de asemenea era lipsit de pricepere şi moderaţie şi totdeauna doritor să atragă atenţia asupra lui.

Aceasta nu era totul. La Zwickau, în Saxa, nişte spirite rătăcite, depăşind toate marginile şi conduşi de unul numit Thomas Munzer, pretindeau că au avut revelaţii personale, pe care le puneau mai presus de Cuvântul lui Dumnezeu. „La ce bun — ziceau ei — să te ataşezi în mod literal de Biblie? Nu ni se vorbeşte decât de Biblie. Poate ea să ne predice? Este ea de ajuns ca să ne înveţe? Numai Duhul ne luminează. Prin El, Dumnezeu ni Se adresează în mod direct să ne înveţe ce avem de spus şi de făcut.” Ei afirmau că „biserica” avea să fie curăţită de nelegiuirile ei; că botezul copiilor nu foloseşte la nimic, că fiecare trebuie să se boteze din nou (de unde numele lor de anabaptişti); că cina trebuie să dispară din cult; că trebuie, într-un mod general, înlăturată orice ceremonie. Sub influenţa lor, mulţimea a început să invadeze bisericile, să sfărâme altarele şi statuile; să deschidă porţile mănăstirilor şi să scoată afară pe călugări. În sfârşit, ei anunţau venirea apropiată a unui nou profet mai mare ca Luther şi care va provoca o răsturnare universală. înfierbântatul Karlstadt a îmbrăţişat aceste erezii; n-a întârziat să renunţe la catedra sa de profesor, sub pretextul amăgitor că în împărăţia lui Dumnezeu nu este nevoie de ştiinţă omenească şi a antrenat pe studenţii săi să plece de la universitate pentru a lucra pământul, pentru că este spus că omul trebuie să-şi câştige pâinea în sudoarea frunţii sale.

Când a auzit şi aceste noutăţi triste, Luther n-a mai stat pe loc. Fără a mai cere autorizaţie a părăsit Wartburgul, unde stătuse zece luni, şi s-a dus iar la Wittemberg. A găsit acolo o primire entuziastă. El singur, în adevăr, avea autoritatea necesară pentru a potoli torentul devastator. Electorul de Saxa nu avea experienţă în chestiunile spirituale, încât se întreba dacă nu trebuie să recurgă la un compromis pentru a restabili ordinea; iar Melanchton, prea tânăr, se arăta timid şi încurcat în prezenţa acestor excese. Pentru a îndreptăţi faţă de elector plecarea sa pe neaşteptate, Luther i-a scris: „Alteţea voastră să ştie că mă duc la Wittemberg, sub o protecţie mult mai puternică decât a sa. Nu mă gândesc să solicit ajutorul dumneavoastră; eu cred că chiar voi apăra pe alteţea voastră, mai mult decât mă veţi apăra dumneavoastră. Nu există sabie care să vină în ajutorul acestei cauze. Dumnezeu singur trebuie să facă totul, fără ajutorul şi concursul omenesc. Deci, cel care crede mai mult este cel care va proteja pe celălalt.”

Imediat după întoarcere, Luther şi-a exprimat în public gândul asupra pericolelor pe care cei neluminaţi le făceau să vină în calea adevărului. După obiceiul său a combătut cu motive temeinice învăţăturile lor greşite, bazându-se numai pe Scriptură şi a arătat ruşinea pe care aceşti oameni o aruncau asupra numelui Domnului Isus. Sever, fără nici un compromis contra greşelii, el se arăta în schimb dispus să ocrotească indivizii. Nu trebuie uitat că în secolul al XVI-lea nu se cunoştea ezitarea, când era vorba să se aplice pedepsele cel mai aspre, mergând până la moarte, pentru o crimă asemenea acelora pe care le făptuiau anabaptiştii. „Credinţa fără dragoste — spunea Luther — nu este decât iluzie. În ce mă priveşte, eu nu vreau să constrâng pe nimeni.” Domnul a binecuvântat eforturile viteazului Său slujitor. În puţin timp vijelia s-a potolit şi învăţăturile acestor eretici au plecat odată cu învăţătorii lor în alte părţi.