Deşi sunt cărţi ale harului, „Cronicile“ sunt totuşi obligate să con­cluzioneze: „şi n-a mai fost vindecare“, pentru că atunci când harul este dispre­ţuit, nu mai rămâne decât „o înfricoşătoare aşteptare sigură a ju­decăţii“ (Evrei 10.27). Expresia din v.15: „Îi era milă de poporul Său“, devine în v. 17: „Nu a avut milă ... “

În acelaşi fel, Cel căruia „I se făcuse mil㓠de mulţimi a trebuit să pronunţe foarte curând o sentinţă irevocabilă împotriva cetăţilor din care ieşiseră mulţimile (Matei 9.36; 11.21, 23). În pofida acestui lucru, încă găsim aici harul divin. Cărţile Cronicilor, prin contrast cu cele ale Îm­pă­­raţilor, trec foarte repede peste această tristă peri­oadă finală. Iar aceste cărţi nu se termină cu deportarea însăşi, ci cu decretul lui Cir care avea să-i pună capăt şaptezeci de ani mai târziu! Harul insondabil al lui Dumnezeu are astfel întotdeauna ultimul cuvânt.

Putem vedea că aceste evenimente nu ni se re­la­tează aşa cum ar face-o manualele noastre de istorie. Dum­nezeu nu ne aduce la cunoştinţă fapte doar pen­tru a satis­face interesul nostru intelectual sau pentru a ne mobila memoria. Intenţia Lui este să vorbească con­ştiinţelor noastre şi să ne atingă inimile. Şi-a atins El această ţintă pe când ţi S-a adresat ţie?