2. El scapă oile

  Cuvântul scăpare (salvare) se foloseşte frecvent în Biblie şi are mai multe înţelesuri. În sensul cel mai larg, prin scăpare (salvare) putem înţelege intervenţia plină de putere a lui Dumnezeu în favoarea oamenilor (Evrei 2.3; Fapte 13.26; Efeseni 1.13). În timp ce Noul Testament ridică gândul despre salvare pe o treaptă foarte înaltă, în Vechiul Testament salvarea este în multe locuri în legătură cu izbăvirea din mâna vrăjmaşilor. În orice caz, scăparea presupune un pericol din care cineva trebuie salvat.

  În textul versetelor noastre este vorba despre primejdii. Ezechiel vorbeşte de trei ori despre faptul că Păstorul scapă din primejdie. În versetul 10 găsim scăparea din gura păstorilor falşi, în versetul 12, oile sunt scăpate din toate locurile în care au fost împrăştiate şi în versetul 22, oile sunt salvate pentru a nu deveni o pradă.

  Nimeni nu este un Salvator ca Păstorul cel bun, care Şi-a dat viaţa pentru oi. Numele Său nou-testamental – ISUS – exprimă de fapt şi însemnătatea aceasta: „Domnul este Mântuitor (Salvator)“. Îngerul i-a spus lui Iosif: „Ea va naşte un Fiu şi-i vei pune numele ISUS; pentru că El va mântui pe poporul Său de păcatele sale“ (Matei 1.21). Şi Vechiul Testament ne confirmă în multe locuri că El este Mântuitorul. Tânărul Ieremia a fost încurajat prin cuvintele: „Nu te teme de ei; pentru că Eu sunt cu tine ca să te scap, zice Domnul“ (1.8).

  Prin aplicarea la noi a celor spuse mai înainte, s-ar putea naşte întrebarea, în ce măsură mai avem noi nevoie de salvare. Nu suntem deja salvaţi? Fără îndoială, avem versete în Noul Testament care vorbesc despre o acţiune încheiată, deci ca despre ceva la timpul trecut. În 2 Timotei 1.9 citim, de exemplu, despre Dumnezeu, care „ne-a mântuit“ (Coloseni 1.13; Tit 3.4). Dar sunt şi versete în care mântuirea este prezentată ca un act viitor. Apostolul Pavel scrie filipenilor, că noi aşteptăm pe Domnul Isus ca Mântuitor (Salvator), care: „va transforma trupul smereniei noastre“ (Filipeni 3.20-21). Deci, mântuirea viitoare cuprinde şi trupul nostru (a se compara şi cu 1 Petru 1.5).

  Dar există şi versete care ne prezintă salvarea (scăparea) sub un al treilea aspect. Salvarea nu are a face numai cu trecutul (noi suntem mântuiţi) şi cu viitorul (noi vom fi mântuiţi), ci salvarea are şi un aspect prezent. Trăim într-o lume plină de primejdii. Avem duşmani, care vor să ne ducă la cădere. Avem carnea în noi, care vrea să ne facă să păcătuim. De aceea avem nevoie zilnic, permanent de salvare.

  Şi tocmai această salvare vrea Păstorul să ne-o dea. Nu există primejdie din care El nu ar putea să ne scape. Siguranţa acestei salvări zilnice este viaţa şi activitatea Domnului ca Mare Preot. „De aceea şi poate să mântuiască până la desăvârşire pe aceia care se apropie de Dumnezeu prin El, trăind pururea ca să mijlocească pentru ei“ (Evrei 7.25). În Romani 5.10 ne este amintită mântuirea în legătură cu viaţa Domnului: „vom fi mântuiţi prin viaţa Lui“. Apoi suntem înzestraţi cu Sfintele Scripturi „care pot să te facă înţelept spre mântuire, prin credinţa care este în Hristos Isus“ (2 Timotei 3.15).

  Oare când suntem în necaz, ne îndoim că Domnul poate să ne scape? Oare El poate să ne izbăvească din orice necaz? Atunci putem să ne amintim de un cuvânt al Dumnezeului nostru: „S-a scurtat, în adevăr, mâna Mea, încât să nu poată răscumpăra, sau n- am Eu putere să salvez?“ (Isaia 50.2). Ştim răspunsul cu toţii.

  Cum putem arăta modul de gândire al Domnului nostru în astfel de împrejurări şi să nu lăsăm oile să devină prada duşmanilor – aşa cum fac păstorii falşi? Oare putem scăpa/salva pe alţii? Dacă este vorba despre mântuirea oamenilor pentru veşnicie, atunci în mod sigur nu putem. Aceasta o poate face numai Unul singur, şi anume Mântuitorul (Salvatorul) lumii.

  Totuşi, Noul Testament vorbeşte în unele locuri, că noi putem salva pe unii. Aceste versete se referă la necredincioşi (Romani 11.14; 1 Corinteni 7.16; 9.22) şi la credincioşi (1 Timotei 4.16 şi Iuda 23). În legătură cu necredincioşii, cuvântul „a mântui“ se referă în versetele citate la faptul că noi contribuim la mântuirea lor (actul mântuirii propriu-zise este lucrarea Domnului, dar noi avem responsabilitatea, ca să călăuzim oamenii la Domnul Isus, ca ei să poată fi mântuiţi).

  În contextul temei noastre este vorba mai mult despre salvarea credincioşilor din anumite pericole. În legătură cu 1 Timotei 4.16, cineva a scris: „Aici prin «mântuire» nu se înţelege mântuirea sufletului, pe care Dumnezeu o dăruieşte oricărui suflet care crede în Domnul Isus, ci este vorba despre scăparea credinciosului din multiplele primejdii pe calea spre gloria cerească. Hristos intervine la Dumnezeu pentru ai Săi, dar aici vedem responsabilitatea noastră. Aici, salvarea este ocrotirea desăvârşită faţă de învăţăturile şi practicile rele despre care suntem atenţionaţi categoric prin Duhul Sfânt.“

Un gând asemănător avem în Iuda 15. Acolo nu este vorba despre ademenitori, ci despre cei care au fost duşi în rătăcire. Sunt credincioşi care au fost duşi în rătăcire de alţii. Drumul, pe care ei se află, duce la pierzare, şi este responsabilitatea noastră să-i avertizăm, ca să părăsească calea aceasta. (Faptul că un credincios nu-şi poate pierde mântuirea este o altă temă. Dar aceasta nu ne scuteşte de responsabilitate, nici pe noi, şi nici pe cel care este pe calea greşită, şi nici pe cei care îl văd pe această cale rea şi nu-l avertizează.)