Capitolul 2 ne conduce în afara palatului lui Assuerus (Ahaşveroş); aici aflăm de existenţa, în Susa şi în restul imperiului, a unui popor călcat în picioare, în suferinţă, a cărui umilinţă contrastează cu fastul de la curte. Ima­gi­nea aceasta este asemănătoare cu cea a lui Lazăr sublini­a­tă la masa bogatului (Luca 16.19-21). Aceşti oameni sunt iu­deii exilului. Ei se află acolo, departe de patria lor, fără templu, fără jertfe, fără îm­părat, fără unitate naţională. Ei nu avuseseră pe inimă întoarcerea în ţara părinţilor (Ezra 1.3). Prin urmare, ei par să fi fost ui­taţi com­plet de Dom­nul, al Cărui nume, re­mar­ca­bil de­taliu, nu este menţionat nici măcar o dată în toată această carte.

Pot exista perioade în viaţa noastră când, din cauza propriilor erori, ne pierdem bucuria în Hris­tos şi încetăm să recunoaştem valoarea sacri­ficiu­lui Său. Nu El, ci lu­mea domneşte atunci în inimile noastre. Ce stare dure­roa­să! Totuşi, ne-a uitat Domnul din această cauză? Cartea Estera, prin analogie, ne va arăta că nu se întâmplă aşa niciodată.

La poarta palatului îşi avea locul Mar­doheu, un israelit din seminţia lui Beniamin. El a adăpostit-o pe tână­ra lui verişoară, Estera, care era orfană, şi a vegheat asupra ei cu devotament, chiar şi după ce a fost aleasă printre candidatele la succesiunea Vastiei (v. 11).