De la folclor la literatura cultă

Pe terenul creştin există o mulţime de mituri, legende, tradiţii şi obiceiuri a căror origine se pierde în negura vremii şi ai căror autori nu sunt cunoscuţi. Acestea pot fi incluse în ceea ce s-ar numi “folclor creştin”. Şi în acest domeniu există extrem de multe variaţiuni, mergând până la tradiţii specifice unei anumite zone geografice sau chiar specifice unui anume sat. Sunt lucruri care au rezultat din amestecul cu creştinismul al unor tradiţii păgâne specifice poporului sau din transferul pe terenul creştin al unor lucruri din religia iudaică.

Cine mai poate spune oare de când şi de la cine provine credinţa că prin botez, cel care este botezat capătă cumva o viaţă nouă? Aceea că dacă un copil se întâmplă să moară la scurt timp după naştere fără a fi botezat, atunci el este pierdut? Aceasta aproape că echivalează naşterea din nou menţionată de Domnul Isus în capitolul al treilea din evanghelia după Ioan cu botezul în apă aplicat de un preot. Cumva ca şi cum apa aceea l-ar curăţi pe om de păcate. Şi în temeiul acestei idei unii oameni maturi amânau botezul până atunci când simţeau că se apropie clipa morţii, aparent făcându-şi socoteala că, până să se boteze ei mai pot păcătui, pentru că apoi botezul îi va curăţi de păcate, şi, dacă mor la scurt timp după botez, nu vor mai avea când să mai comită alte păcate, aşa că vor muri curaţi şi vor scăpa de iad. Aşa s-ar părea că a fost cazul cu Împăratul Constantin, care a fost botezat foarte târziu după ce a mărturisit credinţa creştină.

Cât de corect să fie aceasta? Putem oare echivala naşterea din nou cu acest botez cu apă? Să zicem că am spune că este tot una şi că acela care este botezat cu apă fiind copil chiar ar ajunge să fie, cum spune evanghelia după Ioan, “născut din apă şi din Duh” (v. 3.5, că doar acolo este menţionată apa, nu-i aşa?) şi aşa “poate intra în împărăţia lui Dumnezeu”. Dar şi Stalin şi Hitler au fost botezaţi cu apă. Şi, de asemenea, trebuie că au fost botezaţi cu apă şi criminali ca Jack Spintecătorul. Să credem oare că acel botez ar fi posibil să fie ceea ce voia să spună Domnul Isus când zicea “născut din apă şi din Duh”. Apa este prezentă în mod evident. Dar Duhul? Aş zice că nu este deloc evident că ar fi prezent, iar istoria arată, în foarte multe cazuri, că aceia care au fost botezaţi cu apă nu au avut câtuşi de puţin Duhul lui Dumnezeu. Altfel cum s-ar explica atât de multe atrocităţi comise de cei botezaţi cu apă? Sigur nu este posibil ca cineva născut “din Dumnezeu” (Ioan 1.13) să comită crime condamnate de întreaga omenire. Deci rezultă că este cu neputinţă ca acest botez cu apă să fie tot una cu naşterea din nou. Bine, dar atunci ce este acel botez cu apă, la care, după cum vedem chiar din zilele apostolilor, trebuie să fie supus orice om pentru a deveni creştin? Este un ceremonial prin care cineva trece pe terenul larg al mărturiei creştine. În 1 Corinteni 10, apostolul scria: “toţi au fost botezaţi pentru Moise în nor şi în mare”, şi apoi “totuşi cei mai mulţi dintre ei nu I-au plăcut lui Dumnezeu, pentru că au fost ucişi în pustiu. Şi acestea au devenit pilde pentru noi…” Deci, după cum trecând prin Marea Roşie evreii mărturiseau că mergeau spre ţara promisă de Dumnezeu – aceasta fiind ceea ce apostolul numeşte botezul pentru Moise (pentru că în limba greacă a Noului Testament botez înseamnă cufundare) -, tot aşa cel care este botezat cu botezul creştin este angajat pe o cale pe care Isus este mărturisit ca Mântuitor şi Domn, pe o cale care are ca finalitate a fi în eternitate în prezenţa lui Isus ca om glorificat. Dar, după cum mulţi din cei care au trecut prin Marea Roşie s-au arătat apoi necredincioşi, tot aşa mulţi care sunt botezaţi se arată apoi necredincioşi. Atunci, cineva ar putea spune: “Da, sigur că foarte mulţi din cei care sunt botezaţi în pruncie se arată mai târziu necredincioşi, pentru că un copil foarte mic nu pricepe nimic şi nu poate avea credinţă, dar altfel stau lucrurile cu cineva care se botează la vârstă adultă”. Da? Şi atunci cum rămâne cu exemplul lui Simon vrăjitorul, care a fost botezat chiar de apostoli? Nu demonstrează aceasta suficient de clar că, indiferent la ce vârstă se botează cineva, botezul cu apă nu este nicidecum o garanţie că acela care se botează este născut din nou?

Şi atunci, (ca să nu-l lăsăm pe cititor numai cu o prezentare părţii negative) ce să însemne expresia “născut din apă şi din Duh”? Apa este simbolul Cuvântului lui Dumnezeu. Astfel, găsim, de exemplu expresia “spălarea cu apă, prin Cuvânt”. Deci naşterea din nou este lucrarea Duhului lui Dumnezeu, care aplică cuvântul lui Dumnezeu, iar acesta, după cum pune textul din Ioan 3, este un proces tainic: “vântul suflă încotro vrea şi-i auzi vuietul, dar nu ştii de unde vine şi unde se duce: tot aşa este oricine este născut din Duhul”. Şi ce altă imagine simbolică decât cea a apei poate fi mai potrivită pentru Cuvântul lui Dumnezeu? Doar apa este aceea care, pe de-o parte spală, iar pe de altă parte întreţine viaţa, pentru că fără apă viaţa este imposibilă.

Nu ne propunem să mergem mai departe cu subiectul cu privire la botez, care de-a lungul istoriei creştinismului a dus la foarte multe dispute. Considerăm că atât este suficient pentru a arăta cum născocirile oamenilor s-au amestecat din cele mai vechi timpuri chiar în cele mai însemnate aspecte ale vieţii creştine şi cum un folclor creştin a ajuns să fie luat de foarte mulţi oameni ca fiind un adevăr indiscutabil, cu toate că este o învăţătură care se abate de la Scriptură. Iar în ceea ce priveşte naşterea din nou, avem convingerea, potrivit Scripturii, că aceasta are loc prin lucrarea tainică a Duhului Sfânt, prin care omul ajunge să creadă în Isus Fiul lui Dumnezeu şi să aibă viaţa eternă (v. Ioan 3.16, 5.24).

În timp, s-a ajuns ca anumiţi oameni deosebiţi să sistematizeze acest folclor şi să-l adapteze cât au putut ei mai bine unor învăţături din Scriptură. Aceştia sunt numiţi “părinţii bisericii”. Pentru biserica răsăriteană printre părinţi se numără Vasile (aprox. 329-379), Atanasie (aprox. 296-373) şi Ioan Hrisostom (347-407), iar în biserica catolică sunt socotiţi părinţi Ambrozie (340-397), Ieronim (347-420) şi Sfântul Grigore cel Mare (540-604). Nu putem judeca credinţa acestor oameni deosebiţi, dar putem constata clar că învăţăturile pe care le-au sistematizat ei nu sunt în acord cu Noul Testament. Apostolul Pavel spunea “Domnul îi cunoaşte pe cei care sunt ai săi” (1 Timotei 2.19), aşa că nu se cuvine în nici un caz ca, în temeiul faptului că scrierile lor nu sunt în acord cu învăţătura lăsată de apostoli în Noul Testament, să tragem concluzia că ei nu ar fi credincioşi scumpi Domnului.

Nu ne-am propus să facem un studiu sistematic al scrierilor “părinţilor”, nici un fel de istorie a literaturii creştine, ci doar să punctăm câteva momente mai importante din această istorie. În acest sens considerăm că se cuvine să menţionăm o capodoperă a genului care este tradusă în cele mai multe limbi şi chiar şi în zilele noastre este încă printre cele mai cunoscute de public. Este vorba despre “Imitarea lui Hristos” (Imitatio Christi) a lui Thomas a Kempis.

Întâi să vedem contextul istoric în care a apărut această scriere. A fost scrisă în limba latină aproximativ între 1418 şi 1427, adică la aproape cincizeci de ani după John Wycliffe, care a fost primul care a susţinut argumentat şi sistematic faptul că pâinea şi vinul folosite în liturghia catolică nu pot fi transformate în mod “magic” de către preoţi în trupul lui Hristos şi sângele Lui, aşa cum pretinde clerul catolic; şi apoi era la numai câţiva ani după ce Jan Huss a fost ars pe rug pentru că susţinea “ereziile lui Wycliffe”. Să fi fost cumva scrisă la comandă sau cumva autorul şi-a propus de la-nceput scopul de a-l combate pe Wycliffe prezentând o altă învăţătură tocmai pentru a acoperi lipsa în biserica catolică a unei învăţături sistematice prin care să fie a apărată credinţa catolică? Sau să fi fost scrisă dintr-o credinţă sinceră? Ar fi hazardat să facem afirmaţii de un fel sau de altul, şi, după cum am spus, nu avem nici un fel de competenţe pentru a aprecia credinţa călugărului german Thomas din Kempen, care a scris această carte celebră. În schimb putem aprecia ceea ce a scris el.

Lucrarea fiind într-adevăr o capodoperă, exprimă anumite idei perfect valabile şi pe care nici un creştin nu le poate contesta. Nu este doar Hristos omul desăvârşit, despre care glasul din cer a mărturisit: “Acesta este Fiul Meu Preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea” (v. Matei 3.17, 17.5, Luca 3.22, 9.35)? Şi nu spunea apostolul Pavel “Fiţi imitatorii mei, cum şi eu sunt al lui Hristos”? Nu se cuvine deci ca orice credincios care mărturiseşte numele Lui să fie un imitator al Lui? Ba da. Dar numai un credincios născut din nou şi condus de Duhul Sfânt poate înţelege bine în ce sens să se manifeste această imitaţie. În schimb, Thomas Kempis propune o cale aparent rezonabilă, care însă diferă în mai multe privinţe de ceea ce găsim în scriptură. Chiar de la-nceput el caută să impună un regulament de viaţă spunând: “cel care vrea cu adevărat să înţeleagă şi să guste cuvintele lui Hristos, va trebui, tocmai de aceea, să-şi rânduiască cu sârguinţă întreaga viaţă după pildele vieţii Domnului”. Sună frumos, dar cum adică? Poate cineva să-şi rânduiască viaţa după exemplele omului perfect, ale Fiului lui Dumnezeu, care a vindecat boli incurabile, a înviat morţi, a mers pe apă şi a potolit furtuna? Sigur că nici un om cu mintea întreagă nu poate gândi aşaceva. Rămân în schimb aspectele legate de smerenie, de a nu umbla după gloria lumii şi după ceea ce preţuiesc oamenii lumii, care sunt mult accentuate de scriitor.

Apoi, imediat după aceea, scriitorul abordează subiectul cunoaşterii, cu privire la care el spune: “cu cât vei şti mai mult, cu atât mai aspru vei fi judecat dacă viaţa pe care o duci nu va fi la înălţime” şi “teme-te pentru tot ce ţi-a fost dat să cunoşti”. Aceasta este un îndemn implicit ca omul să se ferească de a cerceta pentru a cunoaşte. Oare Dumnezeu de ce i-a dat Dumnezeu omului o minte dacă nu pentru a cerceta şi a cunoaşte? Nu pot afirma cu certitudine care a fost intenţia autorului, dar aceste cuvinte par a avea intenţia să-l facă pe acela care le ia ca regulă de viaţă să se ferească să mai cunoască ceva de groaza că acele cunoştinţe vor face ca el să fie judecat mai aspru. Sigur că mai multă cunoştinţă implică responsabilităţi mai mari, în sensul că omul se cuvine să trăiască în lumina adevărurilor pe care le cunoaşte. Dar este oare potrivit ca omul să fugă de aceste responsabilităţi? Cum se potriveşte aceasta cu dorinţele exprimate de apostolul Pavel: “să-l cunosc pe El şi puterea învierii Lui şi comuniunea suferinţelor lui” (Filipeni 3.10). Sau cu faptul că “unuia i se dă, prin Duhul (evident este vorba de Duhul lui Dumnezeu!), cuvânt de înţelepciune; şi altuia cuvânt de cunoştinţă, potrivit aceluiaşi Duh” (1 Corinteni 12.8). Sau: “El a strălucit în inimile noastre pentru a da lumina cunoştinţei gloriei lui Dumnezeu pe faţa lui Isus Hristos” (2 Corinteni 4.6). Sau: “Dumnezeul Domnului nostru Isus Hristos, Tatăl gloriei, să vă dea duh de înţelepciune şi de descoperire în cunoaşterea Lui…” (v. Efeseni 1.18-23). şi dorinţa apostolului Pavel credincioşi era: “să fiţi umpluţi de cunoştinţa voii Lui, în orice înţelepciune şi pricepere spirituală”. Acestea ar fi numai câteva versete care arată clar că un credincios nu trebuie să se teamă de cunoştinţă, ci că se cuvine să se preocupe mai mult cu cunoaşterea lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu, omul înălţat în glorie. În schimb, Thomas Kempis spune: “cea mai înaltă şi mai folositoare învăţătură este adevărata cunoaştere şi dispreţuire de sine”. Adică cunoaşterea de sine să fie mai înaltă decât cunoaşterea lui Hristos? Pe de altă parte, adevărata cunoaştere a lui Hristos nu duce în nici un caz la îngâmfare, ci îl face pe un credincios să spună ca şi Ioan Botezătorul: “El trebuie să crească, iar eu să mă micşorez”.

Sigur că un credincios trebuie să nu se încreadă în sine, deoarece apostolul Pavel spune: “ştiu că în mine, adică în carnea mea, nu locuieşte nimic bun” (v. Romani 7), dar de la această constatare, care duce, inevitabil, la exclamaţia: “O, nenorocit om ce sunt! Cine mă va elibera de acest trup al morţii?”, credinciosul trebuie să treacă mai departe la: “Mulţumesc lui Dumnezeu, prin Isus Hristos, Domnul nostru”. Adică, după ce a ajuns la concluzia că în firea moştenită de la părinţii lui, în fond de la Adam, nu este nimic plăcut lui Dumnezeu, să nu rămână cufundat în a se plânge pe sine, ci să se preocupe cu Hristos, omul glorificat, şi să trăiască prin Duhul Sfânt. Thomas Kempis nu spune nimic despre naşterea din nou, prin care cel care crede în Isus are viaţa eternă, nici despre faptul că un credincios născut din nou are Duhul Sfânt. şi omite să amintească ceea ce spune Ioan: “Dacă umblăm în lumină, după cum El este lumină, avem comuniune unii cu alţii şi sângele lui Isus Hristos, Fiul Său, ne curăţeşte de orice păcat. Dacă zicem că nu avem păcat, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este în noi. Dacă ne mărturisim păcatele El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nedreptate” (1 Ioan 1.7-9). Adică omite – să fie în mod voit sau să fie din neştiinţă? – să spună că jertfa lui Hristos este suficientă pentru a curăţi orice unui credincios. Iar dacă ar fi spus aşa ceva ar fi afirmat ceea ce a afirmat Luther cu un secol mai târziu. Însă Thomas Kempis pune o povară extrem de grea asupra unui credincios, arătând în mod foarte convingător că omul carnal este incapabil să-l imite pe Hristos. Dacă legea dată lui Israel prin Moise nu a putut fi ţinută, şi aceasta până într-atât încât apostolii de la Ierusalim, care fuseseră născuţi şi educaţi în tradiţia iudaică, au spus iudaizanţilor: “de ce ispitiţi pe Dumnezeu, punând pe grumazul ucenicilor un jug pe care nici noi, nici părinţii noştri n-am fost în stare să-l purtăm?” (Fapte 15.10) – când acea lege prezenta nişte cerinţe pe care le-am putea numi “minimale” -, cât de zdrobitor trebuie să fie atunci ca asupra omului care are o fire păcătoasă să fie pusă sarcina de a-L imita exact pe omul desăvârşit, în care nu a existat nici cel mai mic impuls spre păcat? Evident, atunci omul este complet zdrobit. Şi ce propune atunci Kempis? În finalul cărţii el propune ca soluţie propune “taina sfântului altar”, adică mesa catolică, susţinând că în aceasta se arată dragostea lui Dumnezeu faţă de om şi că este de folos omului să aibă parte de aceasta cât mai des. Şi el susţine doctrina catolică oficială că pâinea de la liturghie este însuşi trupul lui Hristos şi că setea şi foamea sufletului nu se poate potoli altfel decât cu Trupul lui Hristos. Şi dacă cineva se întâmplă ca după ce a avut parte de liturghie să rămână tot însetat? Atunci explicaţia pe care o dă Kempis este că el nu şi-a pregătit sufletul suficient de bine pentru aceasta. şi atunci, poate data viitoare, pregătindu-se mai bine, va putea cu adevărat să se bucure… Adică mântuirea şi pacea sufletului depind de eforturile omului şi nu de Dumnezeu cel Atotputernic şi de iubirea Lui care s-a arătat prin aceea că L-a dat pe Fiul său ca jertfă atunci când a ajuns să fie clar că “un om nu va putea nicidecum să-l răscumpere pe fratele său, nici să-I dea lui Dumnezeu un preţ de răscumpărare pentru el”.

Indiferent care vor fi fost intenţiile autorului, pe care doar Dumnezeu le cunoaşte şi le apreciază drept, această scriere vine ca un fel de replică faţă de descoperirile pe care le-a avut John Wycliffe şi faţă de toţi cei care, în secolele al treisprezecelea şi al paisprezecelea, au pus accent pe cercetarea Scripturii, rezultatul fiind că oricine ia scrierea lui Kempis ca îndrumar pentru viaţă ajunge să practice cu stricteţe nişte ritualuri care nu-i pot aduce nici pacea sufletului, nici bucuria că va fi în eternitate alături de Domnul Isus.

Ajunşi aici, ne simţim datori să arătăm ce spune Scriptura în legătură cu pâinea pe care credincioşii se cuvine să o frângă şi la paharul de vin pe care se cuvine să-l împartă între ei. Apostolul Pavel le spunea Corintenilor: “Am primit de la Domnul ceea ce v-am şi dat, că Domnul Isus, în noaptea în care a fost vândut, a luat pâine şi, mulţumind, a frânt şi a spus «Acesta este trupul Meu, care este frânt pentru voi: faceţi aceasta spre amintirea Mea». Tot astfel şi pahaul, după cină, spunând: «Acest pahar este noul legământ în sângele Meu: faceţi aceasta ori de câte ori îl beţi, spre amintirea Mea». Pentru că, ori de câte ori mâncaţi pâinea aceasta şi beţi paharul acesta, vestiţi moartea Domnului până vine El” (1 Corinteni 11.23-26). Vedem deci dorinţa Domnului ca toţi credincioşii Săi să ţină acest memorial am morţii Sale. Nu se menţionează că de aceasta ar atârna destinul veşnic al omului, mântuirea fiind numai prin credinţa în jertfa desăvârşită a Domnului Isus. Dar, dacă aceasta este dorinţa Domnului, se cuvine oare ca un credincios al Lui să fie indiferent faţă de această dorinţă a Lui, mulţumindu-se numai cu faptul că el este bine pentru că a fost salvat de pe o cale care ducea spre pierzare? Ce bine ar fi dacă toţi credincioşii Lui ar înţelege şi ar respecta această dorinţă lui! Aceasta şi botezul sunt singurele semne exterioare pentru creştini care sunt indicate în Noul Testament. Dar, după cum am văzut, în mod trist, atât frângerea pâinii cât şi botezul au fost denaturate prin tot felul de invenţii omeneşti, unele dintre ele extrem de elaborate.