Introducere – Plângerile lui Ieremia

Plângerile lui Ieremia, o emoţionantă expresie a interesului lui Dumnezeu faţă de necazul poporului său din cauza păcatului lor, nu cer prea multe remarci pentru a putea înţelege sensul cărţii. Sunt totuşi necesare câteva reflecţii pentru a arăta adevăratul caracter al cărţii şi relaţia ei cu ceea ce ne este revelat în alte pasaje privind căile lui Dumnezeu. Primul lucru demn de remarcat, la care am făcut deja aluzie, este faptul că necazul poporului nu este trecut cu vederea de Dumnezeu. Neliniştile lor Îl tulbură şi pe El, Duhul Lui ia cunoştinţă, şi, lucrând în inimile celor de a căror gură se foloseşte, El exprimă sentimentele de durere pe care le-a produs. Aşa a plâns Hristos împietrirea Ierusalimului şi i-a invitat pe locuitorii Ierusalimului să plângă ca şi El. Şi aici, Duhul Lui nu numai că reia şi descoperă lucruri viitoare ci şi dă formă şi expresie durerii celor care iubesc ceea ce iubeşte Dumnezeu. Nimic nu este mai emoţionant decât sentimentul produs în inimă de convingerea că acela care este în necaz este obiectul afecţiunilor lui Dumnezeu, că Dumnezeu iubeşte pe cel pe care este nevoit să-l lovească şi că el a trebuit să lovească tocmai ceea ce iubeşte. Prezentând necazul Ierusalimului, profetul recunoaşte că acesta era cauzat de păcatul poporului. Dar aceasta nu-i micşorează durerea inimii. Dacă, pe de-o parte, el este uşurat, pe de altă parte este umilit şi se simte nevoit să-şi ascundă faţa. Orgoliul vrăjmaşului şi bucuria lui la vederea necazului preaiubitei lui Dumnezeu sunt o ocazie pentru a cere compasiune faţă de cea necăjită şi judecata asupra vrăjmaşilor ei. În finalul capitolului 1, după ce a mărturisit că păcatul lui Iuda făcuse să vină răul asupra lui şi că Yahve era drept, poporul face apel la Yahve ca să se gândească la necazul lui şi să-i judece pe cei prin răutatea cărora era pedepsit.