În timp ce fiii lui Iuda se aflau în mare necaz şi în ruşine, Neemia deţinea una dintre poziţiile cele mai de cinste la curte: cea de paharnic al împă­ratului. Ar fi putut, din egoism, să-şi păstreze acest post avantajos sau chiar să şi-l justifice, spunând: ŤDeoarece am încrederea împă­ratului, lângă el voi fi mai de folos poporului meu. Pentru scopul acesta m-a pus Dumnezeu aiciť. Dar Neemia nu judecă în felul acesta. Inima lui, asemenea celei a lui Moise altădată, îl îndeamnă să-şi viziteze fraţii, pe fiii lui Israel (Fapte 7.23). Decât să se bucure de plăcerile de o clipă ale palatului impe­rial, el alege „mai degrabă să sufere răul cu poporul lui Dumnezeu“ (Evrei 11.25).

Să remarcăm că discuţia lui cu Artaxerxes nu este doar precedată (1.11), ci şi însoţită (v. 5) de rugă­ciune. Între întrebarea împăratului şi pro­priul răspuns, Neemia găseşte timp să-I vor­bească lui Dumnezeu în inima sa. Numim aceasta Ťrugăciune-săgeatăť. Să imităm mai des acest exemplu şi vom vedea, ca şi acest slujitor (al Domnului mai degrabă decât al împăratului), mâna bună a lui Dumnezeu odihnindu-se asupra noastră şi asupra a tot ce facem.