Situaţia oamenilor lui Iuda n-a scăpat atenţiei naţi­unilor din jur. Iată-i cum vin cu o ofertă tentantă: „Să construim cu voi, deoarece căutăm ca şi voi pe Dum­nezeul vostru ...“ (v. 2). Nu era acesta un gest de prie­te­nie din partea lor? Lucrarea ar înainta mult mai repede. Şi un refuz i-ar jigni cu siguranţă pe aceşti oameni. Dar con­ducătorii iudeilor nu sunt nicidecum naivi. Ei res­ping ferm sugestia, spre deosebire de Iosua şi de mai‑marii lui Israel care se lăsaseră înşelaţi altădată de un truc asemănător (Iosua 9). Ca să ia parte la o lucrare a lui Dumnezeu, este esenţial ca cei im­plicaţi în ea să aparţină poporului lui Dumne­zeu. Să nu ne temem să men­ţinem o despărţire categorică faţă de cercurile reli­gioase ale căror principii sunt confuze, chiar dacă aceas­ta ar intra în con­tradicţie cu ceea ce ar sugera falsa dra­goste sau, simplu, dorinţa de a nu-i leza pe alţii.

Ceea ce urmează aruncă o lumină asupra identi­tăţii acestor ajutoare binevoitoare: vrăjmaşi! Nereuşindu-le înşelăciunea, ei îşi descoperă jocul şi recurg la ame­nin­ţări. Apoi, schimbând încă o dată tactica, trimit o scri­soare acuzatoare lui Artaxerxes, noul conducător al imperiului.