Neemia fusese obligat să se întoarcă la îm­părat. Pro­fi­tând de această absenţă, Tobia, vrăj­maşul bine­cu­nos­cut, a reuşit să aibă acces la una dintre încăperile adiacente casei lui Dum­ne­zeu, cu ajutorul unuia dintre preoţi. Acest preot nu era altul decât Eliaşib, cel care se dovedise atât de neglijent la vremea când se ridicase zidul. Dar nici uşierii, oamenii care în capitolul prece­dent fuse­ser㠄rân­duiţi ... peste cămările vistieriilor“, nu păzi­seră ceea ce Dumne­­zeul lor le dăduse în grijă (12.45).

Cuprins de indignare, Neemia însuşi, la reîn­toarcerea sa, aruncă din cămară toate lu­crurile lui Tobia, curăţă cămările şi pune iarăşi în ele uneltele şi darurile (con­frun­tă cu Matei 21.12-13). Inimile noastre sunt une­ori ase­menea acestor încăperi, în care, în loc să punem ceea ce-I aparţine lui Dumnezeu şi‑I serveşte ca dar, lumea şi-a depo­zitat pro­pri­ile lucruri.

Acel întâi act de neglijenţă antrenase altele, astfel că Neemia trebuie acum să se ocupe în continuare de părţile cuvenite leviţilor, ca şi de supravegherea şi de repar­tizarea zeciuielilor aduse de popor.