Psalmul 13

Despre necazul pe care‑l va traversa rămăşiţa lui Iuda în timpurile apocaliptice, Domnul Isus declară că nu a mai fost altul asemenea lui de la începutul creaţiei... şi nici nu va mai fi vreodată. Putem deci înţelege acest strigăt al neliniştii: „Până când?“, repetat de patru ori la începutul acestui psalm şi, de asemenea, în mulţi alţii. Ca răspuns, Domnul va face o scurtare a acelor zile pe pământ (acţiunea va avea loc în grabă: Marcu 13.20; Romani 9.28).

Deşi niciodată nu poate cunoaşte vreun asemenea necaz, potrivit promisiunii Domnului (Apocalipsa 3.10), un creştin s‑ar putea afla pentru un timp, mai lung sau mai scurt, în descurajare şi s‑ar putea gândi că Dumnezeu l‑a uitat sau că Îşi ascunde intenţionat faţa de el (v. 1). Aceasta ni se poate întâmpla şi nouă. Cum să ieşim atunci dintr‑un astfel de tunel întunecos? Mai întâi, să încetăm să ne mai frământăm şi să ne mai consultăm cu mâhnire propria inimă (v. 2), pentru că aceasta nu ne va aduce niciun răspuns, ci doar oboseală şi nelinişte (1 Samuel 27.1). Mai curând să ne amintim de acest strigăt de biruinţă: „Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Necaz, sau strâmtorare, sau persecuţie...?“ (Romani 8.35...). Amintirea de bunătatea şi de mântuirea Sa, iată secretul pentru a ne recăpăta încrederea şi bucuria (v. 5)!