Dar şi credincioşii pot produce bible-fiction

Este posibil ca un credincios să producă bible-fiction? Nu am spus doar că ficţiunile pe teme biblice sunt produse de oameni care se mărturisesc creştini dar nu sunt născuţi din nou? Da, dar nu este numai aşa. Este totuşi posibil ca, datorită unei anumite educaţii combinate cu anumite tradiţii moştenite, un credincios adevărat să susţină ficţiuni care se abat de la Scriptură. Este destul de dificil să găsim exemple clare în acest sens deoarece am spus că “Domnul îi cunoaşte pe ai săi” şi noi nu avem mijloace prin care să putem aprecia corect credinţa din inima cuiva, pe care doar Domnul o poate cunoaşte. În schimb, la anumite persoane – în special la personalităţi remarcabile -, putem vedea suficiente fapte şi comportamente care nu prea s-ar putea explica altfel decât printr-o credinţă puternică în Domnul Isus. Cele mai clare exemple că până şi credincioşii adevăraţi pot susţine ficţiuni care se abat de la Scriptură sunt date chiar în Scriptură.

De exemplu, celor doisprezece ucenici, pe care i-a ales ca apostoli, Domnul le-a spus: “Iată, ne suim la Ierusalim şi toate cele scrise prin profeţi despre Fiul Omului se vor împlini. Pentru că El va fi dat în mâinile naţiunilor şi va fi batjocorit şi va fi insultat şi va fi scuipat şi Îl vor biciui şi Îl vor omorî şi a treia zi va învia” (v Luca 18.31-33), dar imediat după aceea evanghelistul spune că “ei n-au înţeles nimic din acestea; şi cuvântul acesta le era ascuns şi nu cunoşteau cele spuse”. şi Domnul Isus le-a spus cel puţin în trei rânduri că avea să moară (Luca 9.21-22, 9.44-45, 18.31-33, v şi Matei 16.21-22, 18.22-23, 20.17-19 şi Marcu 8.31-3, 10.30-32 şi 11.32-34). De ce nu au înţeles? Sigur că nu pentru că erau nişte cuvinte pe care să trebuiască să le explice cineva, nici pentru că frazele erau deosebit de complicate, ci este clar că nu au înţeles pentru că ei gândeau cu totul altceva. Gândeau că El era Mesia, ceea ce este corect, dar nu gândeau că Mesia trebuie să moară şi apoi să învieze. şi nu era printre ei Petru, care făcuse acea mărturisire minunată: “Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului cel viu”, căruia Domnul îi spusese “ferice de tine, Simone, fiul lui Iona, pentru că nu carnea şi sângele ţi-au descoperit aceasta, ci Tatăl Meu care este în ceruri”? Sigur că, cu excepţia lui Iuda Iscarioteanul – despre care Domnul înusuşi a spus că era “un drac” şi “fiul pierzării” -, toţi ceilalţi dintre cei doisprezece aleşi de Domnul erau credincioşi adevăraţi, născuţi din nou, care-şi găseau plăcerea în Domul Isus. Dar ei aveau ficţiunea favorită că Mesia urma în scurt timp să fie regele lui Israel şi că ei aveau să fie miniştrii Lui şi chiar ajunseseră să se certe între ei care să fie mai mare (v Matei 20.20-28, Marcu 9.34, 10.35-45 şi Luca 10.46, şi 22.24). În afară de cuvintele clare ale Domnului, nu aveau ei oare capitolul 53 din Isaia care arată atât de clar că Mesia trebuie să moară şi apoi să învieze? Dar erau învăţaţi altfel şi nimeni din Israel din acea vreme nu ar fi gândit că Mesia trebuie să moară şi apoi să învieze şi că, după înviere, El va veni abia după mai bine de două mii de ani pentru a-şi lua împărăţia. Iar când Domnul a înviat, nu ni se spune că ucenicilor Lui nu le-a venit să creadă? şi aceasta cu toate că El le spusese dinainte, şi încă în mai multe rânduri, că urma să învieze. Iată deci că până şi nişte credincioşi născuţi din nou pot avea nişte ficţiuni extrem de dragi inimii care nu corespund Scripturilor. Dacă aceasta s-a întâmplat chiar şi cu apostolii Domnului, cu atât mai mult s-a întâmplat ca, de-a lungul secolelor, alţi credincioşi să susţină anumite ficţiuni care sunt contrare unor învăţături clare ale Scripturii. Poate va spune cineva: “Dar atunci ei nu primiseră Duhul Sfânt, care a coborât ulterior, la cincizecime, pentru a locui în credincioşi, formând astfel biserica”. Da, aşa este, dar, cu toate acestea cuvintele Domnului erau extrem de clare şi nu cred că ar mai fi fost nevoie de o revelaţie deosebită pentru ca ei să şi le poată însuşi. Dar putem vedea că, chiar şi după coborârea Duhului Sfânt, până şi apostolii au mai ţinut încă destul de mult la anumite lucruri cu care erau obişnuiţi şi că Domnul a trebuit să lucreze mult la inimile lor.

De exemplu, în capitolul 10 din Faptele apostolilor, Domnul i-a spus de trei ori lui Petru “înjunghie şi mănâncă”, şi de fiecare dată Petru a răspuns “nicidecum Doamne, pentru că niciodată n-am mâncat ceva întinat sau necurat”, cu toate că, imediat după primul răspuns al lui Petru, Domnul i-a spus “ce a curăţit Dumnezeu tu să nu numeşti întinat”. Atât de mare putere avea obişnuinţa şi tradiţia! Dar Domnul s-a îngrijit ca apostolul său să facă voia Lui şi să nu transmită mai departe lucruri contrare voinţei Lui.

Şi acesta nu a fost un caz izolat, ci în Faptele apostolilor, înainte de înălţarea Lui, Domnul le-a spus ucenicilor Săi: “veţi fi martorii Mei atât în Ierusalim, cât şi în toată Iudeea şi Samaria şi până la marginea pământului” (v Fapte 1.6-9), dar ucenicii au rămas încă destul de mult timp la Ierusalim, fiind ataşaţi de cetatea sfântă tradiţională şi nu au dus evanghelia mai departe decât după ce persecuţia i-a obligat să fugă de acolo. În capitolul 8 ni se spune că “în afară de apostoli toţi au fost împrăştiaţi”, adică apostolii au rămas în continuare la Ierusalim. Să fie oare bine că nu au plecat în toată lumea pentru a vesti evanghelia, cum le spusese Domnul: “Mergeţi în toată lumea şi vestiţi evanghelia la toată creaţia”? (Marcu 16.15) Iată cum tradiţia, obişnuinţa şi anumite gânduri proprii îl pot face chiar şi pe un credincios adevărat, care are Duhul Sfânt, să nu fie întotdeauna aşa cum i-ar place Domnului să fie. Dar Domnul, prin Duhul, s-a îngrijit ca în acele zile de început, apostolii Săi să nu transmită altora ficţiuni, astfel încât, în capitolul 15 din Faptele apostolilor vedem că ei au transmis credincioşilor din alte naţiuni că nu este necesar să se circumcidă, nici să ţină legea, aşa cum erau tradiţiile iudaice, încă scumpe inimilor lor (v şi Fapte 21.17-26).

Dar, după ce apostolii nu au mai fost pe pământ, în biserică au fost introduse tot felul de lucruri care se abat de la Scriptură, şi, în mod trist, unele dintre aceste învăţături care se abat de la Scriptură au fost susţinute chiar de oameni credincioşi, care însă nu au fost în totul conduşi de Duhul Sfânt, ci în unele lucruri au procedat potrivit inteligenţei omeneşti. Astfel, pentru ca să nu mai fie certuri şi grupări angajate în dispute (v 1 Corinteni 1.10-16), soluţia omenească a fost ca un episcop să fie autoritatea căruia toţi dintr-o adunare să i se supună, că doar “Dumnezeu nu este al dezordinii”. Însă s-ar părea că destul de curând credincioşii au pierdut din vedere că, în epistolele sale, Pavel, de fiecare dată când este vorba de bătrânii adunării sau de episcopi vorbeşte la plural şi nu la singular, ca şi când o anumită adunare ar trebui să aibă un singur episcop. Şi Pavel mai spune că “dacă doreşte cineva slujba de supraveghere (adică episcopie), bună lucrare doreşte” (v 1 Timotei 3.1-10). Deci apostolul nu spune că o adunare ar fi ca un fel de organizaţie în organigrama căreia este prevăzut să fie un post de episcop şi nu mai multe, ci că episcopia este o slujbă în care se poate angaja cineva care doreşte să slujească celorlalţi şi care duce o viaţă morală, neavând anumite defecte care l-ar descalifica de la a face acest gen de slujbă. Şi într-o asemenea slujbă, cineva s-ar cuveni să se angajeze prin Duhul Sfânt, ca dovadă fiind ceea ce le spunea apostolul Pavel bătrânilor din Efes: “luaţi aminte la voi înşivă şi la toată turma în care v-a pus Duhul Sfânt supraveghetori”. Însă, cum, în urma lucrării celui rău de a semăna neghină, în biserici au ajuns să fie din ce în ce mai mulţi oameni care mărturiseau credinţa în Domnul Isus dar nu erau născuţi din nou, şi, deci, nu aveau Duhul Sfânt, s-a ajuns la credinţa populară că Duhul Sfânt este numai pentru o elită dintre creştini şi nu-L poate avea orice credincios, această credinţă populară greşită fiind întemeiată pe convingerea că toţi cei care mărturisesc numele Domnului chiar sunt “ai Săi”. De aici următorul pas fost constituirea clerului şi a funcţiilor clericale ca un fel de posturi într-o organigramă. şi, cum clerul era privit ca fiind o elită, mai mulţi oameni care nu aveau naşterea din nou, mânaţi de ambiţiile caracteristice firii păcătoase, au dorit să facă parte din acea elită, şi aşa s-a ajuns la ceea ce le-a spus Pavel acelor bătrâni din Efes: “după plecarea mea vor intra între voi lupi îngrozitori, care nu cruţă turma, şi dintre voi înşivă se vor ridica oameni vorbind lucruri stricate ca să-i atragă pe ucenici după ei” (v Fapte 20.28-30). S-a ajuns ca în biserică să fie ordine, dar nu şi pace, sufletele fiind chinuite de groaza că nu au făcut suficiente fapte bune pentru a scăpa de iad. Cei care au gândit să facă ordine prin mijloacele inteligenţei omeneşti pare-se că au pierdut din vedere că versetul din 1 Corinteni spune “nu este un Dumnezeu al dezordinii, ci al păcii” şi, în final, s-a ajuns să se piardă puterea Duhului Sfânt în lucrările din biserică, ca slujbele să fie făcute de oameni puşi în funcţie de alţi oameni în loc să fi fost puşi de Duhul Sfânt, ca acele funcţii să fie deseori ocupate de oameni care s-au luptat prin toate mijloacele omeneşti pentru a le câştiga, şi ca sufletele – da, nici chiar sufletele credincioşilor adevăraţi – să nu aibă pace. Iar faptele acelor “lupi îngrozitori, care nu cruţă turma”, consemnate de istorici, Îl dezonorează pe Domnul Isus şi fac de ruşine numele de creştin.

A venit apoi reforma, care a adus o rază de lumină sufletelor din întuneric. După ce a fost chinuit de multe nelinişti în legătură cu mântuirea sufletului său şi după ce a încercat tot ceea ce în acea epocă se zicea a fi cea mai înaltă sfinţenie şi dăruire pentru Dumnezeu şi sufletul i-a rămas tot însetat, prin versetul “cel drept va trăi prin credinţă”, în mintea şi în inima lui Luther a pătruns o rază de lumină. Acest verset dintr-unul dintre profeţii mici ai Vechiului Testament este totuşi citat în trei rânduri de apostolul Pavel (Habacuc 2.4, citat în Romani 1.17, Galateni 3.11 şi Evrei 2.4), de fiecare dată accentul fiind pus pe un alt aspect, cam aşa cum o piatră preţioasă dă reflexe diferite în funcţie de unghiul din care lumina cade asupra ei. Deci, omul este socotit drept nu pentru că respectă cu stricteţe anumite rânduieli (pe care le poate respecta de teamă, în timp ce sufletul lui tânjeşte după alte lucruri, aşa cum putem vedea, de exemplu, la fratele fiului risipitor din Luca 15), ci este îndreptăţit prin credinţă. Apoi, a trăi nu ţine de a face fapte mari, nici de a te supune la ritualuri religioase, ci de a avea credinţă. şi prin scrierile lui Luther, care au putut fi multiplicate cu ajutorul tiparniţei, această lumină s-a răspândit rapid nu numai în toată Germania, ci chiar în toată Europa. Unii ar putea invoca faptul că în reformă factorul hotărâtor au fost interesele nobililor germani de a ieşi de sub stăpânirea clerului catolic. Dar, în 1521, în când a fost chemat să se prezinte înaintea Dietei de la Worms, Luther era un călugăr excomunicat şi nici o personalitate importantă nu se oferise să-l sprijine, ci se bucura doar de simpatia a zeci de mii de suflete care fuseseră eliberate de teama prin care clerul catolic îi ţinea în robie. Complet singur s-a prezentat înaintea acelora care cu un secol îl arseseră pe rug pe Ian Huss. Nu este aceasta o credinţă rar întâlnită, o credinţă care trece în mod clar dincolo de lucrurile văzute ale acestei lumi şi se ataşează de Hristos, omul înălţat la dreapta lui Dumnezeu? Abia după ce Luther şi-a susţinut credinţa în acel tribunal şi nu a retractat, mai mulţi nobili germani i-au oferit sprijinul şi abia la câţiva ani după Dieta de la Worms s-a constituit coaliţia nobililor protestanţi. În aceste condiţii, se mai poate oare nega că Luther s-a arătat credincios Domnului? şi, totuşi, cu toată această credinţă vie, pe care a primit-o, în mod clar, prin nimic altceva decât prin cuvântul lui Dumnezeu, Luther a avut şi el o ficţiune preferată. Aceasta a fost, foarte probabil, un fel de reminescenţă din cele cu care se obişnuise în anii cât a fost catolic, când luând din ostia de la mesă a auzit în nenumărate rânduri fraza: “Corpus Domini nostri Iesu Cristi custodiat animam meam in vitam aeternam” (Trupul Domnului nostru Isus Hristos să păstreze sufletul meu spre viaţa eternă). şi, apoi, nu a spus însuşi Domnul: “Acesta este trupul Meu”? (Luca 22.19, v şi Matei 26.26 şi Marcu 14.22) Aşa că, în mintea lui Luther a rămas ideea că pâinea pe care o frâng creştinii în amintirea Domnului ar fi – cum oare? – trupul Domnului. El nu susţinea, aşa cum făceau catolicii, că preotul face o minune prin care transformă pâinea şi vinul în trupul şi sângele lui Hristos, ci că acea pâine ar fi cumva trupul lui Hristos. Cu toate că Zwingli, care primise şi el, cam în acelaşi timp, aceeaşi lumină cu privire la mântuirea sufletului, înţelesese corect că pâinea şi vinul sunt nişte simboluri şi nu sunt literal trupul şi sângele lui Hristos, Luther a susţinut cu îndărătnicie “acesta este trupul Meu”, refuzând să admită deosebirea între sensul figurat şi cel propriu, cu toate că Zwingli a prezentat exemple de situaţii când Domnul a folosit metafore, cum ar fi “Eu sunt calea”, “Eu sunt uşa oilor”, “Eu sunt viţa”. şi acest ataşament al lui Luther faţă de acea ficţiune l-a făcut să se împotrivească cu îndârjire şi să respingă orice argumente logice din scriptură că pâinea şi vinul sunt doar nişte elemente simbolice, ceea ce a dus la prima ruptură între cei care au ieşit din comuniunea bisericii catolice. Astfel, din cauza că un credincios adevărat a susţinut cu încăpăţânare o ficţiune, a ajuns protestantismul, chiar de la prima generaţie, să fie luat în derâdere de catolici pentru că duce la dezbinări.

Dacă Luther, prin intermediul căruia întunericul evului mediu a început să se risipească, s-a remarcat printr-o singură ficţiune, alţi credincioşi se remarcă prin ficţiuni mult mai elaborate. Calvin, marele reformator, prin harul lui Dumnezeu a redescoperit faptul că “dacă cineva nu este născut din apă şi din Duh nu poate intra în împărăţia lui Dumnezeu” (v Ioan 3). A înţeles că omul, ca urmaş al lui Adam, a moştenit o fire păcătoasă, care nu poate fi cu nici un chip plăcută Domnului, aşa că un om trebuie să se nască din nou pentru a putea fi în comuniune cu Dumnezeu, iar această naştere din nou este o lucrare a Duhului lui Dumnezeu prin cuvântul lui Dumnezeu şi nu este ceva pe care să-l poată realiza omul. Sub aspect spiritual, omul este “mort în păcate şi fărădelegi”, şi numai Dumnezeu, printr-o lucrare tainică îl poate aduce la viaţă.

Dar Calvin nu a făcut nici o deosebire între ceea ce este “împărăţia lui Dumnezeu” şi biserică. Nu a înţeles că biserica a luat naştere la cincizecime, odată cu coborârea Duhului Sfânt, pentru că el spunea: “nici un moment de la începutul lumii, Domnul nu a fost fără Biserica Lui, şi niciodată nu va fi fără ea până la împlinirea tuturor lucrurilor”. Şi: “Biserica este împărăţia lui Hristos, iar El domneşste numai prin Cuvântul lui”. Nu a reţinut din Scriptură că Hristos chiar va veni pe pământ pentru a institui o guvernare imperială timp de o mie de ani, ci chiar era total opus ideii că va fi o împărăţie de o mie de ani. În concepţiile lui, împărăţia lui Hristos era numai una spirituală, deoarece el spunea: “trebuie să fim atenţi la particularitatea profeţilor că, atunci când vorbesc despre împărăţia lui Hristos, ei prezintă binecuvântări exterioare ca simboluri ale binecuvântărilor spirituale”. şi: “Hristos este numit «Prinţul păcii» (Isaia 9.6) pentru că el calmează toată agitaţia conştiinţelor”. Adică, cumva, el “spiritualiza” tot ce au scris profeţii, şi, deşi este scris clar “Israel”, el înţelegea “biserica”, iar pacea pe pământ între naţiuni (v Isaia 2.2-4, 65.18-25) el o interpretează ca “pacea conştiinţelor”, iar rodnicia pământului şi belşugul material îl interpretează ca “binecuvântări spirituale”. şi dacă ficţiunile s-ar limita numai la atât!

Ceea mai serioasă eroare a lui Calvin, care-l face şi să fie urât de mulţi este teoria cu privire la predestinare, este cuprinsă în celebra lui lucrare “Instituţiile creştine”, fiind este enunţată pe scurt prin următoarele fraze: “mântuirea le este oferită spontan unora, în timp ce alţii nu au nicidecum acces la ea” şi “acea predestinare prin care Dumnezeu înfiază pe unii pentru speranţa vieţii şi le dă altora moartea eternă, nici un om evlavios nu se încumetă să o simplifice sau să o nege”. Această teorie cu privire la predestinare el şi-o întemeiază pe versetele din Romani 8: “pe aceia pe care i-a cunoscut dinainte, i-a şi rânduit dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său, pentru ca El să fie Cel întâi-născut între mulţi fraţi. Iar pe cei pe care i-a rânduit dinainte, pe aceştia i-a şi chemat; şi pe cei pe care i-a chemat, pe aceştia i-a şi îndreptăţit; iar pe cei pe care i-a îndreptăţit, pe aceştia i-a şi glorificat” (8.29-30). Şi el susţine că nu este cazul ca predestinarea să fie considerată ca fiind rezultatul faptului că Dumnezeu i-a cunoscut dinainte. Ori, dacă ar fi să considerăm că Dumnezeu are plăcerea ca pe unii să-i predestineze pierzării, atunci ar însemna că un credincios adevărat s-ar cuveni chiar să se bucure că unii merg la pierzare, din vreme Dumnezeu Însuşi a găsit plăcere de la început să-i trimită la moartea eternă. Dar, atunci cum s-ar potrivi aşa ceva cu sentimentele pe care le exprimă Domnul Isus în faţa necredinţei? De exemplu: “Ierusalime, Ierusalime, cetate care omoară pe profeţi şi ucide cu pietre pe cei trimişi la ea! De câte ori am vrut să adun pe copiii tăi cum îşi adună o găină puii sub aripi, şi n-aţi vrut!” (Matei 23.37, Luca 13.34) Sau sentimentele apostolului Pavel faţă de cei din poporul său: “Spun adevărul în Hristos, nu mint, conştiinţa mea mărturisind împreună cu mine în Duhul Sfânt, că am mare întristare şi necurmată durere în inima mea, pentru că aş fi dorit să fiu eu însumi anatema de la Hristos, pentru fraţii mei, rudele mele după carne, care sunt israeliţi, ale cărora sunt: înfierea, şi gloria, şi legămintele, şi darea legii, şi slujba, şi promisiunile…”? (v Romani 9.1-5). Dacă, hai să admitem că apostolul Pavel ar fi avut o slăbiciune nepotrivită, fiind credincioşi totuşi în nici un caz nu putem admite că Domnul Isus ar fi avut vreodată vreo atitudine care să nu fi fost în acord cu voia lui Dumnezeu. În aceste atitudini, nu vedem oare cum apostolul Pavel îl imită pe Domnul? Şi, atunci, nu se cuvine pentru un credincios, cu privire la sentimentele pe care să le aibă faţă de necredincioşi, să urmeze îndemnul apostolului Pavel: “fiţi imitatori ai mei, cum şi eu sunt al lui Hrisots” (1 Corinteni 11.1). Dar, atunci, cum este cu această “predestinare”, că doar chiar în greaca în care este scris Noul Testament este folosit termenul προωρισεν, care are în mod clar această semnificaţie? Întâi să reţinem că se spune că Domnul “i-a cunoscut dinainte”, prin care s-ar înţelege că a ştiut cum aveau să răspundă la chemarea Lui. Şi, deşi ştia că ei nu aveau să-L primească, totuşi Domnul a făcut toate eforturile pentru a-i determina să se pocăiască, dar ei nu au vrut. Adică Domnul doreşte să dea oricui mântuirea şi viaţa eternă, numai că unii refuză cu încăpăţânare. Aşa a fost cu mulţi dintre cei de la Ierusalim şi aşa le-a spus apostolul Pavel iudeilor din Antiohia Pisidiei: “Vouă trebuia să vi se vestească întâi Cuvântul lui Dumnezeu; dar, fiindcă voi îl respingeţi şi vă judecaţi voi înşivă nevrednici de viaţa eternă, iată, ne întoarcem spre naţiuni” (Fapte 13.46). Deci credinciosul trebuie să vestească evanghelia şi să dorească şi el, ca şi Domnul, ca orice suflet să fie mântuit. Să mai revenim la versetul: “Domnul îi cunoaşte pe cei care sunt ai săi”. Nu spune oare aceasta că un credincios nu se cuvine să se preocupe cu predestinarea unora sau a altora? Doar Pavel spune clar “Domnul cunoaşte” şi nu spune nici “eu cunosc”, nici “voi veţi cunoaşte”. Iar dacă cineva, auzind evanghelia, respinge oferta harului nespus de mare al lui Dumnezeu şi doreşte altceva, atunci el este vinovat şi nu Dumnezeu pentru că “l-a predestinat”. Dacă cineva care se mărturiseşte a fi credincios se ocupă cu predestinarea, nu înseamnă oare aceasta o mulţumire de sine când gândeşte că el este predestinat la glorie şi o indiferenţă rece, ba poate chiar dispreţ, când gândeşte că aceia care nu primesc imediat mesajul evangheliei, sub forma în care îl prezintă el, sunt predestinaţi la pierzare? Cât a insistat Domnul Isus faţă de cei din poporul său? şi aceasta chiar ştiind exact care aveau să fie rezultatele. şi cât a insistat apostolul Pavel să vestească evanghelia la orice om? Nu se cuvine atunci să urmăm acest exemplu, iar cu privire la predestinare să nu ne preocupăm în prezent, ştiind că vom cunoaşte exact cum este aceasta atunci când vom fi alături de Domnul Isus în glorie? Cu privire la această naştere din nou – despre care Calvin a înţeles corect -, mi reamintim încă o dată că: “Vântul suflă încotro vrea şi-i auzi vuietul, dar nu ştii de unde vine şi unde se duce: aşa este oricine este născut din Duhul” (Ioan 3.8). Adică numai Domnul cunoaşte cum decurge acest proces tainic, şi, fiind o naştere “din apă şi din Duh”, ceea ce poate face un credincios spre a ajuta la această naştere din nou este să folosească cu fidelitate “apa”, adică Cuvântul lui Dumnezeu, rămânând ca Duhul să realizeze acea transformare a celui care aude evanghelia. Iar, dacă de la sămânţă până la naşterea normală în carne, timp de nouă luni, au loc o mulţime de transformări minunate, pe care nici chiar ştiinţa actuală nu a reuşit să le înţeleagă deplin, când este vorba de naşterea din nou nu putem şti nici ce anume transformări presupune ea, nici cât la cât timp se va produce după ce a fost semănată sămânţa cea bună a Cuvântului lui Dumnezeu. “Dimineaţa seamănă-ţi sămânţa şi seara nu lăsa să ţi se odihnească mâna; pentru că nu ştii care va reuşi: aceasta sau aceea sau dacă amândouă vor fi la fel de bune” (Eclesiastul 11.6) şi socoteşte un har să fii colaborator al lui Dumnezeu (v 1 Corinteni 3.6-9).

Cu privire la producţiile credincioşilor în genul bible-fiction merită să avem în vedere ceea ce ni se spune în cartea Eclesiastul: “Muştele moarte fac să miroasă şi să fermenteze untdelemnul făcătorului de mir; tot aşa puţină nebunie este mai grea decât înţelepciunea şi onoarea” (10.1). Adică poate fi untdelemn veritabil, de cea mai bună calitate, poate fi o lucrare prin Duhul Sfânt, dar apoi puţin din firea omenească marcată de păcat poate strica totul.