13

Octombrie

DIMINEAŢA

Când întristarea este după voia lui Dumnezeu, aduce o pocăinţă. 2 Corinteni 7:10

Calea adâncă şi spirituală pentru păcat este lucrarea Duhului lui Dumnezeu. Pocăinţa este o floare rară, şi nu creşte în grădina lumii. Perlele cresc natural în scoici, dar pocăinţa nu se arată niciodată în sufletul păcătosului dacă Duhul Sfânt nu lucrează în el. Dacă ai o părticică de ură adevărată faţă de păcat, o ai fiindcă ţi-a dat-o Dumnezeu, fiindcă spinii naturii umane nu produc nici o singură smochină. „Ce este născut din carne, este came" (loan 3:6). Adevărata pocăinţă se referă direct la Mântuitor. Când ne pocăim de păcate, trebuie să avem un ochi îndreptat la ele şi unul la cruce. Ar fi încă şi mai bine dacă ne-am aţinti amândoi ochii la Christos şi am vedea fărădelegile noastre în lumina iubirii Lui. Adevărata durere pentru păcat este mai ales practică. Nici un om nu poate spune că urăşte păcatul dacă trăieşte în el. Căinţa ne face în stare să vedem răul păcatului, nu doar în teorie, ci practic - aşa cum un copil care se frige se teme de foc. Vai de el ca un om care a fost jefuit de curând şi acum tremură de frica hoţilor. II vom ocoli - îl vom ocoli în toate - nu numai în lucrurile mari, ci şi în cele mici, aşa cum oamenii ocolesc viperele, care nu sunt şerpi atât de mari. Adevărata durere pentru păcat ne va face să ne stăpânim cu mare atenţie limba, ca să nu spunem un cuvânt greşit Vom fi foarte atenţi la acţiunile noastre zilnice, ca să nu păcătuim cu ceva. Vom încheia fiecare zi cu dureroasa mărturisire a rieîmplinirilor noastre, şi ne vom trezi în fiecare climineaţă cu rugăciuni fierbinţi, pentru ca Domnul să ne păzească şi să nu păcătuim împotriva Lui. Pocăinţa sinceră este continuă. Credincioşii se pocăiesc până în ultima lor zi. Durerea lor pentru păcat nu este intermitentă. Orice altă durere încetează cu timpul, dar această durere creşte odată cu noi, şi este atât de dulce şi de amară încât îi mulţumim lui Dumnezeu fiindcă ne îngăduie să suferim până vom intra în odihna veşnică.

SEARA

Dragostea este tare ca moartea. Cântarea Cântărilor 8:6

A cui poate fi această dragoste, mai puternică decât distrugătoarea rasei umane, biruitoarea regilor? Nu sună ca o ironie dacă o aplic la dragostea mea pentru Domnul Isus, săracă, slabă şi lipsită de viaţă? Eu II iubesc, şi poate că, prin harul Său, aş putea chiar să mor pentru EL Totuşi, dragostea mea, în sine, nu poate îndura o zgârietură sau o julitură, darmite moartea. Cu siguranţă că textul vorbeşte despre dragostea Prea Iubitului meu — dragostea lui Isus, neasemuitul Iubitor al sufletelor. Dragostea Lui a fost într-adevăr mai tare decât cea mai teribilă moarte, fiindcă a îndurat triumfătoare încercarea crucii. A fost o moarte chinuitoare, dar dragostea a supravieţuit chinului. A fost o moarte ruşinoasă, dar dragostea a dispreţuit ruşinea. A fost o moarte pedepsitoare, dar dragostea a purtat fărădelegile noastre. A fost o moarte părăsită, singuratică, de la care Tatăl ceresc şi-a întors faţa, dar dragostea a îndurat blestemul şi a fost slăvită mai presus de toate. Nu a existat niciodată o asemenea dragoste, sau o asemenea moarte. A fost un duel disperat, dar dragostea a câştigat victoria. Ce mai ai de spus, inimă? Nu ai nici o emoţie contemplând o asemenea afecţiune cerească? Ba da, Doamne, tânjesc şi doresc să simt dragostea Ta arzând ca un cuptor înăuntrul meu. Vino şi aprinde focul sufletului meu.

Aş vrea să am o mie de vieţi curate
Şi să le dăruiesc pe toate, imediat
In schimbul unei picături vărsate
Din sângele ce-a curs pentru păcat!

De ce să nu II iubesc şi eu pe Isus cu o dragoste „tare ca moartea"? El o merită, iar eu o doresc. Martirii au simţit o asemenea dragoste, şi ei erau came şi sânge De ce să nu o simt şi eu? Ei şi-au jelit slăbiciunile, totuşi slăbiciunea lor a fost transformată în putere Harul le-a dăruit o statornicie neclintită. Acelaşi har este valabil pentru mine. Isus, Iubitul sufletului meu, toarnă din dragostea Lui, dragoste „tare ca moartea” în inima mea în seara aceasta.