Părtăşia

Părtăşia cu Dumnezeu este cel mai mare privilegiu, pe care L-a putut acorda Creatorul creaturii Sale. Un înger poate sluji şi lăuda; părtăşia însă nu o cunoaşte. Aceasta stă deasupra pământului, deasupra mântuirii, deasupra cerului; ea mă înalţă până la Dumnezeu Însuşi, dar nu ca să-i slujesc şi să mă închin înaintea Lui de departe, ci ca un fiu care stă la pieptul tatălui său, să ascult glasul Său, să savurez prezenţa Sa, să simt mâna Sa pe capul meu şi să împart cu El acea relaţie care poate apărea numai între un tată şi fiul său. Această binecuvântare preţioasă este partea mea pentru totdeauna. Părtăşia noastră este cu Tatăl şi cu Fiul prin Duhul Sfânt. Rugăciunea va avea un sfârşit, dar părtăşia niciodată.

Când două persoane întreţin părtăşia dintre ele, atunci au ceva comun. Ele împart ceva una cu alta; dar nu prin faptul că una dă, iar cealaltă primeşte, ci amândouă dau şi amândouă primesc. Nu doar una vorbeşte şi cealaltă ascultă, ci amândouă vorbesc şi amândouă ascultă. Dacă există o părtăşie între două persoane, atunci una dintre ele nu se înalţă mai presus de cealaltă, ci amândouă se află pe acelaşi nivel în problema care îi preocupă. Chiar dacă poziţia socială a celor două persoane este diferită, cea aflată pe o treaptă superioară se coboară, iar cea aflată pe o treaptă inferioară se înalţă spre cea aflată pe treapta superioară până ce, mână în mână, se privesc faţă către faţă, iar inimile lor se ating. Aceasta este părtăşia adevărată şi fericită.

O, minune a minunilor, aceasta este poziţia noastră înaintea Domnului nostru Isus Hristos! „ …Dumnezeu, prin care aţi fost chemaţi la comuniunea cu Fiul Său Isus Hristos, Domnul nostru“ (1 Corinteni 1.9).

Dar cum se poate aşa ceva? Este într-adevăr adevărat? Pot avea părtăşie cu Dumnezeu? Eu, un vierme al pământului, pot avea părtăşie cu Împăratul împăraţilor? Primul dintre păcătoşi, pot avea părtăşie cu Domnul slavei? Un fiu al lui Adam, pot avea părtăşie cu Fiul lui Dumnezeu? Da, mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu! Aşa este!

Să cercetăm această temă şi să aflăm ce lucruri mari a pregătit Dumnezeu pentru cei care Îl iubesc! Să facă Domnul, ca Mângâietorul, pe care L-a trimis Dumnezeu în inimile noastre, să umple sufletele noastre cu această părtăşie, pentru ca astfel să ne aducă mai aproape de Hristos, la o relaţie strânsă cu El în toate gândurile noastre şi la o savurare mai deplină a dragostei Sale!

Părtăşie cu Domnul proslăvit

Dar cine este Acela, la părtăşia Căruia am fost chemat eu, un păcătos sărman şi pierdut? Este Acela, ale Cărui slăvi sunt nenumărate şi care întrec orice ne-am putea noi închipui. Ce har, că El ne permite să avem parte de slăvile Sale!

El ocupă ca şi Fiul lui Dumnezeu, ca o Persoană a Dumnezeirii, o poziţie înălţată peste orice. – Ca Om pe acest pământ, El le-a spus însă alor Săi: „Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru, şi la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru“ (Ioan 20.17).

El este Moştenitorul tuturor lucrurilor. – Noi suntem moştenitori împreună cu El (Evrei 1.2; Romani 8.17).

El este Preot în veci. – Şi noi suntem preoţi pentru Dumnezeu şi Tatăl Său (Evrei 7.17, 21; Apocalipsa 1.6).

El este Împărat. – Şi pe noi ne-a făcut împăraţi (Apocalipsa 1.6).

El a obţinut victoria. – Noi suntem mai mult decât biruitori prin Acela, care ne-a iubit (Coloseni 2.15; Romani 8.37).

El a fost înviat şi proslăvit ca Om; El este Preaiubitul Tatălui. – El spune: „Şi Eu le-am dat gloria pe care Mi-ai dat-o Tu., ca să cunoască lumea că Tu M-ai trimis şi că i-ai iubit, cum M-ai iubit pe Mine“ (Ioan 17.22-23).

El S-a aşezat la dreapta maiestăţii în cele înalte. – Dumnezeu ne-a înviat împreună cu El şi ne-a pus să şedem în locurile cereşti în Hristos (Evrei 1.3; Efeseni 2.6).

În El, „Alesul lui Dumnezeu“ – suntem şi noi aleşi înainte de întemeierea lumii (Luca 23.35; Efeseni 1.4).

El este plinătatea noastră – şi, o, taină minunată, şi noi suntem plinătatea Lui (Efeseni 1.23). Dumnezeu „ …L-a aşezat la dreapta Sa, în cele cereşti, mai presus de orice stăpânire şi autoritate şi putere şi domnie şi de orice nume care este numit, nu numai în veacul acesta, ci şi în cel viitor; şi a pus toate sub picioarele Lui şi L-a dat Cap peste toate.“ – Dar aici nu mai putem rămâne în prezenţa Sa! Din contră: El este „Cap peste toate, Adunării“ (Efeseni 1.20-22). El nu doreşte să ocupe această poziţie, cea mai înaltă, fără noi. Dumnezeu ne-a chemat să fim moştenitori ai lui Dumnezeu, co-moştenitori, mădulare, tovarăşi şi prieteni ai lui Hristos, ca să avem parte de gloria Fiului Său, Isus Hristos, Domnul nostru.

Da, la ce glorie suntem chemaţi! Ea ni se pare mult mai măreaţă, dacă ne gândim ce este Acela, care ne permite să avem parte de ea, în El Însuşi. El, strălucirea slavei lui Dumnezeu, expresia exactă a fiinţei Sale, S-a aplecat până la noi: „Deoarece copiii sunt părtaşi sângelui şi cărnii“ – în loc să ne nimicească – „El, în acelaşi fel, a luat parte la ele“ (Evrei 2.14). Când moartea, răsplata dreaptă pentru păcatele noastre groaznice, atârna asupra capetelor noastre, El a fost „ascultător până la moarte, şi chiar moarte de cruce“ (Filipeni 2.8). Când ne aflam într-o stare de cădere, de păcat şi nenorocire, când
ofeream îngerilor şi demonilor o scenă de decădere, Fiul, care este în sânul Tatălui şi în slava cerului, S-a făcut nimic şi a mers pentru noi pe calea suferinţelor, pentru a putea împărţi cu noi tronul Său şi gloria Sa, pentru a ne face cetăţeni ai cerului şi membri ai familiei lui Dumnezeu în Casa Tatălui Său.

Toată adorarea o merită din partea noastră! El va fi conţinutul măreţ al cântărilor noastre de laudă în cer, spre lauda slavei harului Său în toată veşnicia!

Părtăşie cu Domnul lepădat

Dar ne-a chemat Dumnezeu numai la părtăşia gloriei Fiului Său? Desigur, nu! Noi avem parte atât de întristarea Sa, cât şi de bucuria Sa; avem parte de necazurile Sale, cât şi de triumful Său; avem parte de smerirea şi lepădarea Sa, cât şi de proslăvirea Sa; noi suntem uniţi cu El atât aici jos, cât şi sus în cer.

Această părtăşie este divină. Între oameni, când este vorba de simpatie pur omenească, se poate întâmpla că, atât timp cât unuia îi merge bine, este în strânsă legătură cu un altul; dar când apare o încercare, îl părăseşte pe cel întristat. Sau, când doi sunt uniţi printr-o încercare, cel care este eliberat din aceasta nu-şi mai aminteşte de celălalt, aşa cum a făcut şi mai-marele paharnicilor, care, după ce a fost repus în funcţia sa, l-a uitat pe Iosif în închisoare (Geneza 40.23). Dar la Domnul nostru fidel nu este aşa. El ne-a iubit înainte de întemeierea lumii. S-au schimbat intenţiile Sale de iubire, când a căzut omul în păcat? Ne-a uitat? Nu, ci mai degrabă El a devenit Om, pentru a putea ocupa locul Său în mijlocul nostru, al păcătoşilor şi să ne mântuiască. Iar acum, pentru că este îmbrăcat cu slavă şi şade la dreapta lui Dumnezeu, îi dispreţuieşte pe cei neînsemnaţi, care au fost prietenii Săi? Nu, de mii de ori, nu! El este fidel şi nu Se schimbă niciodată. El este Acelaşi ieri, înainte de a fi lumea, astăzi, în ziua încercării şi a necazului, şi este şi în veşnicie, unde nu va mai fi niciun ţipăt şi orice lacrimă din ochii noştri va fi ştearsă. „Există un prieten mai apropiat decât un frate“ (Proverbe 18.24). Acest prieten este Domnul nostru Isus!

Să punctăm şi această latură a adevărului, pe care tocmai l-am amintit, cu câteva versete:

Este lepădat Hristos de către lume? – Şi prietenii şi robii lui Hristos sunt lepădaţi (Ioan 15.20).

Este El urât de lume? – Şi noi (Ioan 15.19).

El nu era din această lume. – Nici noi (Ioan 17.14, 16). Tatăl Său L-a trimis în lume. – Domnul ne-a trimis şi pe noi în lume (Ioan 17.18).

El este lumina lumii. – Şi noi suntem acum „lumină în Domnul“ şi putem să fim o lumină în această lume (Ioan 8.12; Matei 5.14; Efeseni 5.8; Filipeni 2.15).

El a adus omului vinovat şi căzut vestea dragostei. – Aceasta este şi marea noastră lucrare (Marcu 16.15).

El Şi-a luat crucea şi a purtat-o. – Şi noi trebuie să luăm crucea Sa (Matei 10.38).

El a intrat în slava Sa prin suferinţe. – Dacă suferim împreună cu El, vom fi şi proslăviţi împreună cu El (Luca 24.26; Romani 8.17).

Apostolul spune: „Aşa cum este El, aşa suntem şi noi în lumea aceasta.“ „ .vom fi asemenea Lui, pentru că-L vom vedea aşa cum este“ (1 Ioan 4.17; 3.2). El a trebuit să fie în toate asemenea fraţilor Săi, pentru ca ei să devină asemenea Lui.

Este vorba despre părtăşia cu o Persoană

Iar acum, pentru ce toate acestea? De ce S-a smerit atât de mult Domnul slavei? De ce ne-a înălţat pe noi atât de sus? De ce ne-a descoperit aceste adevăruri? – Nu ezit să spun: ca să aibă părtăşie cu noi şi noi cu El. Ioan spune: „Vă vestim şi vouă, ca şi voi să aveţi comuniune cu noi; şi comuniunea noastră este în adevăr cu Tatăl şi cu Fiul Său, Isus Hristos“ (1 Ioan 1.3). Atât acum, cât şi în veşnicie va fi aşa. Domnul nostru Îşi va găsi mereu plăcerea în cei răscumpăraţi, iar noi, la rândul nostru, ne vom bucura tot timpul în El, care ne-a iubit şi ne-a spălat de păcatele noastre în sângele Său. Această bucurie reciprocă începe deja acum, cât timp mai suntem în trupul acesta şi fără ca Domnul să fie prezent vizibil. Desigur, abia în cer, această părtăşie va fi desăvârşită; dar este atât de important, ca noi să învăţăm să o realizăm tot mai bine deja aici pe pământ, în acest veac rău, ca să nu ne îndreptăm spre lucrurile neînsemnate ale acestei lumi.

Aceste adevăruri înălţătoare şi slăvite ne înviorează şi ne întăresc, dar ne şi smeresc. Dar să observăm: dacă nu le cercetăm şi savurăm în părtăşia Aceluia, care le-a făcut pentru noi realitate, atunci cercetarea lor va sluji numai să ne facă mândri, cum este scris: „Cunoştinţa îngâmfă, dar dragostea zideşte“ (1 Corinteni 8.1).

Duhul Sfânt are însărcinarea de a ne introduce în tot adevărul. Dar există şi mai mult. Domnul spune: „Acela va mărturisi despre Mine. Acela Mă va glorifica“ (Ioan 15.26; 16.14). Dacă adevărul pe care îl învăţăm nu ne aduce mai aproape de Fiul şi nu ne conduce la Tatăl, dacă lumina şi adevărul, care vin de la Dumnezeu, nu ne conduc la muntele sfinţeniei Sale, nu ne vor folosi la nimic. Putem fi siguri de aceasta.

A-L vedea pe Isus cu ochii credinţei, pe baza adevărului descoperit despre El, aceasta este ceea ce ne salvează şi ne menţine pe calea noastră, în aşteptarea clipei minunate, când Îl vom vedea în toată gloria Sa, faţă către faţă.

Dacă eu nu tind şi nu doresc ca şi David să locuiesc în Casa Sa toate zilele vieţii mele, pentru a privi frumuseţea Sa şi pentru a întreba despre El (Psalm 27.4), atunci nu va fi rod la mine, nu va fi bucurie în Domnul, nu va fi dragoste, nu va fi adevărata pace, nu va fi sfinţenie. Aceasta era ceea ce spunea Domnul prin cuvintele: „fără Mine nu puteţi face nimic“. Aceasta era partea cea bună care nu putea fi luată Mariei, care se aşezase la picioarele Sale, pentru a-L asculta. Aceasta este adevărata părtăşie: El locuieşte în noi şi noi în El; El savurează dragostea noastră, iar noi pe a Sa; El ascultă cuvintele noastre, iar noi pe ale Lui; El ia parte la suferinţele noastre, iar noi ne gândim la calea Sa de suferinţă aici pe pământ; bucuria Sa este bucuria noastră, iar bucuria noastră este bucuria Lui; El ne aşteaptă şi noi Îl aşteptăm; El este preocupat tot timpul cu noi, iar noi putem să ne preocupăm mereu cu El.

Din revista „Halte fest“