Meditații Charles Spurgeon

2

Iulie

DIMINEAŢA

Inima noastră îşi găseşte bucuria în El. Psalmi 33:21

Binecuvântat este faptul că un creştin se poate bucura chiar şi în mijlocul încercărilor. Deşi necazurile îl înconjoară, el cânta; şi, asemeni multor păsări, cântă mai frumos în colivie. Valurile pot să-1 înece, sufletul său se va ridica la lumină şi va vedea lumina de pe faţa lui Dumnezeu. El are un optimism care îi ţine capul deasupra apei şi îl ajută să cânte în mijlocul furtunii „Dumnezeu este cu mine încă". Cui i se cuvine slava? O, lui Isus - totul este al lui Isus. Necazurile nu-i aduc neapărat mângâiere credinciosului, dar prezenţa Fiului lui Dumnezeu în cuptorul de foc alături de el îi umple inima de bucurie. El este bolnav şi suferind, dar Isus îl vizitează şi îi pregăteşte patul. El este pe moarte, şi apele reci ale Iordanului îl împresoară până la gât, dar Isus îşi pune braţele împrejurul lui şi strigă „nu te teme, prea iubitule; moartea este o binecuvântare; apele morţii Izvorăsc din cer. Ele nu sunt amare; sunt dulci ca nectarul, fiindcă izvorăsc de la tronul lui Dumnezeu". Atunci când sfinţii Înaintează cu greu prin torente, şi talazurile se îngrămădesc în jurul lor, şi inima şi carnea slăbesc, aceeaşi voce îi spune „nu te teme, căci Eu sunt cu tine; nu te uita cu îngrijorare, căci Eu sunt Dumnezeul tău" (Isaia 41:10). Iar când ajunge la marginile Infinitului necunoscut, şi este prea înspăimântat ca să intre în Împărăţia umbrelor, Isus îi spune „nu te teme, turmă mică, pentru că Tatăl vostru vă dă cu plăcere împărăţia" (Luca 12:32). Astfel întărit şi încurajat, credinciosul nu se teme să moară. El este chiar doritor să plece, fiindcă, de când L-a văzut pe Isus, Luceafărul de Dimineaţă, tânjeşte să-L privească ca pe un soare strălucitor. Cu adevărat, prezenţa lui Isus este tot cerul pe care îl dorim. El este „slava zilelor noastre strălucite; mângâierea nopţilor noastre".

SEARA

Doamne, către Tine strig. Stânca mea! Nu rămâne surd la glasul meu, ca nu cumva, dacă Te vei depărta fără să-mi răspunzi, să ajung ca cei care se pogoară îngroapă. Psalmi 28:1'

Strigătul este expresia naturală a durerii şi o declaraţie potrivită pentru vremurile în care toate celelalte mijloace de exprimare ne părăsesc; însă strigătul trebuie îndreptat spre Domnul şi numai spre El, fiindcă a striga către oameni este o risipă de energie. Dacă ne gândim la capacitatea de ascultare a Domnului, şi la puterea Lui de a ajuta, vedem imediat motivele pentru care să strigăm spre Dumnezeul mântuirii noastre. Nu va avea nici un rost să strigăm către stânci „cădeţi peste noi, şi acoperiţi-ne" (Apocalipsa 6:16) în Ziua Judecăţii, dar Stânca noastră ne aşteaptă strigătele. „Nu rămâne surd la glasul meu". Cei care se roagă mecanic sunt mulţumiţi şi fară răspunsuri, dar cei care strigă din inimă nu pot fi. Ei nu se mulţumesc să-şi liniştească mintea şi să-şi supună voinţa prin rugăciune; ei vor să meargă mai departe şi să obţină răspunsuri actuale din cer, altfel nu au odihnă. Ei tânjesc să obţină răspunsurile pe loc, şi se tem de tăcerea Domnului. Vocea lui Dumnezeu este adesea atât de teribilă încât cutremură sălbăticia, dar tăcerea Lui este la fel de îngrozitoare pentru cel care se roagă. Când Dumnezeu pare să-şi închidă urechea, noi nu trebuie să închidem gura, ci să strigăm cu şi mai multă tărie. Fiindcă atunci când vocea noastră răsună de durere şi zel, El nu va întârzia să ne audă. Ce îngrozitor ar fi dacă Domnul nu ar mai răspunde niciodată la rugăciunile noastre! „Dacă Te vei depărta de mine fără să-mi răspunzi, să ajung ca cei care se coboară în groapă". Lipsiţi de Dumnezeul care răspunde rugăciunilor noastre, am fi într-o stare mai proastă decât morţii din morminte, şi am aluneca în curând la nivelul celor căzuţi în iad. Noi trebuie să avem răspunsuri la rugăciune. Cazul nostru este urgent şi de o nemaipomenită necesitate. Cu siguranţă că Domnul ne va linişti minţile agitate, fiindcă în inima Lui există numai îndurare, şi nu va îngădui pieirea aleşilor Săi.