3. El scoate oile

  Versetul 13 ne spune că Păstorul scoate oile dintre popoare. Avem aici în primul rând gândul că le scoate din locul în care se găseau. Pe de altă parte vedem că Păstorul este gata să conducă oile. El nu numai că le scoate sau le cere să plece, ci El le conduce afară.

Păstorul schimbă locul actual de şedere al oilor

  Dacă oile se află într-un loc unde sunt în pericol, atunci Păstorul le scoate de acolo. Cele mai cunoscute versete din Vechiul Testament în acest context vorbesc despre faptul că Domnul a scos pe poporul Său din Egipt.

  Astfel, Dumnezeu spune în Exod 20.2: „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, care te-am scos din ţara Egiptului.“ Aceste cuvinte se repetă de mai mult de zece ori. Putem aplica această expresie atât la eliberarea omului de sub puterea lui satan, cât şi la credincioşii care se găsesc în locuri primejdioase.

  Probabil, cel mai cunoscut loc din Noul Testament este Ioan 10.3, unde se spune despre Păstorul cel bun, că El cheamă oile Sale pe nume şi le duce afară. Chiar dacă acest verset, în ceea ce priveşte învăţătura, se referă la rămăşiţa credincioasă din staulul lui Israel, îl putem totuşi aplica practic la noi. Imediat după ce oile sunt duse afară, se aminteşte că Păstorul merge înaintea oilor (versetul 4); aceasta este o realitate de care ne putem bucura.

  Dacă vom căuta diverse versete în Vechiul Testament, care vorbesc despre scoatere, atunci ne vom aminti în primul rând de unde am fost scoşi, în al doilea rând de locul în care suntem aduşi şi în al treilea rând de modul în care ne-a condus afară Păstorul. Amintim în acest sens câteva exemple:

a) De unde ne scoate Păstorul:
– Deuteronom 4.20: El ne scoate din cuptorul de fier. Acest lucru ne lasă să ne gândim la încercări mari, în care putem să ajungem într-un mod sau altul şi din care, după mintea omenească, nu există cale de ieşire.
– 2 Samuel 22.49: El ne scoate din mijlocul vrăjmaşilor noştri. Domnul nu ne părăseşte, chiar şi atunci când suntem înconjuraţi de duşmani (Psalm 27.2).
– Psalm 107.14: El ne scoate din întuneric. Şi ca credincioşi putem să ajungem uşor într-o stare, în care nu mai vedem clar. Păstorul ne ajută să părăsim o astfel de stare.
– Psalm 107.28: El ne scoate din necazuri. Timpul necazurilor şi al greutăţilor nu se opreşte în faţa uşii creştinilor. Dar noi avem un Păstor, care ne scoate din ele.

b) Unde ne duce Păstorul:
– Psalm 18.19: El ne scoate la loc larg. Acest lucru ne lasă să ne gândim la libertatea în care am fost aduşi. A fi creştin nu înseamnă o viaţă de strâmtoare, ci de lărgime, pentru că adevărata libertate constă în a face voia lui Dumnezeu (Ioan 10.9; Isaia 33.17).
– Psalm 66.12: El ne duce la un loc de belşug. A fi scos afară de Păstor aduce înviorare şi bucurie. Putem spune împreună cu David: „Paharul meu este plin de dă pe deasupra“ (Psalm 23.5).
– Mica 7.9: El ne scoate la lumină. Noi suntem aduşi într-o atmosferă în care dobândim înţelepciune spirituală şi vedem lucrurile, aşa cum le vede Dumnezeu.

c) Cum ne duce Păstorul:
– Psalm 105.43: A scos pe poporul Său cu bucurie, pe aleşii Săi cu strigăt de bucurie. Aici privim în inima Păstorului nostru. Nu este nici o greutate, ca să ne scoată afară, ci El face acest lucru cu bucurie şi strigăt de bucurie. Noi suntem oile Sale, aleşii Lui.

  Cum ne comportăm însă noi unii cu alţii? Suntem dispuşi să ajutăm pe alţii, pe cei care se găsesc într-un loc al necazurilor şi al încercărilor sau trecem cu indiferenţă pe lângă ei? La temnicerul din Filipi, prima roadă a luminii, pentru care s-a rugat, s-a arătat în faptul că i-a scos pe Pavel şi pe Sila din închisoare (Fapte 16.29-30). O astfel de slujbă putem să facem şi noi unii altora.

Păstorul ne conduce

  Cine conduce, merge înainte. Cine conduce, hotărăşte în ce direcţie trebuie mers. Tocmai aceasta face Păstorul. El merge înaintea oilor. Nimeni nu este un conducător ca El. Când împăratul Irod a întrebat pe cărturari despre locul naşterii lui Mesia, ei au citat din profetul Mica următoarele cuvinte: „Şi tu, Betleeme, ţară a lui Iuda, …din tine va ieşi un Conducător care va păstori pe poporul Meu, Israel“ (Matei 2.6). În aceste versete găsim cele două funcţii cumulate: conducerea şi slujba de păstor.

  Dar şi în locul citat în alt context din Isaia 40.11 avem aceste funcţii cumulate. Acolo citim că El ca Păstor va paşte turma şi va călăuzi blând oile care alăptează.

  Viaţa creştinului se aseamănă cu o călătorie printr-o ţară necunoscută. În această călătorie suntem ameninţaţi de primejdii şi greutăţi. De aceea avem nevoie de un Conducător, care merge înaintea noastră, pentru a ne arăta drumul. Acest conducător Îl avem în Domnul nostru. Împreună cu copiii lui Israel putem spune: „Prin îndurarea Ta, ai condus poporul pe care l-ai răscumpărat; l-ai călăuzit prin puterea Ta“ (Exod 15.13).

  Mâna Sa atotputernică ne ocroteşte de orice primejdie. Vin situaţii în care ne temem, ne este frică. Atunci putem să ne gândim la cuvintele psalmistului Asaf: „Şi i-a condus în siguranţă, încât să nu le fie frică“ (Psalm 78.53). Conducătorul nostru divin nu cunoaşte nesiguranţa, pe El nu-L poate surprinde nimic, deoarece toată calea este desluşită înaintea Lui.

  Pe lângă ocrotire şi siguranţă avem nevoie şi de înviorare şi hrană. Domnul ştie când suntem obosiţi şi fără curaj şi la timpul potrivit ne dă îmbărbătare. Prin profetul Isaia, Domnul ne spune: „Nu vor flămânzi, nici nu vor înseta, nici nu-i va bate arşiţa, nici soarele, pentru că Acela care are milă de ei îi va conduce şi îi va călăuzi pe lângă izvoarele de apă“ (Isaia 49.10). David spune în cunoscutul său psalm al păstorului: „El îmi dă odihnă în păşuni verzi, mă duce la ape liniştite. El îmi înviorează sufletul“ (Psalm 23.2-3).

  Pe cărarea prin pustiu există şi luptă. În această luptă avem nevoie de un Conducător, pentru că în puterea noastră proprie vom fi învinşi. Nădăjduind în puterea lui Dumnezeu, putem să mergem liniştiţi împotriva duşmanului. Un exemplu demn de urmat este împăratul Ezechia. Când s-a văzut în faţa unei supraputeri de duşmani, înaintea căreia, omeneşte vorbind, nu avea nicio şansă de câştig, s-a încurajat şi a zis: „Fiţi tari şi curajoşi! Nu vă temeţi şi nu vă înspăimântaţi… cu noi este Domnul Dumnezeul nostru, ca să ne ajute şi să lupte luptele noastre“ (2 Cronici 32.5-8). Ce bine este ca în luptă să ai un astfel de Conducător!

  Creştinii au un ţel. Este gloria Casei Tatălui, unde Îl vom vedea pe Acela care ne-a iubit aşa de mult. Acest ţel îl vom atinge cu siguranţă, deoarece Conducătorul divin ne-a promis solemn. Dacă ar depinde de credincioşia, energia şi capacitatea noastră, niciunul dintre noi n-ar ajunge la ţintă. Dar despre Domnul nostru se spune: „El i-a scos din necazurile lor. El opreşte furtuna, schimbând-o în linişte, şi valurile se potolesc. Şi ei se bucură că s-au liniştit şi El îi conduce în portul pe care-l doreau“ (Psalm 107.28-30).

  Nimeni dintre noi nu se poate compara cu Conducătorul nostru divin. Şi totuşi, multe texte biblice ne arată că în poporul lui Dumnezeu conducerea este delegată. Dumnezeu ne prezintă atât în Vechiul Testament, cât şi în Noul Testament bărbaţi şi femei care au fost conducători ai poporului. Cântarea Deborei şi a lui Barac în Judecători 5 începe cu cuvintele: „Pentru că acei conducători au condus în Israel, pentru că poporul s-a oferit de bunăvoie, binecuvântaţi pe Domnul!“ (Judecători 5.2). Puţin mai târziu, cei doi unesc din nou gândul referitor la conducători cu lauda: „Inima mea este pentru căpeteniile lui Israel, care s-au oferit de bunăvoie pentru popor. Binecuvântaţi pe Domnul!“ (versetul 9).

  Şi Noul Testament vorbeşte despre conducători în poporul lui Dumnezeu. Cartea Faptele Apostolilor 15.22 ne aminteşte de „bărbaţi conducători între fraţi“ şi în Evrei 13 suntem îndemnaţi să ne amintim de conducătorii noştri şi să ascultăm de ei (Evrei 13.7, 17).

  Înţeleptul Solomon a spus odată: „Unde nu este sfat, poporul cade“ (Proverbe 11.14). În societatea noastră, rând pe rând, conducătorii şi autorităţile îşi pierd credibilitatea. Şi totuşi, principiile lui Dumnezeu rămân neschimbate. Unde lipsesc conducătorii, acolo poporul se destramă. Aceasta se confirmă nu numai în lume. Respingerea autorităţii date de Dumnezeu lasă în urma ei pagube permanente şi în poporul lui Dumnezeu, şi în familiile noastre.

  Textul amintit deja din Evrei 13.17 spune: „Ascultaţi de conducătorii voştri şi supuneţi-vă lor, pentru că ei veghează asupra sufletelor voastre, ca unii care vor da socoteală.“ Două lucrări sunt spuse despre conducători:

  • În primul rând, conducerea este legată de responsabilitate. Conducătorii trebuie să dea socoteală.
  • În al doilea rând, conducerea nu înseamnă stăpânire. Conducerea este o veghere asupra sufletelor din turmă şi nu este o subjugare sau o dominare. Tocmai acest lucru l-au făcut păstorii falşi. Ei stăpâneau cu asprime şi cu stricteţe (versetul 4). Repet: cel ce conduce arată direcţia şi merge înainte. Aceasta este ce avem voie să facem noi, când Dumnezeu vrea să Se slujească de noi ca şi conducători. Conducătorii trebuie să fie un model pentru turmă (1 Petru 5.3).

  Dacă ne gândim la practica zilnică, putem să întrebăm: Care este situaţia în familiile noastre? Ca părinţi purtăm responsabilitatea pentru copiii noştri. În timpul în care trăim, avem, mai mult ca oricând, nevoie de o orientare divină, dacă vrem ca şi copiii noştri să rămână pe direcţia bună. Sunt posibile trei feluri de comportament:
1) Îi lăsăm pe copii în propria lor voie, iar ei îşi vor alege singuri drumul. Aceasta pare să fie cea mai simplă soluţie. În acest caz nu trebuie să ne mirăm, dacă ei fac lucruri care nu-i plac Domnului.

2) Comandăm şi ordonăm cum să se petreacă lucrurile, fără să dăm vreo importanţă vârstei, înţelegerii şi înclinaţiilor copilului. Şi în acest caz, rezultatul va fi de regulă negativ. (Remarcă: În timpul educării, părinţii vor trebui din când în când să ceară ceva copiilor, fără să le explice, de ce solicită aceasta. Ascultarea, fără a înţelege, este de asemenea un principiu divin).

3) Ne luăm timp să-i călăuzim cu înţelepciune pe copiii noştri şi să le indicăm direcţia bună, noi înşine fiind în primul rând un model pentru ei. Ceea ce văd copiii la noi (adică, ce le demonstrăm printr-o viaţă exemplară) are o importanţă mult mai mare decât ceea ce le spunem. Dacă faptele noastre dovedesc cuvintele noastre ca fiind minciună, atunci este mai bine să tăcem.

  Dar peste toate acestea nu vrem să uităm că totdeauna este harul Domnului, care face din copiii noştri urmaşi ai Lui. Dar aceasta nu va înlătura niciodată partea noastră de responsabilitate.

  Care este situaţia în convieţuirea noastră frăţească? Şi aici sunt conducători şi este mare nevoie de ei. Cât de multă dezorientare există astăzi în adunările celor credincioşi! Cât de des sunt puse la îndoială principiile biblice de către aceia care cândva le-au predicat altora!

  Dacă Dumnezeu ne foloseşte aşa, cum ne comportăm noi? Ne îngâmfăm că ocupăm rolul de conducător şi privim spre ceilalţi de sus în jos? Atunci nu suntem adevăraţi conducători. Sau folosim poziţia aceasta în folosul nostru? Atunci facem ceea ce au făcut păstorii falşi. Sau ne comportăm cu asprime faţă de fraţii şi surorile, care sunt încă tineri în credinţă şi au nevoie de un ajutor plin de dragoste? Inimile noastre omeneşti sunt capabile de orice. De aceea şi în acest punct vrem să învăţăm de la Conducătorul nostru divin. Dacă Îl urmăm, atunci suntem capabili să fim conducători pentru alţii care Îl urmează pe Domnul.