Psalmul 10

„Timpurile de necaz“ descrise în Psalmii 9 şi 10 (9.9; 10.1) vor fi înspăimântătoare. Pofte, mândrie, necredinţă, făţărnicie, violenţă..., aceste tendinţe ale firii care există în lumea de acum vor atinge măsura lor maximă în zilele când „Cel care opreşte“ (Duhul Sfânt) va fi departe: în zilele lui Antihrist, al cărui sinistru portret ni‑l fac versetele acestui psalm (vezi şi 2 Tesaloniceni 2.7,8).

Contrar gândurilor celui rău, care consideră că Dumnezeu nu Se informează de nimic („nu cerceteaz㓠– v. 4,13), tot ce el face în taină, cu viclenie şi răutate, este dat pe faţă. Şi tot ce el spune „în inima lui“ (v. 6,11,13) este făcut public de către Cel care „cercetează inimile“ (Luca 12.3).

„Nu voi fi clătinat“: aici este limbajul nebuniei (v. 6); dar poate fi şi cel al credinţei (Psalmul 62.6). Gândul că Dumnezeu vede totul îl încurajează pe credinciosul aflat în încercare. Cel nenorocit poate să se abandoneze în El (v. 14). Versetul 2 cuprinde un alt adevăr liniştitor: cel rău se va încurca întotdeauna în propriile lui curse (comp. Psalmul 7.15; Psalmul 9.16).

Psalmul 9 se încheia cu meditaţia că naţiunile „nu sunt decât oameni“; Psalmul 10 se termină numindu‑l pe asupritor: „omul care este din ţărână“. Credincioşi, să nu uităm niciodată că suntem ai cerului şi deci ne aflăm în afara atingerilor lumii şi ale prinţului ei.