Domnul este aproape GBV

Există întotdeauna un „numai că“ atunci când este vorba de om și când necredința este la lucru. Spionii necredincioși au văzut dificultățile – cetăți întărite, ziduri înalte, oameni giganți. Au văzut toate aceste lucruri, însă nu‑L vedeau deloc pe Iahve. Ei priveau la lucrurile văzute, nu la cele nevăzute. Ochii lor nu erau nicidecum ațintiți asupra Celui nevăzut. Fără îndoială, cetățile erau întărite, însă Dumnezeu era și mai tare. Zidurile erau înălțate, însă Dumnezeu era și mai înălțat. Uriașii erau puternici, însă Dumnezeu era și mai puternic.

Așa gândește credința mereu. Ea privește dinspre Dumnezeu către dificultăți; ea începe întotdeauna cu El. Necredința, dimpotrivă, privește dinspre dificultăți către Dumnezeu; ea începe cu ele. Aceasta este diferența! Nu este vorba că trebuie să fim insensibili cu privire la dificultăți și nici că trebuie să dăm înapoi dinaintea lor. Credința nu înseamnă nici insensibilitate, nici șovăire. Sunt unii care par să treacă foarte ușor prin viață, pe principiul că iau întotdeauna partea bună a lucrurilor. Aceasta nu este credință. Credința privește dificultățile drept în față și este conștiență de tot răul cu care are de‑a face. Ea nu este ignorantă, nici indiferentă, nici șovăitoare. Dar ce face ea? Îl introduce în scenă pe Dumnezeul cel viu. Privește la El; se sprijină pe El; își trage toate resursele din El. Acesta este marele secret al puterii ei. Ea are convingerea adâncă și liniștită că niciun zid nu este prea înalt pentru Dumnezeul Atotputernic, că nicio cetate nu este prea întărită și că niciun uriaș nu este prea puternic.

Pe scurt, credința este singura care Îi dă lui Dumnezeu locul care I se cuvine și, în consecință, este singura care ridică sufletul deasupra influenței împrejurărilor, oricare ar fi ele. Caleb a fost un exponent al acestei credințe prețioase atunci când a spus: „Să mergem să ne suim îndată și s‑o stăpânim, pentru că o vom învinge, cu siguranță!“ (Numeri 13.30).

C. H. Mackintosh