Să luăm seama la atitudinea lui Ezra din acest capitol şi s-o imităm. Oricine altcineva ar fi adus poporului repro­şurile cele mai severe. Ezra însă se înfăţi­şează îna­intea lui Dumnezeu, acuzându-se pe sine împre­ună cu în­tregul Israel. Jertfind doisprezece boi şi doi­sprezece ţapi (8.35), el reafirmase unitatea poporului lui Dumnezeu. O con­secinţă naturală a acestei unităţi este împărţirea res­pon­sabilităţii şi a suferinţei (vezi 1 Corinteni 12.26). Ce lecţie în această privinţă ne dă acest slujitor al lui Dumnezeu! El ne învaţă nu numai să evităm să scoatem în evidenţă gre­şe­lile altor creştini, ci şi să simţim noi înşine ruşinea şi durerea lor înaintea Dom­nului. „Dum­nezeul meu, îmi este ruşine şi nu îndrăz­nesc să-mi ridic faţa către Tine” – spune omul lui Dum­nezeu (v. 6).

Cuvintele lui Ezra sunt cu adevărat mişcă­toa­re. Ele pun în antiteză îndurarea Dum­nezeului lui Israel cu nerecunoştinţa poporului Său. Dar, în timp ce simte pro­fund greutatea păcatului pe care nu l-a comis personal, Ezra n-are nici o putere să facă ceva pentru a-l îndepărta de sub ochii unui Dumnezeu sfânt. Unul singur a avut puterea să împlinească ispăşirea. Fiul lui Dum­ne­zeu, luând asupra Sa păcatele noastre, a fost în stare să exclame în sufe­rin­ţa Sa inexprimabilă: „M-au ajuns pe­dep­se­le pen­tru nelegiuirile Mele ...“ (Psalmul 40.12).