Ceea ce aţi auzit de la început

De la începutul istoriei Bisericii pe pământ, vrăjmaşul şi-a desfăşurat eforturile în încercarea de a distruge lucrarea lui Dumnezeu. Apostolul Pavel îi avertizase pe bătrânii din Efes; el ştia că după plecarea lui, vor intra printre ei lupi răpitori care nu vor cruţa turma şi pe alocuri se vor ridica dintre ei oameni care vor vesti doctrine false, ca să atragă sufletele de partea lor. În prezenţa acestui pericol, există pentru aceşti credincioşi atât un ajutor, cât şi o răspundere:

– un ajutor: Cuvântul lui Dumnezeu;

– o răspundere, să vegheze amintindu-şi de înştiinţările apostolului (Fapte 20.29-32).

Din afară asalturi, dinăuntru şiretlicuri şi prefăcătorii, aceasta a fost în toate timpurile dubla activitate a vrăjmaşului. Cea mai periculoasă însă este cea de-a doua. Împotriva acesteia apostolul Ioan pune în gardă pe cei cărora le adresează prima lui epistolă: “… acum s-au ridicat mulţi antihrişti …; ei au ieşit din mijlocul nostru, dar nu erau dintre ai noştri” (1 Ioan 2.18-19). Aceşti falşi învăţători aduceau o învăţătură nouă susceptibilă de a ademeni sufletele şi care avea ca rezultat să le deturneze de la „Cel care este de la început”.

Mai departe, în această epistolă apostolul Ioan insistă asupra necesităţii pentru credinciosul fidel de a se alipi de ceea ce a auzit de la început, adică de aceeaşi resursă şi având aceeaşi răspundere ca cele prezentate de apostolul Pavel.

Resursa pe care o indică apostolul Ioan în prima lui epistolă oferă un dublu caracter: unul pozitiv şi altul negativ. El începe epistola cu acest cuvânt: „Ceea ce era de la început…” şi o încheie astfel: „copilaşilor, păziţi-vă de idoli”.

A ne păzi de idoli înseamnă a nu lăsa să pătrundă în inimile noastre nimic din ceea ce ar putea să ia locul Domnului Hristos. Aceşti idoli sunt uneori lucruri care nu sunt în mod evident rele; totuşi trebuie să ne despărţim de ele dacă ne umbresc Persoana Mântuitorului nostru. Acelaşi lucru poate să fie un idol pentru o persoană, în timp ce, pentru alta, el nu va fi un idol. Este imposibil să enumerăm idolii de care trebuie să ne ferim; fiecare trebuie în această privinţă să aibă de-a face cu Domnul şi să se cerceteze cu grijă înaintea Lui.

A rămâne alipiţi de ceea ce este de la început înseamnă a te ţine de adevărurile învăţate de la Domnul însuşi atunci când a fost pe pământ şi de Ia apostolii inspiraţi. Aceasta am primit prin Cuvânt şi prin lucrarea orală sau scrisă a lucrătorilor credincioşi, trimişi de Stăpân „ca să împartă drept Cuvântul adevărului” (2 Timotei 2.15).

Ceea ce caracterizează „carnea” – sub aspectul ei religios – este o nevoie de activitate, ca şi dorinţa de a asculta sau de a spune lucruri noi. Să nu uităm că, pentru a-şi ajunge scopurile, vrăjmaşul se foloseşte la un credincios, de activitatea cărnii; cazul lui Petru ne oferă un exemplu bine cunoscut (Matei 16.23). Aceasta ne arată cât de mult trebuie să veghem! Slujba Cuvântului este totdeauna un lucru extrem de serios, dar în mod deosebit când se face în adunare. Locul de la 1 Petru 4.11 ne dă în acest context o învăţătură la care se cuvine să medităm cât mai des.

„A vorbi cuvintele lui Dumnezeu” înseamnă nu numai să vorbeşti potrivit cu Scriptura, dar să şi dai ce vrea să dea Dumnezeu în acel moment. Ce răspundere pentru cel care deschide gura în adunare!

Suntem noi destul de atenţi la lucrul acesta? Cuvântul este o sabie (Evrei 4.12), dar este o sabie a Duhului (Efeseni 6.17). Nu trebuie deci să ne servim de ea decât în dependenţă şi sub călăuzirea Duhului Sfânt. Este necesar să realizăm acest lucru în mod practic, ca să fim feriţi de a prezenta ceea ce vine de la carne sau de a da noutăţi care, în general, nu sunt nimic altceva decât fructul imaginaţiei. Aceasta place inimii naturale, când poate ar fi vreun idol ascuns acolo şi de care ar trebui să ne despărţim.

Lucrurile noi aţâţă curiozitatea, dar nu zidesc. Ori scopul oricărei lucrări în adunarea sfinţilor este zidirea adunării (1 Corinteni 14).

După ce am insistat asupra faptului că tot ce se face în adunare trebuie făcut pentru zidire, amintim ceea ce unul dintre frații noştri conducători a spus:

„Aş putea să spun că aceasta ar trebui în principiu să ne ferească de dorinţa de a ne particulariza printre sfinţi: iată, printre tineri, vanitatea de a vorbi despre paragrafele dificile. Fără îndoială, insistând asupra unor porţiuni din Cuvântul lui Dumnezeu, care au acest caracter, se va crea – în trecere – un fel de interes artificial; tot aşa când se dă unui text simplu o aplicaţie la care nimeni nu se gândise mai înainte.

Aceasta mi s-a părut totdeauna un lucru meschin; sunt convins că astfel se arată atât o lipsă de judecată de sine, cât şi de dorinţa serioasă de a-i zidi pe sfinţi.

Ce trebuie să căutăm este ceea ce Îl face cunoscut pe Dumnezeu. Cât despre noutatea în predicare, ea nu poate avea pretenţia de a fi originală; poate fi ingenioasă şi neaşteptată ca un foc de artificii; dar ce este de făcut dacă nu putem să ne încredem, pentru că nu ştim dacă este adevărată sau falsă? Ce diferite sunt căile lui Dumnezeu în Isus Hristos!

Eu am vorbit despre aceasta pentru a da o formă practică principiului care era în discuţie la Corinteni.

Ei erau ocupaţi cu ceea ce putea să izbească sau să surprindă, dar nu cu ce trebuie să ajute la creşterea sufletelor în cunoştinţa lui Dumnezeu.

(din „Acţiunea Duhului Sfânt în adunare “, de W. K.)

„ Dacă îi este cuiva sete să vină la Mine şi să bea” a spus Domnul. Urmarea va fi aceasta: „ din inima lui vor curge râuri de apă vie … ” (Ioan 7.37-38).

Domnul Hristos va putea să fie prezentat în măsura în care sufletul va fi ocupat cu El şi înviat prin El. El este „Acela care este de la început”, singura hrană de care avem nevoie; şi cel mai înalt grad de dezvoltare spirituală este de a-L cunoaşte pe El (1 Ioan 2.13-14).

Înţelegem deci importanţa hranei pe care o dăm sufletului nostru. Multe lecturi prezintă inte-res pentru că ele ne aduc noutăţi care nu sunt deloc „laptele duhovnicesc şi curat” care ne va face „să creştem prin El, spre mântuire” (1 Petru 2.2), ci este alimentul cărnii religioase. Să ne amintim: 2 Regi 4.38-44.

Atunci când ne depărtăm de Ghilgal, când „carnea” nu este judecată şi pusă deoparte, nu mai aşteptăm să fim hrăniţi de El şi, cu îndrăzneală, mergem să căutăm dovleci sălbatici. Nu-i cunoaştem. Sunt hrană nouă. Dar rezultatul este sigur: “moartea este în oală!”

Trebuie să aducem imaginea Fiului lui Dumnezeu, în umanitatea Lui perfectă, pentru ca sufletul nostru să din nou hrănit. Contrast izbitor: cine aduce adevărata hrană poporului lui Dumnezeu este cel despre activitatea căruia nu se vorbeşte, care locuieşte la Baal-Shalisha în secretul părtăşiei cu Dumnezeu şi care aduce în imagine pe „Cel care este de la început”. Hristos în suferinţele şi moartea Sa, Hristos înviat şi glorificat, Hristos pâinea vieţii. Atunci poporul este săturat!

„Pentru voi, ce aţi auzit de la început să rămână în voi; dacă ce aţi auzit de la început rămâne în voi, şi voi veţi rămâne în Fiul şi în Tatăl” (1 Ioan 2.24)

(extras din „LesMess.-Ev., 1949)