Prin Ieremia, Domnul fixase mai dinainte ca durata captivităţii în Babilon să fie de şaptezeci de ani. Aceia care, ase­menea lui Daniel, cercetau Scripturile, avuseseră posibilitatea să cunoască sfârşitul apropiat (Daniel 9.2). Cei şaptezeci de ani sunt număraţi de la primul an al lui Nebu­cad­neţar, cel responsabil cu transportarea, până la primul an al lui Cirus, cel care îi va pune punct (Ieremia 25.1, 11). Cu circa două secole mai devreme, Domnul îl iden­ti­ficase deja, pe nume, pe acest ultim împărat (Isaia 44.28; 45.1). Fără nici o îndoială, Cirus avea cu­noş­tinţă de această profeţie, deoarece era conştient că ea reprezenta un instrument ales de Dumne­zeu ca să restabilească închi­narea faţă de El.

În acelaşi timp, Domnul trezeşte duhul unui număr de iudei exilaţi, dintre aceia care-şi aminteau de Ierusalim cu la­crimi şi care făceau din el „cea dintâi dintre bucuriile lor“ (vezi Psalmul 137.1, 5, 6). Prieteni creştini, şi noi ne aflăm într-un „ţinut străin“. Tânjim noi după Cetatea cereas­că? Duhul nostru a fost el „trezit” ca să-L aştep­tăm pe Domnul Isus? El este marele Împărat, centrul pro­feţiilor, Cel Căruia Dumnezeu Îi va da în curând toate împărăţii­le pământului (v. 2), ca să-Şi restabilească lauda şi gloria.