În ansamblul său, poporul lui Iuda nu urmase exemplul lui Iosia. Multe semne indică aceasta. As­cul­ta­rea de lege le fusese impusă. La momentul Paştelui, ară­taseră mult mai puţină bucurie şi spontaneitate decât la Paştele lui Ezechia. A fost necesar ca împăratul şi condu­cătorii poporului să dea animalele pentru sacrificii (35.7-9). Acum, când credinciosul Iosia a fost scos din scenă, când cel drept a fost „luat (sau strâns, adunat) dinaintea răului“ (Isaia 57.1), nimic nu-L mai reţine pe Domnul să împli­nească judecata faţă de Iuda. Atunci evenimentele se petrec repede: Se succed pa­tru suverani: Ioahaz, Ioiachim, Ioiachin şi Zedechia; unul mai rău ca altul. Spi­ri­tul lor de revoltă le-a oferit întâi egiptenilor, apoi babi­lo­nienilor, ocazia să intervină în treburile micii împărăţii. Potrivnicul şi vrăjmaşul intră pe porţile Ieru­sa­limului (Pl. Ier. 4.12) şi, în trei rânduri, atât obiectele Tem­plului cât şi persoanele suferă aceeaşi soartă, fiind în­străinate, parţial, în Ba­bi­lon. Versetul 14 şi următoarele scot în evidenţă faptul că mai-marii preoţilor şi poporul îm­part răs­punderea împăraţilor lor în judecata care-i loveşte.