Astfel, an de an, marea eliberare a poporului va trebui comemorată prin această sărbătoare, Purim.

Cu sentimente atât de amestecate, vai, creştină­ta­tea celebrează în fiecare an naşterea şi moartea Mântui­torului. Desigur, ne-am bucura dacă mulţi ar fi antrenaţi în felul acesta să gândească la aceste eve­ni­men­te minu­nate măcar o dată sau de două ori pe an. Şi pentru noi, sfârşitul fiecărui an oferă ocazia de a-L binecuvânta în plus pe Dumnezeu pentru toată bună­ta­tea pe care ne-o arată neîncetat. Dar am putea nu o dată pe an, ci în fiecare zi întâi a săptămânii şi, mai mult, în fie­care zi din viaţă să ne reamin­tim de glorioasa răscumpărare, de glorio­sul nos­tru Răscumpărător.

Domnul Isus apare încă o dată în cap. 10 în trăsăturile lui Mardoheu, „mare ... iubit de mulţimea fraţilor săi, căutând binele ... vorbind de pace ...“ (v. 3). Şi, în toate acestea, Îl contemplăm pe Isus care, luând chipul unui Slujitor, a lucrat cu înţelepciune şi, în conse­cinţă, a trebuit să fie înălţat şi ridicat şi aşezat foarte sus (Isaia 52.13; Psalmul 45.6-8; Filipeni 2.9-11). Dar El este la fel de demn să ocupe şi cel dintâi loc în gândurile şi în afec­ţiu­nile noastre (Coloseni 1: sf. v. 18). Fie ca să-I oferim fiecare dintre noi acest loc încă de pe acum!