Domnul este aproape GBV

Una dintre cele mai mari binecuvântări pe care un suflet le poate avea este puterea de a înțelege înviorarea pe care Domnul Isus Hristos a avut‑o din când în când aici, pe pământ. Aceasta face ca scena în care El îi vorbește tâlharului de pe cruce să fie atât de prețioasă. Nu numai că acest sărman om a găsit lumină și o ușă deschisă, însă – minunat și nespus de prețios gând! – Cel care l‑a mântuit a văzut în el un rod al muncii sufletului Său.

Acest lucru este cu totul solemn în legătură cu cei care sunt mădulare ale Trupului Său, anume faptul că ochii Săi văd totul în ființa noastră și că El ne cunoaște toate intențiile și gândurile inimii. Dacă n‑ar fi așa, n‑am putea beneficia de binecuvântarea de a‑L avea ca Cel care trăiește pururea ca să mijlocească pentru noi. Îndată ce El vede în noi ceva nepotrivit, El pledează la Dumnezeu. Și nu numai că El vede acel lucru nepotrivit, ci ne face și pe noi să‑l vedem. Totul ne este descoperit. El ne face să vedem orice slăbiciune, orice semn al unei boli spirituale, ca să putem cunoaște astfel vindecarea pe care El ne‑o dă; și ne face potriviți cu caracterul poziției în care suntem, în El.

Cât de minunat este felul în care Domnul ne învață despre Sine Însuși! Și nu este alt loc mai potrivit pentru noi să învățăm despre El, decât pustia. Suntem cu toții nerăbdători să‑L vedem în cer, însă n‑ar fi același lucru dacă nu L‑am fi văzut și cunoscut în pustia acestei lumi. El este Obiectul în care Dumnezeu Își prezintă propriul caracter. Și, pe măsură ce trecem prin vâltorile vieții, ce anume ne poate da putere? Ce anume ne poate ajuta, în afară de a‑L vedea pe El, pe Hristosul viu, care este pentru noi? Când El ne aduce în lumină și ne arată că orice făptură este ca iarba, ce anume ne poate susține și întări inima, decât gândul că Cel care nu Se schimbă niciodată Se preocupă necontenit cu noi?

G. V. Wigram