8. El Se ocupă de cazurile speciale

  Cu acest titlu dorim să prezentăm următoarele patru activităţi ale Păstorului, care se referă la probleme speciale, care se pot ivi la oi (versetul 16). Printre oi sunt unele pierdute, şi Păstorul vrea să le caute. Printre oi sunt unele, care sunt împrăştiate (alungate), şi Păstorul vrea să le aducă înapoi. Printre oi sunt unele, care sunt rănite, şi Păstorul vrea să le panseze. Printre oi sunt unele, care sunt bolnave, şi Păstorul vrea să le întărească.

Lucrarea Păstorului stă şi aici într-un contrast remarcabil cu comportarea păstorilor falşi. Despre ei se spune (în ordine inversă) exact contrariul: „Pe cele slabe nu le-aţi întărit, nici nu le-aţi vindecat pe cele bolnave; şi n-aţi legat ce era frânt; nici n-aţi adus înapoi ce era alungat, nici n-aţi căutat ce era pierdut“ (versetul 4; a se compara paralelele la descrierea păstorului nimicitor, antihrist, în Zaharia 11.16). Pe fundalul strălucitor a ceea ce face Păstorul bun, răutatea păstorilor falşi apare foarte dezgustătoare. Din nou ni se pune întrebarea: Pe cine urmăm? Cu cine ne asemănăm?

El caută oaia pierdută

  Care dintre cititorii Bibliei nu se gândeşte direct la pilda cu oaia rătăcită, pe care Însuşi Domnul Isus a spus-o (Luca 15.4-7)? În general aplicăm această pildă la oamenii pierduţi, pe care Domnul Isus îi caută. Desigur, în multe texte, Mântuitorul spune că El a venit să caute şi să mântuiască ce era pierdut (Luca 19.10; Matei 18.11).

Aceasta a fost valabil în primul rând pentru poporul Israel. El era trimis „la oile pierdute ale casei lui Israel“ (Matei 15.24), despre care Dumnezeu a spus deja prin profetul Ieremia: „Poporul Meu a fost o turmă de oi pierdute; păstorii lor i-au rătăcit“ (Ieremia 50.6). Dar dragostea căutătoare a Păstorului nu s-a limitat numai la poporul Israel. El îi caută pe toţi care sunt pierduţi, căci El ştie, că altfel ei vor ajunge în pierzarea veşnică.

Putem remarca faptul că oaia rătăcită din Luca 15 a aparţinut înainte Păstorului. Era una din cele o sută de oi, care aparţineau turmei Sale. De aceea aplicaţia nu pare a fi greşită, când o facem cu privire la un credincios. Aşa cum salvarea nu se referă automat şi exclusiv la mântuirea veşnică (a se vedea punctul 2 – El scapă oile), tot aşa nu avem voie să ne gândim la pierzarea veşnică a unui credincios care s-a rătăcit.

Biblia învaţă fără îndoială că un credincios (un om născut cu adevărat din nou), în ceea ce priveşte veşnicia, nu poate să se piardă. Dar în ceea ce priveşte calea pe pământ, şi un credincios poate pierde această cale şi astfel se poate rătăci.

Un credincios pierdut (rătăcit) în acest sens este unul care a rătăcit şi nu mai vede calea. Legătura între a fi pierdut şi a fi rătăcit ne este indicată în textul din Ieremia 50.6. Oile erau pierdute, fiindcă cineva le-a dus în rătăcire.

Ea ne este arătată şi în Psalmul 119.176. Acolo, psalmistul spune: „Rătăcesc ca o oaie pierdută: caută pe slujitorul Tău.“ De asemenea remarcăm, că Domnul Isus în Matei 18.12-13 vorbeşte tot despre o oaie pierdută, dar de trei ori se foloseşte cuvântul „rătăcită“. Această oaie pierdută este deci o oaie rătăcită, o oaie care a pierdut drumul.

Nu L-am cunoscut noi toţi pe marele nostru Păstor aşa cum L-am văzut mai înainte? El nu este numai Acela care ne-a căutat atunci când eram pierduţi în ce priveşte veşnicia, ci El este şi Acela care ne- a căutat întotdeauna când ne-am abătut de la drumul cel drept. Ochiul Său nu ne pierde din vedere, chiar dacă mergem pe căi proprii. El Se osteneşte să ne caute; El ne caută cu grijă (Luca 15.8) şi El nu Se opreşte din căutarea Sa până nu găseşte ce era pierdut. Luca 15.4 spune categoric: „ …şi merge după cea pierdută până o va găsi“.

Dacă suntem pe calea cea bună, atunci Păstorul merge înaintea noastră. Dar dacă ne-am rătăcit, atunci ne caută. Prin profetul Isaia, Dumnezeu a vorbit poporului Său: „Urechile tale vor auzi un cuvânt … zicând: «Aceasta este calea, umblaţi pe ea»“ (30.21). Ce bine că avem un astfel de Păstor, care nu renunţă imediat la noi, când ne-am rătăcit!

Aplicaţia cu privire la noi este clară. Slujba de păstor include şi pentru noi activitate de căutare. În sensul cel mai general, în aceasta este inclusă căutarea binelui oilor Păstorului. Cuvântul lui Dumnezeu ne arată diverşi oameni care au făcut lucrul acesta. Despre Neemia, de exemplu, citim că „a căutat binele fiilor lui Israel“ (Neemia 2.10).

Şi despre evreul Mardoheu este dată mărturia clară a lui Dumnezeu, că el a căutat binele poporului Său (Estera 10.3). Apostolul Pavel putea să spună despre sine însuşi: „ …pentru că nu caut ale voastre, ci pe voi“ (2 Corinteni 12.14). Să observăm şi dorinţa lui David în legătură cu casa lui Dumnezeu: „Pentru casa Domnului Dumnezeului nostru voi căuta binele tău“ (Psalm 122.9).

În legătură cu tema noastră este vorba în mod special despre căutarea celor care s-au rătăcit – şi acest câmp de acţiune este foarte larg. Câţi copii ai lui Dumnezeu există şi în zilele noastre, care nu mai văd cu claritate calea şi merg în rătăcire! Îi lăsăm să alerge? Suntem indiferenţi faţă de ei? Dăm din umeri şi trecem la ordinea zilei? Resemnăm?

Poate sunt unii care au mers mulţi ani împreună cu noi, dar fiindcă au iubit veacul de acum, s-au pierdut în lume. Poate că sunt din aceia care au pierdut lumina cu privire la adevărurile biblice esenţiale, şi drept urmare s-au rătăcit în lumea religioasă. Un lucru este sigur: Domnul nu doreşte ca ei să rămână în rătăcire. El îi caută şi datoria noastră este ca şi noi să-i căutăm.

Pe cei rătăciţi putem să-i căutăm numai dacă avem felul de gândire al Domnului nostru. Singurul motiv al unei asemenea lucrări trebuie să fie dragostea care nu caută ce este al ei (1 Corinteni 13.5). Pot să existe fraţi şi surori care au rătăcit, care caută sincer calea cea bună şi poate vin la noi cu întrebări. Adeseori cel care a rătăcit nu-şi recunoaşte rătăcirea (a se vedea Psalm 19.12). Felul de gândire al Păstorului nu renunţă nici la astfel de oameni, ci îi caută.

Această lucrare poate fi însoţită de efort şi oboseală şi poate să coste timp şi probabil durează mult. Dragostea căutătoare este în plus şi perseverentă. Păstorul caută până când găseşte, El nu Se lasă păgubaş. Această perseverenţă să ne caracterizeze şi pe noi! Dar aşa cum păstorul plin de bucurie se întoarce acasă, tot aşa şi noi vom avea parte de bucurie şi o vom împărtăşi cu alţii, dacă cineva a găsit calea de întoarcere. Cel ce nu contribuie la căutare şi nu se osteneşte, acela nu va cunoaşte această bucurie.

Pe oile risipite (alungate), El le aduce înapoi

  Am văzut mai înainte, că Păstorul cel bun Îşi va aduna oile din toate popoarele, ca să le scoată şi să le ducă în ţara lor. Acest lucru este valabil în primul rând pentru poporul Său Israel. Prin profetul Ieremia, Dumnezeu S-a plâns de poporul Lui: „Israel este o oaie alungată. Leii l-au vânat“ (Ieremia 50.17). Israeliţii au fost şi mai sunt risipiţi printre naţiuni şi trebuie aduşi înapoi.

  A fi alungat (risipit) înseamnă să trăieşti altundeva decât acasă. Acest sens se recunoaşte de exemplu din Ezechiel 12.15: „Şi vor cunoaşte că Eu sunt Domnul, când îi voi împrăştia printre naţiuni şi-i voi risipi prin felurite ţări“ (a se vedea şi Ezechiel 20.23; 36.19).

  Multe texte din Vechiul Testament arată că risipirea este o judecată a lui Dumnezeu faţă de poporul Său, care nu L-a ascultat (Levitic 26.33; Deuteronom 4.27) sau a devenit mândru (Luca 1.51). Alte texte ne arată clar că Dumnezeu a risipit pe poporul Său, fiindcă păstorii lui nu s-au interesat de el, aşa cum ar fi trebuit să o facă. „Păstorii sunt fără minte şi nu L-au căutat pe Domnul; de aceea n-au lucrat cu înţelepciune şi toată turma lor s-a risipit“ (Ieremia 10.21; a se vedea şi Ieremia 23.1-2).

  Niciodată nu este intenţia Păstorului, ca poporul Său să fie risipit, dimpotrivă, El vrea să-L adune. Profetul Ezechiel spune: „ …ca poporul Meu să nu se risipească, fiecare din stăpânirea lui“ (Ezechiel 46.18). Şi dacă totuşi, din motivele expuse mai înainte, poporul este risipit şi împrăştiat, atunci toată osteneala Păstorului este folosită ca să-l adune. Dumnezeu spune naţiunilor: „ …Cel care a împrăştiat pe Israel îl va aduna şi-l va păzi, ca un păstor turma sa“ (Ieremia 31.10; Ezechiel 11.17).

  Aplicaţia la noi ne întristează. Care este astăzi situaţia poporului lui Dumnezeu? Gândul lui Dumnezeu a fost şi este unitatea. Din perspectiva Lui, şi astăzi există această unitate a copiilor lui Dumnezeu (Efeseni 4.4). Dar cum arată ea în realizarea ei practică? Dumnezeu ne îndeamnă să păstrăm: „unitatea Duhului, în legătura păcii“ (Efeseni 4.3). Din aceasta se vede puţin (sau ar trebui să spunem: nimic?) în creştinătate.

  Chiar dacă ne doare să vedem risipirea şi împrăştierea, cât de mult trebuie să-L doară atunci pe Domnul nostru, care a venit tocmai pentru ca să adune într-unul pe copiii risipiţi ai lui Dumnezeu! Cu siguranţă, planul lui Dumnezeu nu se schimbă prin comportarea noastră (şi acest gând ne face să ne bucurăm), dar rămâne deschisă întrebarea cu privire la responsabilitatea noastră.

  Care sunt cauzele pentru care copiii lui Dumnezeu au fost risipiţi în toate direcţiile posibile? Cauzele sunt aceleaşi ca şi la poporul Israel. Neascultarea faţă de Cuvântul lui Dumnezeu şi lipsa responsabilităţii conducătorilor poporului lui Dumnezeu. În privinţa aceasta nu ne gândim în primul rând la creştinătate în general. Să ne limităm conştient la cei care mărturisesc că se adună şi astăzi, aşa cum doreşte Domnul Isus.

  De ce este atâta dezbinare şi risipire „între noi“? De ce se abat mulţi şi merg pe căi proprii? Vedem în aceasta mâna Domnului care apasă asupra noastră; dar care sunt cauzele? Să nu îndepărtăm simplu această întrebare de la noi, nici să nu o evităm prin indiferenţă. Cercetarea serioasă a cauzelor este ceea ce trebuie să facem acum. Nu rezolvăm nimic căutând cauzele la alţii, ci trebuie să începem cu noi înşine.

  Neascultarea: Luăm Cuvântul lui Dumnezeu în serios pentru noi înşine? Influenţează Cuvântul viaţa noastră zilnică, atât personal, cât şi în comun? Sau există domenii în viaţa noastră, în care considerăm gândurile lui Dumnezeu fără valabilitate (probabil, nu prin cuvinte, dar prin faptele noastre)?
Probabil că şi pentru noi este valabil Cuvântul lui Dumnezeu adresat poporului Său Israel: „Şi vin la tine, cum vine poporul, şi stau înaintea ta ca popor al Meu şi ascultă cuvintele tale, dar nu le împlinesc; …umblă după câştigul lor nedrept. Iată, tu eşti pentru ei ca o cântare foarte plăcută, un glas plăcut, şi unul care cântă bine la un instrument; şi ei ascultă cuvintele tale, dar nu le împlinesc“ (Ezechiel 33.31-32)? Cât de uşor putem vorbi despre binecuvântările, pe care Dumnezeu ni le dă. Dar creştinismul este mai mult: noi trebuie să luăm binecuvântările în posesie şi să le savurăm. Dar acest lucru este posibil numai prin ascultarea de Cuvântul lui Dumnezeu.

  Lipsa responsabilităţii: Păstorii din poporul lui Dumnezeu au avut atunci o responsabilitate deosebită, şi ei o au şi astăzi. Dumnezeu le- a dat însărcinarea precisă, ca să păstorească turma lui Dumnezeu. Oare nu am fost şi în acest punct delăsători şi indiferenţi? Ne-am ocupat cu adevărat, conform modului de gândire al Domnului nostru, de fiecare din turmă? Se mai practică în adunările noastre locale adevărata slujbă de păstor? Ne-am rezervat ca părinţi timp pentru copiii noştri? Probabil că şi aceasta ar fi una din cauzele pentru ceea ce se întâmplă în timpul nostru şi care ne întristează.
Dar să nu rămânem la partea negativă a situaţiei! Păstorul cel mare nu S-a schimbat. El este şi astăzi Acela care vrea să aducă înapoi pe cei împrăştiaţi. El doreşte, ca noi să dăm o mână de ajutor, având modul Lui de gândire, ca să aducem înapoi pe cei care s-au risipit în lumea (creştină).

  Un exemplu frumos, practic în acest sens ne oferă istoria celor doi ucenici care au plecat din Ierusalim spre Emaus (Luca 24.13-35). Ce i-a determinat pe cei doi să plece din Ierusalim? Inima lor era întristată şi dezamăgită; ei erau apăsaţi. Ce îi determină astăzi pe mulţi fraţi şi pe multe surori să părăsească locul care îl ocupau în urmarea Domnului? La unii este dragostea pentru lume, la alţii frustrarea, resemnarea, lipsa de curaj, iar alţii îşi imaginează o cale mai uşoară.

  Deja începutul istorisirii ne face atenţi. Cine erau cei doi, care au plecat? Multe nu ştim despre ei, dar nu degeaba se spune clar, că erau „doi dintre ei“ (versetul 13). Cu ce ochi privim pe cei care pleacă din mijlocul nostru? Să nu uităm că sunt „de-ai noştri“ (a se compara cu expresia asemănătoare din Fapte 4.23). Ei ne aparţineau nouă şi tocmai din acest motiv nu trebuie să trecem niciodată indiferenţi la ordinea zilei sau să ne bucurăm că fraţii şi surorile pleacă.
Domnului nu i-a fost indiferentă plecarea acestor doi ucenici. El a mers după ei. S-a preocupat cu ei. Întrebările Lui au deschis inima şi gura lor. Domnul n-a putut să treacă cu vederea acea mustrare: „O, nepricepuţilor şi înceţi cu inima ca să credeţi“, dar conversaţia a continuat cu dragoste şi afecţiune. Nu găsim cuvinte dure.
În acelaşi timp, Domnul ne dă în mână, prin exemplul Său, o cheie pentru inima acelora care au plecat de la noi sau sunt în primejdie de a pleca. El a vorbit inimii lor, El a făcut ca inimile lor să ardă (versetul 32). Şi cum a făcut-o? El le-a îndreptat ochii spre ce era scris în Scriptură cu privire la El, li S-a prezentat în suferinţele Sale şi în slava Sa (versetele 25-26). O, de am folosi mai mult această cheie! De câte ori am încercat (în zadar) să atingem inima pe calea cugetului! Acest lucru merge numai invers. Ajungem la cuget numai prin inimă!

  Şi cu ce se poate încălzi inima unui credincios, dacă nu prin Persoana Domnului nostru? Critica împietreşte. Reproşurile se lovesc de o apărare spontană, dar mărimea şi gloria Mântuitorului nostru înmoaie şi lărgeşte inima, ca să corecteze un drum greşit. Pentru ucenicii din Emaus nu mai exista nicio oprire. Ei s-au ridicat „chiar în ceasul acela“ şi s-au întors la Ierusalim (versetul 33). Osteneala Păstorului şi-a atins scopul.

  Avem încredere în Domnul nostru că Îşi va atinge scopul şi în zilele noastre cu aceia care „au plecat“, care „s-au risipit“? Probabil, renunţăm la ei mult mai repede decât Domnul. Şi totuşi, şi astăzi El doreşte să aducă înapoi în părtăşia fericită pe cei ce s-au rătăcit.

El leagă pe cea rănită

  Leziunile şi rănile indică spre vătămări corporale pricinuite din afară. Dumnezeu foloseşte acest tablou, ca să ne descrie starea poporului Său, care a decăzut de la El. În Isaia 1.6 citim: „Din talpa piciorului până în creştet, nimic nu-i sănătos în el; răni şi vânătăi şi bube deschise: necurăţate, nici legate, nici alinate cu untdelemn.“

  Cu toate acestea niciodată nu a fost gândul Păstorului nostru să lase în această stare poporul Său. Dimpotrivă, El doreşte să lege pe cel rănit. Psalmistul spune: „Lăudaţi pe Domnul … El îi vindecă pe cei cu inima zdrobită şi le leagă rănile“ (Psalm 147.1, 3). Despre Domnul se spune profetic: „Duhul Domnului Dumnezeu este peste Mine, … El M-a trimis să leg rănile celor cu inima zdrobită“ (Isaia 61.1; a se compara cu împlinirea în Luca 4.18).

  Rănirile pot fi un mijloc în mâna lui Dumnezeu, ca să facă atent pe poporul Său cu privire la greşeli. Despre aceste lucruri vorbeşte profetul Osea: „Veniţi şi să ne întoarcem la Domnul! Pentru că El a sfâşiat, şi El ne va vindeca; El a lovit, şi El ne va lega rana“ (6.1, a se compara cu Iov 5.18). Şi noi am face bine să ne întoarcem la Domnul, dacă vorbeşte cu noi în acest mod.
Rănirile pot să-şi aibă cauzele şi în comportarea noastră greşită faţă de fraţi şi surori. În Lege a fost stabilit clar şi precis ce era de făcut când cineva rănea pe aproapele lui (Levitic 24.19). Chiar dacă noi nu mai suntem sub Lege, putem totuşi să ne rănim reciproc. „Cine vorbeşte cu uşurătate este asemenea străpungerilor unei săbii“ (Proverbe 12.18, a se vedea şi Psalm 57.4 şi 64.3). Adevărul acestor cuvinte l-am simţit cu siguranţă deja pe pielea noastră şi de aceea ar fi bine să fim atenţi la cuvintele noastre (a se vedea în privinţa aceasta în mod deosebit Iacov 3.5-8).

  Cât de uşor rostim în cadrul întâlnirilor noastre cuvinte necugetate (uneori chiar conştienţi), prin care fraţii noştri, sau surorile noastre, vor fi răniţi! Unele dintre aceste răni nu se vindecă niciodată sau lasă în urmă cicatrici o viaţă întreagă.

  O altă modalitate de a răni pe fraţii şi surorile noastre este folosirea greşită a libertăţii noastre. Cu privire la un astfel de comportament a avertizat energic apostolul Pavel pe cei din Corint. Cuvintele sale sunt foarte clare: „Şi astfel, păcătuind împotriva fraţilor şi rănind conştiinţa lor slabă, păcătuiţi împotriva lui Hristos“ (1 Corinteni 8.12).

  „Pilda samariteanului milostiv“ (Luca 10.30, 37) ne arată un alt gând, pe care vrem să-l luăm în considerare. Omul căzut între tâlhari dorea să coboare de la Ierusalim la Ierihon. El a căzut între tâlhari, şi relatarea inspirată ne spune clar, că tâlharii „l-au dezbrăcat şi l-au rănit, şi au plecat, lăsându-l pe jumătate mort“ (versetul 30). Care a fost cauza plecării acestui om din Ierusalim? Fără îndoială, cauzele erau altele decât la cei doi ucenici, care au plecat de la Ierusalim spre Emaus. Nimic din relatarea din Luca 10 nu ne face să presupunem că erau dezamăgiri şi întristare.

  Putem mai degrabă să ne gândim că acest om a plecat, deoarece i-a plăcut mai mult în Ierihon. Ierihon era o cetate blestemată, o cetate, care de fapt nu ar fi trebuit să mai existe (Iosua 6.26). În această cetate vedem un tablou potrivit despre stricăciunea şi blestemul acestei lumi. Omul acesta, care a coborât de la Ierusalim la Ierihon, ne lasă să facem o aplicaţie la copiii lui Dumnezeu care iubesc calea lumii. O astfel de cale este întotdeauna o cale în jos, o cale pe care satan întotdeauna ne răneşte şi ne lasă pe jumătate morţi în drum.

  Nu avem destule exemple de copii ai lui Dumnezeu (tineri şi vârstnici) care au mers pe această cale? Este o cale care pare plăcută, care promite libertatea, dar care sfârşeşte în necaz (a se vedea şi relatarea despre fiul risipitor din Luca 15). Pe o astfel de cale suntem expuşi atacurilor lui satan fără să ne putem apăra, care nu ţine cont de nimic şi ne bate fără milă. Capcanele diavolului sunt foarte şirete, momeala sa este dulce, dar sfârşitul este întotdeauna amar.

  Ce s-a întâmplat cu tinerii noştri care i-au dat lui satan degetul mic? Prietenie cu lumea, alcool, droguri, distracţii, libertate sexuală etc.! Cât de mult rănesc aceste lovituri! Ceea ce la început părea sclipitor şi colorat, la sfârşit s-a dovedit a nu fi altceva, decât numai un balon de spumă care s-a spart. Sunt iluzii care nu dau nicio satisfacţie, ci produc numai răni.

  Faptul că omul acela a căzut între tâlhari, nu este singurul lucru din relatarea din Luca 10 care ne cutremură. Tot aşa de cutremurător este şi comportamentul preotului şi al levitului. Cât de mult a aşteptat omul după ajutor şi ce speranţă au trezit în el cei doi, când i-a auzit venind şi în cele din urmă i-a văzut!

  Dar totul a fost în zadar! Amândoi s-au abătut din drumul lor şi au trecut pe alături. Nu au vrut să se murdărească? S-au ruşinat să-l ajute? Ah, şi ei se aflau, sub haina evlaviei, pe acelaşi drum care coboară. Ei erau conducători în popor, dar ei nu ajutau. Aceştia se aseamănă cu păstorii falşi. Fără sentimente şi cu inima rece l-au lăsat în starea în care era.

  Dar a venit schimbarea: a venit un samaritean. Profund mişcat în lăuntrul lui s-a aplecat spre cel sortit morţii, i-a legat rănile şi a turnat untdelemn şi vin peste ele. Ce tablou al Domnului nostru avem aici! El nu vrea să ne lase în mizeria noastră, chiar dacă noi înşine suntem vinovaţi de această situaţie. Auzim cumva o predică de morală sau un reproş? Nu, El ajută, leagă, vindecă şi poartă de grijă. Ce Păstor măreţ!

  Pe lângă toată bucuria cu privire la acţiunea Mântuitorului, rămâne deschisă întrebarea: Cu cine ne asemănăm? Câţi copii ai lui Dumnezeu au început să iubească calea spre lume şi acum simt urmările amare! Cât de mulţi zac răniţi şi pe jumătate morţi pe marginea drumului! Poate unii sunt dintre cei care au frecventat împreună cu noi şcoala duminicală şi orele de tineret. Poate sunt unii, care au mers cu noi pe aceeaşi cale şi apoi s-au abătut. Poate sunt unii din familiile noastre. Ne este indiferent unde se află ei? Trecem cu indiferenţă pe lângă ei? Sau ocupă un loc în inima noastră?

  Putem să ne rugăm pentru ei, putem să fim ca Domnul, mişcaţi profund de soarta lor. Apoi putem să-i ajutăm în chip practic. Samariteanul s-a dat jos de pe animalul său şi s-a aplecat în praf. Nu- i păsa că se murdăreşte pe mâini. Ajutorul practic pentru astfel de oameni naufragiaţi este posibil numai dacă suntem gata să coborâm până la nivelul lor. „De sus în jos“ nu este posibilă slujba de păstor. Dar şi în „haina de duminică“ vom avea rezultate puţine în privinţa aceasta. Nouă ne trebuie felul de gândire şi de a privi lucrurile al Domnului nostru, ca să-i putem ajuta cu adevărat pe aceşti oameni.

El întăreşte pe cea bolnavă

  Rănile ne duc cu gândul la leziuni provocate din exterior. Bolile şi slăbiciunile îşi au de regulă cauzele în interior. Şi aici Domnul Isus ca Păstor este Cel care intervine în favoarea oilor Sale. Acest lucru a fost experimentat deja de David, care a spus: „Binecuvântează, suflete al meu, pe Domnul! … care-ţi vindecă toate bolile tale“ (Psalm 103.1, 3).

  Dacă vrem o confirmare pentru aceste cuvinte, trebuie numai să citim evangheliile. Cât de mulţi oameni bolnavi a ajutat Domnul şi i-a vindecat! Feluritele boli cu care S-a confruntat Domnul sunt un tablou al stării naturale a omului, în care a ajuns din cauza păcatului.

  Totodată, bolile vorbesc despre stări şi situaţii în care pot ajunge cei credincioşi. Cine este bolnav, nu este sănătos. Voia Domnului nostru este ca viaţa noastră duhovnicească să fie sănătoasă. Gândul acesta era în mod deosebit în inima apostolului Pavel, atunci când a scris copiilor săi în credinţă, Timotei şi Tit. În aceste trei epistole citim despre „învăţătura sănătoasă“ (Tit 1.9; 2.1; 1 Timotei 1.10; 2 Timotei 4.3), despre „credinţa sănătoasă“ (Tit 1.13; 2.2), despre „cuvinte sănătoase“ (1 Timotei 6.3; 2 Timotei 1.13) şi despre „vorbire sănătoasă“ (Tit 2.8).

  Nu constatăm noi în turma lui Dumnezeu tocmai în aceste puncte multă boală şi slăbiciune? Suntem noi încă „sănătoşi în învăţătură“ sau poate s-au strecurat unele lucruri, pe care ar trebui să le numim nesănătoase şi care ne slăbesc? Cât de sănătoasă este credinţa noastră şi cum stau lucrurile cu cuvintele noastre şi cu vorbirea noastră? Fără îndoială, în privinţa aceasta există atât în viaţa personală, cât şi în viaţa comună, unele lucruri care sunt „bolnave“.

  Aşa cum în viaţa naturală bolile sunt urmarea unui stil de viaţă nesănătos sau a unei hrăniri proaste, tot la fel este şi în viaţa duhovnicească. În afară de aceasta, poţi să te contaminezi prin contacte strânse cu aceia care sunt „bolnavi“. Fiecare să se cerceteze pe sine însuşi şi să corecteze modurile de comportament nesănătos din viaţa sa, sau cu ajutorul Domnului să întrerupă aceste legături. El era pregătit să „ …întărească casa lui Iuda…“ (Zaharia 10.6) şi este gata şi astăzi să întărească pe poporul Său.

  În Noul Testament avem indicaţii clare, care ne îndeamnă să ne ocupăm de cei slabi. Nu se găsesc oare în fiecare adunare locală dintre aceia, care sunt slabi şi „subdezvoltaţi“ duhovniceşte, care nu fac deloc progrese sau poate numai parţial? Care este de exemplu starea copiilor, adolescenţilor care trăiesc în casa părintească, unde în exterior umblă pe o cale creştină, dar din păcate nu au niciun sprijin duhovnicesc? Sau care este situaţia celor întorşi de curând la credinţă şi care au probabil greutăţi cu ceea ce pentru noi este de la sine înţeles şi nu avem niciun fel de probleme? Ei au nevoie de ajutor şi noi putem să li-l oferim.

  Pavel le aminteşte bătrânilor (păstorilor) din Efes că „lucrând astfel, trebuie să-i ajutăm pe cei slabi şi să ne amintim de cuvintele Domnului Isus, că El Însuşi a spus: «Este mai ferice să dai, decât să primeşti»“ (Fapte 20.35). A te ocupa cu cei slabi înseamnă deci, să fii gata să dai altora. Această lucrare exclude orice egoism. Romanilor li s-a scris: „Primiţi pe cel slab în credinţă, fără să-i judecaţi întrebările îndoielnice“ (Romani 14.1). Slăbiciunea în credinţă poate să fie deci şi motivul unor discuţii care nu se mai termină. Cu privire la acest lucru suntem avertizaţi foarte serios.

  Pavel se adresează încă o dată romanilor: „Noi, cei tari, suntem datori să purtăm slăbiciunile celor fără putere şi să nu ne plăcem nouă înşine“ (Romani 15.1). Deci nu este nicidecum lăsat la plăcerea şi dispoziţia noastră, ca să ne ocupăm de cei slabi, ci Domnul leagă această lucrare de inimile noastre cu cuvintele: „Noi suntem datori.“ Vrem să ne retragem uşuratici de la o astfel de datorie? Şi credincioşilor din Tesalonic li s-a spus: „sprijiniţi pe cei slabi“ (1 Tesaloniceni 5.14). Este clar, că Domnul vrea mult ca noi să ne lăsăm folosiţi în această lucrare.

  Un exemplu – din păcate negativ – găsim la cei doi ucenici, Petru şi Ioan. În dimineaţa învierii ei au fost chemaţi de Maria Magdalena, care a găsit mormântul Domnului gol (Ioan 20.2). Printre rândurile relatării din Ioan 20 recunoaştem că aceşti doi bărbaţi au alergat realmente la mormânt, pe când Maria, cu inima întristată, i-a urmat de la distanţă.

  Când Petru şi Ioan au găsit mormântul gol, s-au întors. Relatarea divină spune: „ucenicii au plecat din nou la ei acasă“ (versetul 10). Între timp, şi Maria a ajuns la mormânt, pentru că imediat după aceea se spune: „Dar Maria stătea afară lângă mormânt, plângând“ (versetul 11). De ce avem aceste două propoziţii una lângă alta? Oare cei doi ucenici nu au văzut-o pe Maria plângând lângă mormânt? Au trecut nepăsători pe lângă ea? Se pare că aşa s-a întâmplat. Lacrimile acestei femei copleşită de tristeţe nu i-a impresionat. Ei nu au luat-o în seamă şi şi-au continuat drumul.

  Dar Domnul a văzut totul. Lui nu i-au rămas ascunse lacrimile acestei femei slabe. Un singur cuvânt din gura Domnului ei au schimbat lacrimile într-o bucurie nesfârşită. Şi astăzi nu rămâne ascuns Domnului acela care se simte singur şi părăsit de fraţii şi surorile lui, şi lacrimile îi curg. Ca şi atunci, El vrea să ajute, să vindece şi să întărească.

  Când nu ne ocupăm de cei slabi, neglijăm să acordăm ajutor. În privinţa aceasta un cuvânt al profetului Ezechiel: „Iată, aceasta a fost nelegiuirea surorii tale Sodoma: îngâmfare, belşug de pâine şi lipsă de grijă erau în ea şi în fiicele ei; şi n-a întărit mâna celui sărac şi nevoiaş“ (Ezechiel 16.49). Domnul înregistrează foarte exact, dacă ajutăm sau nu. Pericolul mulţumirii de sine este desigur mare şi în zilele noastre. Nu ne mulţumim noi cu ceea ce ni se dă? Ne bucurăm că ne merge bine. Dar în ce măsură ne ocupăm de fraţii şi surorile care au nevoie urgentă de ajutorul nostru?

Conflict în turmă

  În versetele 17-22, Păstorul vorbeşte despre turmă în totalitatea ei. Acum nu se mai vorbeşte despre păstorii falşi, pe de o parte, şi despre oi, pe de altă parte, ci Domnul vede oile, berbecii şi ţapii, şi El ştie să-i deosebească.

  În această afirmaţie se cuprinde şi gândul, că păstorii fac parte integrantă din turmă. Cei pe care Domnul îi foloseşte în adunarea locală sau în afara ei ca păstori, nu trebuie să uite niciodată acest lucru. A fi păstor este desigur un har deosebit, dar aceasta nu ne face mai buni sau cu valoare mai mare decât o oaie. Nu avem nici cel mai mic motiv să ne ridicăm într-o formă sau alta – şi nici măcar în ascuns – peste fraţii noştri şi peste surorile noastre. Nu; şi ca păstor suntem şi rămânem o parte a turmei.

  Versetele care urmează ne arată un conflict în turmă. O parte dintre oi se impun fără scrupule faţă de celelalte. Egoiste, îşi caută privilegii pe seama celorlaltor oi. Reproşurile împotriva lor sunt:
1) Ele pasc păşunea cea bună şi restul o calcă în picioare, iar pentru celelalte nu rămâne nimic;
2) Ele beau din apa limpede şi restul o tulbură, călcând în ea, iar celelalte nu se aleg cu nimic;
3) Ele lovesc şi împung pe cele slabe, până când sunt împrăştiate.

  Din păcate, aceste fapte se petrec şi în zilele noastre. Există părtăşii de credincioşi, care par să fie „o societate formată din două clase“. Unii, puţini, se impun fără scrupule. Este destul de rău, când unii caută numai foloasele lor, dar deseori se merge mai departe, prin aceea că fraţii şi surorile care gândesc altfel sunt împinşi la o parte şi sunt intenţionat dezavantajaţi.

  Despre Diotref se spune că a mers aşa de departe, încât a dat pe unii fraţi afară din adunare (3 Ioan 10). Din păcate, şi aceste lucruri se găsesc în zilele noastre. Fraţii care doresc să-L urmeze pe Domnul din toată inima sunt „daţi afară“, li se interzice să mai deschidă gura sau sunt ameninţaţi că se va acţiona împotriva lor dacă nu tac.

  Dar Domnul este prezent. Nimic nu scapă ochilor Lui. Din nou auzim promisiunea Lui: „Iată, Eu Însumi voi judeca“ (versetul 20). Din nou făgăduieşte să salveze (versetul 22). Însă după aceea vorbeşte de două ori că va judeca (versetele 20 şi 22). Această judecată între oaie şi oaie este deosebit de serioasă. Fără să intrăm aici în detaliu, gândurile noastre se îndreaptă spre ultima carte a Bibliei, Apocalipsa. Acolo, Domnul Isus Se prezintă ca Judecător (1.13-16), şi anume nu în primul rând ca să judece lumea, ci ca să cerceteze starea fiecărei adunări. Apocalipsa 2 şi 3 ne arată Adunarea sub responsabilitatea ei, şi acolo Domnul este Cel care verifică ce este adevărat şi ce este neadevărat, ce Îi face bucurie şi ce trebuie mustrat.

  Vrem să ne întrebăm împreună, acolo unde Domnul ne-a aşezat, ce sentinţă dă Păstorul, atunci când ne cercetează ca adunare locală. Lui nu-i scapă nimic din vedere şi nici nu-L putem înşela. El judecă toate lucrurile, aşa cum sunt ele. Expresia: „Cine are urechi să audă ceea ce Duhul spune adunărilor“ este valabilă şi astăzi. Acum mai putem auzi, acum mai putem schimba atitudinile care nu plac Domnului.