Meditații Charles Spurgeon
4
Mai
DIMINEAŢA
Cum poate omul să-şi facă dumnezei, care nu sunt dumnezei? Ieremia 16:20
Un mare păcat al Israelului din vechime a fost idolatria; Israelul spiritual are tendinţa să-i urmeze pilda. Mamona îşi ridică încă viţelul de aur spre închinare, şi altarul mândriei nu a fost dărâmat. îndreptăţirea de sine luptă din toate puterile ca să-i acapareze pe cei aleşi, şi pofta îşi ridică altare la toate colţurile. Cei dragi sunt adesea cauza multor păcate. Domnul este îndurerat când îi vede pe credincioşi iubindu-şi peste măsură copiii. Iubirea aceasta se va transforma în blestem, şi ei vor fi pentru noi o capcană, aşa cum a fost Absalom pentru David, sau ne vor fi luaţi pentru totdeauna, lăsându-ne nemângâiaţi. Dacă creştinii vor să-şi ude perna cu lacrimi în fiecare seară, lăsaţi-i să-şi iubească fără măsură copiii. Este adevărat că ei „nu sunt dumnezei", fiindcă obiectele iubirii noastre nebuneşti sunt binecuvântări îndoielnice, mângâierea pe care ne-o oferă ei este primejdioasă, şi ajutorul pe care ni-1 vor da în ziua necazului este foarte mic. De ce suntem atunci atât de vanitoşi? Ii compătimim pe bieţii sălbatici care se închină dumnezeilor de piatră, dar noi ne închinăm unui dumnezeu de aur. Care este deosebirea dintre un dumnezeu de carne şi unul de lemn? Principiul, păcatul, nebunia sunt aceleaşi, dar în cazul nostru crima este agravată de faptul că avem mai multă lumină, şi păcătuim în ciuda ei. Păgânii se închinau unor zeităţi false, dar ei nu-L cunoşteau pe adevăratul Dumnezeu. Noi comitem două păcate atunci când ÎI uităm pe Dumnezeu şi ne întoarcem spre idoli. Fie ca Domnul să ne izbăvească de această fărădelege!
Sunt idoli care m-au robit Şi m-au făcut să uit de Tine; Ajută-mă, Isuse, să-i trimit De unde au venit, şi să-ţi slujesc Cu gânduri de lumină pline.
SEARA
Fiindcă aţi fost născuţi din nou, nu dintr-o sămânţă care poate putrezi, ci dintr-una care nu poate putrezi. 1 Petru 1:23
Petru îi îndeamnă pe credincioşi să se iubească unul pe altul „cu căldură, din toată inima" (1 Petru 1:22). El nu îşi bazează îndemnul pe legile omeneşti sau pe filosofie, ci pe natura înaltă şi divină pe care a sădit-o Dumnezeu în poporul Său. Asemeni tutorilor unui prinţ, care lucrează din toate puterile pentru a-i insufla demnitatea şi măreţia cuvenite unui rege, Petru priveşte asupra moştenitorilor Regelui Regilor, prinţi de viţă nobilă, descendenţi ai celei mai
vechi aristocraţii de pe pământ, şi le spune: „iubiţi-vă unii pe alţii, fiindcă aşa se cuvine celor născuţi dintr-o sămânţă care nu poate putrezi; din cauza descendenţei voastre, fiindcă aţi fost născuţi din Dumnezeu, Creatorul tuturor lucrurilor; şi din cauza moştenirii care vă aşteaptă, fiindcă voi nu veţi pieri niciodată, deşi strălucirea trupului va păli, şi existenţa ei va înceta" (vezi 1 Petru 2:22-25). Ar fi bine dacă, în spiritul umilinţei, am recunoaşte adevărata demnitate a naturii noastre renăscute şi ne-am ridica la înălţimea ei. Ce este un creştin? Dacă îl compari cu un rege, are în plus sfinţenia preoţească. Regalitatea regelui se limitează adesea la coroana lui, dar un creştin este măreţ prin însăşi natura sa Prin naşterea sa din nou, el se ridică deasupra semenilor săi, ca un om deasupra fiarelor pădurii. Cu siguranţă că ar trebui să se poarte, în toate lucrurile, nu ca unul care face parte din mulţime, ci ca unul dintre cei aleşi din lume» răscumpăraţi prin har divin, descrişi ca o „seminţie aleasă" (1 Petru 2:9)» De aceea, creştinul nu se poate târî în noroi şi nu poate trăi în felul lumii. Fie ca demnitatea firii voastre şi strălucirea planurilor pe care voi, credincioşi în Christos, le faceţi, să vă conducă la sfinţenie şi „feriţi-vă de orice vi se pare rău" (1 Tesaloniceni 5:22).