Domnia lui Manase bate un dublu record: este cea mai lungă (cincizeci şi cinci de ani) şi cea mai rea. Cum se explică această durată de excepţie, de vreme ce nedreptatea era insuportabilă în ochii lui Dumnezeu? Cunoaştem motivul şi ne minunăm: este răbda­rea haru­lui. Să nu uităm că aceasta caracterizează cele două cărţi ale Cronicilor de la un capăt la celălalt. După ce a vorbit lui Manase şi poporului său, deşi ei n‑au vrut să asculte (v.10), Domnul foloseşte limbajul lanţurilor şi al captivităţii, care este, în sfârşit, ascultat. Exemplul lui Manase ne învaţă că nu există păcătos atât de mare căruia Dum­nezeu să nu poată să-i schimbe inima. Şi această istorie, din toată Scrip­tura, este una dintre cele mai încu­ra­jatoare. Să nu considerăm niciodată că o per­soană este prea mult legată de păcat pentru a nu mai putea fi mântuită.

De asemenea, în această domnie lipsită de evlavie a lui Manase, avem rezumată istoria profetică a lui Israel. Numele acestui împărat semnific㠄uitare“ şi ne reamin­teşte de declaraţia Domnului: „Poporul Meu M-a uitat de zile fără număr“ (Ieremia 2.32). Exilul actual al lui Israel sub jugul naţiunilor este consecinţa acestui aban­don; dar tot el va fi, ca şi în cazul lui Ma­nase, mijlocul de trezire, în cele din urmă, a conştiinţelor şi a inimilor lor.