Iov
36.1‑21

Continuând cuvântarea, Elihu Îl îndreptăţeşte pe Dumnezeu (v. 3), combătând cele două idei false cu privire la El.

Întâi întăreşte faptul că, în ciuda atotputerniciei Sale, Creatorul Se interesează de făptura Sa şi nu o dispreţuieşte deloc (v. 5). Cel drept (credinciosul) se bucură de grija Sa deosebită. Ochii Săi veghează fără încetare şi asupra celui pe care îl înalţă (v. 7) şi asupra celui peste care trimite încercări (v. 8).

Apoi spune cu hotărâre că Dumnezeu nu acţionează niciodată într‑un fel capricios, cum lăsase Iov să se înţeleagă. Permiţând încercarea, El urmăreşte un scop bine definit: să le arate alor Săi ce au făcut, să le deschidă urechile spre disciplină şi să‑i motiveze să se întoarcă, dacă au înfăptuit nedreptate. Disciplina formează discipolii (ucenicii); supunerea modelează supuşii. Evrei 12.7 ne aminteşte că disciplina este rezervată pentru „fiii lui Dumnezeu“, aşa cum şi părinţii îşi disciplinează propriii copii, nu pe ai altora. Disciplinarea este o dovadă a relaţiei noastre cu Tatăl. Dar, conform aceluiaşi pasaj (Evrei 12.5,6), sufletul care este sub disciplină poate ori să o nesocotească, neascultând de ea sau neacordându‑i nicio importanţă (v. 12; comp. cu 5.17), ori, dimpotrivă, să‑şi piardă curajul, uitând că cea care a pregătit disciplina este credincioşia dragostei Domnului (Psalmul 119.75). Există şi o a treia atitudine, iar aceasta este cea bună: de a ne lăsa exersaţi prin disciplină, altfel spus, de a ne întreba cu ce scop a trimis‑o Dumnezeu în calea noastră (Evrei 12.11).