12

Ianuarie

Mijlocul să vă fie încins, şi făcliile aprinse. Şi să fiţi ca nişte oameni, care aşteaptă pe stăpânul lor. Luca 12.35-36

Toţi credincioşii care prin sângele Domnului Isus, au fost mântuiţi, au o nădejde sfântă şi neclintită: Cristos va veni să-i ducă în locaşurile Tatălui. Această nădejde vie ne umple inima pe deplin şi ne face să veghem şi să aşteptăm venirea Lui. Aşa cum în vremurile din urmă israeliţii trebuiau să stea cu mijlocul încins, încălţaţi, cu toiagul în mână aşteptând clipa când avea să vină ordinul de părăsire a ţării robiei, tot astfel aşteptăm şi noi cu nerăbdare clipa când Domnul Isus însuşi „cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu", va veni pe nor ca să ne ia la El, la Tatăl în cer.
Dacă această speranţă este vie în viaţa noastră, atunci noi suntem gata să-L întâmpinăm. Mijlocul nostru să fie încins bine ca nu cumva hainele noastre să ne împiedece, făclia noastră trebuie să ardă, ca să împrăştie lumina unei bune mărturii şi mâna noastră să mânuiască bine toiagul adevărului. În această stare nu este greu să arătăm în afară că suntem nişte călători care aşteaptă pe Domnul lor.
Putem oare să ne imaginăm că israeliţii aveau alte preocupări decât plecarea lor din ţara robiei? Cu ce ne OCUPĂM noi şi ce ne UMPLE inima? Suntem într-adevăr gata să-L întâmpinăm pe Domnul? Sau nădejdea şi aşteptările noastre sunt încă pământeşti? Ce pagubă ar fi acest lucru!
„Încă puţină, foarte puţină vreme şi Cel ce vine va veni şi nu va zăbovi." Cel care a spus: „Iată Eu vin curând", va veghea asupra Cuvântului Său şi-L va împlini. Îi răspundem oare cu toată inima: „Amin; VINO Doamne Isuse"?
Domnul nostru va veni în curând. Primii creştini erau atât de pătrunşi de această aşteptare încât nu-i mai interesau lucrurile materiale. Cât de mult ar trebui ca întreaga noastră fiinţă să radieze în jur de aşteptarea venirii Domnului Isus, lucrând pentru salvarea sufletelor din focul pierzării şi luptând pentru înălţarea adevărului Sfintei Cărţi.