Psalmul 137 ni-i arată pe exilaţii lui Iuda lângă malurile râurilor Babilonului, incapabili să cânte, din cauza tristeţii. Dar acum este Psalmul 126 cel care vor­beş­te: „Când a întors Domnul pe captivii Sio­nului ... gu­ra ne era plină de râs şi limba de strigăte de bucurie ... Dom­nul a făcut mari lucruri pentru noi: suntem bucuroşi“ (Ps. 126.1-3). Dar nu era aceasta şi o poruncă divină? (Isaia 48.20). Ei celebreaz㠄sărbătoarea Corturilor“, sărbătoa­rea bucuriei (în v.11 îi vedem de asemenea cân­tând). Prima lor grijă se îndreaptă spre alta­rul Dom­nu­lui pe care îl aşaz㠄pe temelia lui“. Motivul lor este demn de remarcat: „pentru că teama era peste ei din cauza popoarelor acelor ţări“ (v. 3). Frica îi conduce nu la asigurarea propriei protecţii, ci la strângerea în jurul Dom­nului, El fiind acela care-i va apăra.

Apoi sunt puse fundaţiile noii case. Faptul aces­ta dă naştere unei ceremonii mişcătoare, în care îşi fac apariţia atât bucuria cât şi lacrimile (vezi Ie­remia 33.10, 11). Ce contrast cu primul templu! Ace­laşi contrast există şi între începuturile Bisericii, relatate în cartea Fapte, şi slaba mărturie colec­tivă pe care cei credincioşi o mai pot da în mijlocul ruinei actuale.