Sămânța bună

În urmă cu câțiva ani, prin mijlocul Parisului înainta încet un cortegiu nesfârșit. Acrobați, jongleri și clovni urmau mașina mortuară acoperită cu flori. Cineva cânta: „Vreau să râd, vreau să dansez, vreau să mă bucur ca un nebun, da, vreau să râd, vreau să dansez când este timpul să mă puneți în mormânt“.

Un clovn renumit își luase viața și își dorise ca înmormântarea lui să fie o sărbătoare. Un jurnalist scria a doua zi: „Nu și-a ratat plecarea“. – Oare așa era?

Ar trebui oare să râdem de moarte, de moartea celor din jurul nostru și a noastră?

Cu moartea nu-i de glumă! Ea este pedeapsa pe care Dumnezeu a rostit-o asupra omenirii păcătoase! Prin moarte, omul ajunge într-o stare pe care nu o mai poate schimba. Înaintea lui se află ori fericirea veșnică la Hristos, ori condamnarea veșnică departe de Dumnezeu. În timpul vieții, omul poate să se întoarcă la Dumnezeu și, prin credința în Isus Hristos, să fie salvat de pierzarea veșnică. Dar perioada de grație acordată de Dumnezeu se sfârșește odată cu ultima suflare a omului.

Pentru toți cei care cred în Hristos, moartea este un dușman învins. Ei nu se mai tem de moarte și nu trebuie nici să o sfideze, pentru că moartea îi duce la Hristos (Luca 23.43; Filipeni 1.23).

Pentru ca „plecarea să ne reușească“, trebuie să ne preocupăm de ea deja în timpul vieții – prin întâlnirea personală cu Isus Hristos, Salvatorul.