Ne reîntoarcem acum la Iosafat, împăratul evlavios despre care au vorbit mult cărţile Împăraţilor. Să ne amintim că, de la moartea lui So­lomon, „Cronicile“ urmăresc istoria împăraţilor lui Iuda, în timp ce „Îm­păraţii“ se ocupă în spe­cial cu cei ai lui Israel. De ce atunci i s-a acor­dat vieţii lui Iosafat o întindere atât de mare acolo (pe paginile cărţii 1 Împăraţi)? Pentru că, din nefericire, era în luptă strânsă cu Ahab şi cu Ioram, împă­raţi ai lui Israel! Dar capitolul nostru, 17, nu are decât lucruri bune să ne spună despre acest împărat. El se întă­reşte (v. 1); umbl㠄în căile dintâi ale lui David ...“; Îl caută pe Dumnezeul tatălui său; umblă în poruncile Lui; îşi întăreşte inima ... îndepărtează idolii (v. 1-6). Şi nu numai că se desparte de rău, cum a făcut tatăl său Asa, dar face binele (v. 7-11). Iată două aspecte insepa­rabile ale vieţii creştine! (Romani 12.9; 1 Petru 3.11). Din­tre ofi­ţerii superiori, Amasia se prezentase de bună­voie să-I slujească Domnului, ca un autentic nazireu (Numeri 6.2; vezi şi 2 Corinteni 8.5). Este posibil – şi acesta constituie un apel adresat fiecărui cre­din­cios – să fii consacrat Domnului şi în acelaşi timp să-ţi faci cu credincioşie şi serviciul sau îndatoririle zilnice. „Orice faceţi, lucraţi din suflet, ca pentru Domnul“, recomandă Coloseni 3.23.