Acan

Numele Acan înseamnă „instigator“, iar aceasta ne arată clar caracterul aceluia care trăieşte în păcat în mijlocul poporului lui Dumne-zeu. El nu este numai o piedică în calea binecuvântării şi a victoriei, ci el aduce un blestem asupra întregului popor. Acan era fiul lui Carmi, fiul lui Zabdi, fiul lui Zerah, din seminţia lui Iuda. Cuvântul lui Dumne-zeu nu aminteşte întâmplător de două ori descendenţa lui Acan, prima dată în versetul 1 din capitolul 7, apoi în versetul 18. Această des-cendenţă este urmărită până la a patra generaţie. Aşa cum în descen-denţa naturală există o moştenire a trăsăturilor de caracter, tot aşa vedem în Cuvântul lui Dumnezeu că în lucrurile spirituale există o moştenire. Cine are ochii deschişi a observat cu siguranţă cum credincioşii poartă trăsăturile de caracter ale strămoşilor lor. Dacă Cu-vântul lui Dumnezeu ne prezintă acest fapt atât de detaliat aici, ar fi bine să ţinem seama de el şi să aplicăm la noi învăţătura spirituală.

Primul lucru care se spune despre Acan este că provenea din se-minţia lui Iuda. Iuda înseamnă: El să fie lăudat. Nu ar trebui să fie lauda şi preamărirea lui Dumnezeu trăsătura de caracter normală a fiecărui credincios, care cunoaşte pe Domnul Isus, gloria şi harul Său? Dar nu numai atât. Acan provenea din familia lui Zerah, al cărui nume înseamnă „eliberare“. Cine este umplut de gloria Domnului Isus şi Îl laudă şi adoră cu admiraţie, a avut parte şi de eliberare. Asupra unui astfel de om, lumea nu mai are nicio putere. El este eliberat de sub robia lui satan şi a păcatului. Inima nu poate fi umplută cu Domnul Isus şi cu Tatăl, fără ca să fie eliberată de satan, de lume şi de păcat.

Fiul lui Zerah era Zabdi. Acest nume înseamnă „cadou“. Caracteristica lui Zabdi era preocuparea cu binecuvântările pe care le poseda ca şi parte a poporului lui Dumnezeu. Preocuparea cu binecuvântările nu este un lucru negativ. Dar dacă viaţa noastră este caracteri-zată numai de acest lucru, iar inima noastră nu se mai preocupă cu Dăruitorul acestor binecuvântări, lipseşte ceea ce este cel mai important în viaţa unui credincios.

Fiul lui Zabdi era Carmi care înseamnă „via mea“. În Cuvântul lui Dumnezeu, vinul este o imagine a bucuriei. Carmi era caracterizat de această bucurie. Ce binecuvântare este bucuria! În Galateni 5, bucuria face parte din roada Duhului. Ce bucurie este în inimile noastre că am devenit proprietatea Domnului Isus! Ce bucurie avem când ne preocupăm cu Domnul! Dar dacă vom căuta bucuria pentru ea însăşi, dacă aceasta caracterizează viaţa noastră, chiar dacă este vorba despre bucuria în lucrurile spirituale, oricât de bună este această bucurie, totuşi nu Domnul Isus singur este obiectul inimii noastre. Aceasta înseamnă că nu vom avea parte niciodată de bucuria deplină, care rezultă din părtăşia netulburată cu Domnul.

Oare nu putem recunoaşte din însemnătatea numelor strămoşilor lui Acan o decădere spirituală? Ce vorbire serioasă către toţi părinţii, dacă se gândesc la faptul că starea lor spirituală exercită o influenţă asupra copiilor lor.

Dumnezeu descoperă răufăcătorul din mijlocul poporului. În versetul 19, Iosua îi cere lui Acan să mărturisească. Primul cuvânt pe care îl rosteşte Acan este: „Am văzut…“ (versetul 21). Acan nu a făcut ceea ce spunea Iov despre sine în capitolul 31.1: „Am făcut legământ cu ochii mei.“ Acan nu şi-a păzit ochii, ci a privit spre lucruri, la care nu ar fi trebuit să privească. Urmarea a fost că le-a poftit şi a luat lucrurile interzise. Şi despre Eva citim în Geneza 3 că mai întâi a văzut, apoi a poftit şi apoi a luat. Cât de mult trebuie să fim atenţi la ochii noştri, ca să nu vedem lucruri care nu sunt bune! Cât de mulţi au căzut în păcat prin ceea ce au văzut! Acesta este marele pericol al televizorului. Cu câte lucruri este întinat cineva care priveşte ceea ce este oferit acolo! Prin vedere este trezită pofta, care apoi conduce la păcat.

Mai întâi, Acan aminteşte că a văzut o manta frumoasă de Şinear. Şinear se află în Babilon. Din Geneza 10 putem învăţa ce înseamnă Babilon (încurcătură) din punct de vedere spiritual. Babilonul este o imagine a lumii religioase; să nu o încurcăm cu Egiptul, care este o imagine a lumii fără Dumnezeu. Dacă ne gândim că noi suntem în ţară, adică în locurile cereşti, vedem aici că pentru noi cel mai mare pericol nu îl reprezintă lumea fără Dumnezeu, ci lumea religioasă. Cu toţii cunoaştem însemnătatea hainelor în Scriptură. Hainele sunt o imagine a obiceiurilor noastre, a felului nostru de trai, a tuturor lucruri-lor pe care ceilalţi le văd la noi. Aici, Acan a luat o manta de Şinear. Din punct de vedere spiritual, aceasta înseamnă că el a preluat obice-iurile din lumea religioasă, pentru a se împodobi cu ele. Dumnezeu interzisese acest lucru foarte clar. Cum ar putea astfel de obiceiuri să fie vreodată în concordanţă cu ţara Canaan, locurile cereşti? Vedem cât de mare era păcatul prezentat aici?

Nu este acesta un îndemn serios pentru a înlătura aparenţa spiri-tuală? Cum putem prelua în viaţa noastră personală sau în viaţa comună a Adunării, forme şi lucruri exterioare ale lumii religioase, numai pentru că au o aparenţă frumoasă şi sunt atrăgătoare pentru carne? Toate obişnuinţele noastre trebuie să fie în concordanţă cu poziţia noastră în ţară. Numai atunci Domnul poate să ne binecuvânteze şi să ne dea victoria.

Al doilea lucru pe care l-a luat Acan erau două sute de sicli de argint. În Cuvântul lui Dumnezeu, argintul este preţul răscumpărării (Exod 30.11-16; Zaharia 11.13). Nu ne aminteşte acest preţ de preţul plătit de Domnul Isus pentru salvarea noastră, lăsând sângele Său preţios să curgă? Argintul ne aminteşte de dragostea Domnului, dragoste în care El Şi-a dat viaţa Sa pentru a ne răscumpăra. Vai de noi dacă revendicăm pentru noi ceva din ceea ce a fost necesar pentru salvarea păcătoşilor, pentru a ne mări astfel onoarea! Aşa se întâmplă când credem că putem adăuga ceva la mântuirea noastră veşnică. Toată onoarea i se cuvine numai Domnului! Tocmai acesta este unul din păcatele lumii religioase, pentru că a revendicat ilegal argintul pentru sine, deşi Dumnezeu a poruncit foarte clar ca tot argintul şi tot aurul împreună cu uneltele de fier şi de aramă să fie puse în vistieria Casei lui Dumnezeu.

Ultimul lucru pe care l-a luat Acan a fost un lingou de aur în greutate de cincizeci de sicli. În Cuvântul lui Dumnezeu, aurul este o imagine a gloriei divine pe care am primit-o prin răscumpărare. Acan a luat aceste comori pentru a le poseda singur. Vai de noi dacă folosim bo-găţiile primite pe baza lucrării Domnului Isus, aceste slăvi divine, pen-tru a ne împodobi noi înşine, ca şi cum nu ar fi ceva ce am primit, ci ca fiind ceva de la noi! Vai de noi, dacă folosim ceea ce am primit prin harul nemărginit al lui Dumnezeu, ca să hrănim mândria noastră! Urmarea va fi judecata lui Dumnezeu. Dumnezeu nu poate permite aşa ceva. Dumnezeu veghează asupra onoarei Fiului Său şi asupra glori-ei lucrării Sale. Numai lucrarea Domnului Isus este baza pe care un păcătos poate veni la Dumnezeu. Numai Duhul Sfânt poate lucra în conştiinţa unui păcătos. Desigur, este adevărat că Dumnezeu ne poate folosi în acest sens, putem să vestim Evanghelia. Dar să nu uităm că Duhul Sfânt este acela care aplică Evanghelia la inimă şi conştiin-ţă, ca omul să vină la pocăinţă şi Dumnezeu să-l poată binecuvânta.

Această întâmplare gravă conţine o învăţătură pentru timpul actu-al. De ce triumfă lumea? Oare nu datorită faptului că în tabără este blestemul? Puterea lumii alungă puterile credinţei, pentru că plăcerea lumii şi-a găsit intrare în multe inimi. Unele corturi sunt ascunzători ale lăcomiei, ale mândriei şi ale plăcerilor. Bogăţia, moda, onoarea, presti-giul au ocupat în inimi locul Cuvântului şi al voii Domnului. Aceste păcate personale nerecunoscute împiedică dezvoltarea mărturiei Domnului.

Care este poziţia noastră faţă de această neorânduială, ale cărei urmări le vedem? Ne întrebăm care sunt cauzele? Plăcerile lumii, bo-găţia şi prestigiul s-au strecurat în casele, în familiile şi în viaţa celor ce mărturisesc Numele Domnului, dar care uită onoarea care Îi revine Lui. Puterea care ar trebui să biruie lumea a fost paralizată prin împlinirea plăcerilor cărnii.

Nu este oare momentul să ne plecăm înaintea Domnului şi să-L întrebăm: „Doamne, sunt eu? Este în familia mea, în cortul meu?“ Să nu spună nimeni că nu este răspunzător pentru familia sa! Întreaga familie a lui Acan, fiii şi fiicele sale, au fost duşi în valea Acor. Acan, tatăl familiei, a fost declarat vinovat şi toţi au fost omorâţi cu pietre. Păcatul său a adus ruşine şi ocară asupra familiei sale, asupra nea-mului său şi asupra naţiunii sale, dar mai ales asupra Numelui Domnului. Păcatul său a transformat dreptul său sfânt de aparţinător al poporului lui Dumnezeu în murdărie şi ruşine naţională.

Domnul a descoperit păcatul ascuns al lui Acan. Ceea ce s-a întâmplat în ascuns, a fost vestit de pe acoperiş. Sorţul a căzut asupra vinovatului în faţa întregului Israel. Astăzi nu mai decide sorţul, pentru că Dumnezeu acţionează prin Duhul Sfânt cu ajutorul Cuvântului scris. Cuvântul cel viu al lui Dumnezeu judecă gândurile şi intenţiile inimii şi „toate sunt goale şi descoperite înaintea ochilor Aceluia cu care avem a face“ (Evrei 4.12-13). Dacă ne judecăm noi înşine cu acest Cuvânt, nu vom fi judecaţi în public de Domnul.

Dar trebuie să permitem luminii Cuvântului să lumineze motivele acţiunii noastre, şi nu numai faptele ca atare. Dumnezeu cunoaşte dorinţele şi scopurile noastre; acestea le putem ascunde faţă de cei mai apropiaţi nouă. Deoarece putem atât de uşor să ascundem motivaţiile noastre, putem uita că ochiul lui Dumnezeu cunoaşte şi cele mai intime şi ascunse intenţii ale noastre. Cât de groaznic ar fi, dacă în ascunzişul inimii noastre am ascunde la fel ca Acan în cortul său bogăţiile acestei lumi pentru satisfacţia noastră proprie!

Trebuie să facem o aplicaţie practică a adevărurilor conţinute în acest capitol. Să nu încercăm să ne sustragem de la realitatea că ar putea să fie ceva în noi, care ar reprezenta o piedică pentru binele spiritual al fraţilor noştri! Dacă există ceva, care nu este descoperit, dar care împiedică, ca puterea lui Dumnezeu să se dezvolte în mărtu-ria noastră faţă de fraţi şi faţă de lume, trebuie să fie adus la lumină. Să descopere Dumnezeu cauza slăbiciunii noastre actuale şi apoi să recunoaştem în lumina prezenţei Sale păcatele noastre ascunse!

Să observăm că acea fugă ruşinoasă de la Ai a fost cauzată de păcatul ascuns al unui singur om. Dacă Acan ar fi recunoscut păcatul mai devreme, ruşinea publică a poporului său ar fi putut fi evitată. De aceea să începem cu noi şi să recunoaştem înaintea Domnului: „Doamne, am păcătuit în cutare şi cutare lucru!“

Inimile noastre sunt mereu în pericol de a fi atrase de ceea „ce este în lume“. Dacă cedăm şi ne lăsăm influenţaţi de lume, ne întinăm uşor, şi părtăşia cu Dumnezeu este tulburată. De aceea Scriptura ne spune: „Nu iubiţi lumea, nici cele din lume“ (1 Ioan 2.15).

Când ne rugăm: Doamne, păzeşte-ne de rău, atunci trebuie să şi dorim să acţionăm conform Cuvântului: „Feriţi-vă de orice formă a răului.“ Când ne rugăm ca Domnul să ferească inimile noastre de influenţele lumii şi să le îndrepte mai mult spre El, atunci nu putem să ne umplem lumea gândurilor noastre cu lectură sau imagini lumeşti sau să păstrăm prieteniile cu lumea. Dacă dorim să fim ocrotiţi prin puterea lui Dumnezeu, atunci ne vom strădui să rămânem cu toată inima aproape de Domnul.

Harul poate lucra în noi, şi el doreşte să lucreze şi să trezească în noi dorinţa să-L urmăm pe Domnul cu inimi neîmpărţite.