Isaia
2.1‑22

În ciuda ruinei şi a mizeriei lor orbitoare, Ierusalimul şi Iuda plesneau de mândrie şi de pretenţii. Când însă va veni ziua despre care vorbesc v. 12‑21, atunci „îngâmfarea omului se va pleca şi Domnul singur va fi înălţat...“ (v. 11,17).

Dumnezeu, făcând public ceea ce gândeşte despre gloria şi înclinaţia oamenilor (cu îndrăgitele lor opere de art㠖 v. 16), este nevoit să meargă şi mai departe şi să spună în v. 22: „Terminaţi cu omul!“ – iată concluzia nu numai a primelor două capitole, ci şi a întregului Vechi Testament. Această expresie cuprinde în ea sentinţa irevocabilă a lui Dumnezeu asupra rasei umane, căreia Israel nu îi este decât un eşantion. Curând după aceasta, crucea va pune punct experienţei omului în Adam. De la cruce, Dumnezeu nu‑l mai ia în considerare pe om şi, în consens cu El, noi avem privilegiul de a ne socoti „morţi faţă de păcat şi vii faţă de Dumnezeu, în Hristos Isus“ (Romani 6.11).

Cartea lui Isaia se deschide asemeni epistolei către Romani, în care cele dintâi trei capitole stabilesc în mod categoric vina omului, deci nevoia sa de îndreptare (de vindecare). Mântuirea Domnului (semnificaţie a numelui Isaia) va putea fi descoperită mai departe în Persoana lui Hristos Mântuitorul (cap. 40 şi următoarele).